Reperele curtoaziei europene se regăsesc pe acelaşi traseu liniar pentru ultimii două sute de ani. Românii s-au aflat dintotdeauna în tabăra celor care doresc cu patos iubirea bătrânei doamne, unsă cu toate alifiile într-ale vieţii. De pildă, când România nu exista ca stat independent, se asemăna unui băieţandru abandonat, dar îndrăzneţ, care trăgea de poalele rochiei distinsei doamne. Cel putin, aşa este descris peisajul, într-un catren publicat de almanahul Ghimpelui din 1874. Şi peisajul celor dornici de integrare europeană arăta cam aşa:
“Toţi o vor, toţi îi fac curte, fiecare’n felul său:/ Unii oftând,/ Alţii cântând,/ Şi mulţi mîinile’ntizând./ Numai unul stă de’o parte şi’i arată încruntat/ Că de n’o vrea/Iubirea sa,/ Va da cu frigarea’n ea!/ Aţi ghicit cine’i cochetul? Poreclit semi-zeu,/ Care-a prădat/ şi-a devastat/ Şi azi s-a reabilitat./ E o vorbă mare care zice: “iubeşte-mă că te tai!”/ Tocmai aşa/ I-ar cam plăcea/ Să’şi impuie voia sa!/ Dacă ati privi Europa, astfel precum se găseşte,/ Cu copii murind de foame, pe cari jugul îi hârseşte;/ Dacă n’aţi uita îmbrâncirea ce primi de la o vreme;/ Veţi găsi c’are dreptate de curtesani a se teme!… ./ Declaraţii înfocate, d’un bun trai, de lungă pace,/ Vorbe mari şi jurăminte cum minciuna pupată face,/ seamănă cu-acele fraze ce vestiţii moftangii/ Fac femeilor de stradă, când vânează muşterii!!/ D’o fi proastă şi i-o crede, în curând se va căi/ Şi cam multe o să paţă până se va pocăi!”.
Catrenistul anonim al anului 1874 prefigurează clasa politică de moftangii ai secolului XXI, care asudă cu greu, de la un raport la altul al Uniunii Europene, încercând să convingă de lipsa corupţiei, de egalitatea şi aplicarea echitabilă a legilor sau a şanselor! “D’o fi proastă şi i-o crede” spunem şi noi, deşi trist, la mai bine de 130 de ani de la interesanta profeţie.
Dar, între timp, Europa s-a mai deşteptat, ştie cam ce vrea. Odată integrat/acceptat, situaţia se schimbă. România este acelaşi băienţandru, parcă mai mizer şi deznădăjduit, înfrigurat şi înfometat, alungat de părinţii săi alcoolici sau dornici să-l vândă pe un kil de caş vreunui cioban pripăşit aiurea, şi care trage de poalele rochiei bătrânei doamne, de 130 de ani. Dar, între timp, curtoazia capătă alte realităţi. O poveste “deocamdată fără nume” circulă pe internet despre “doamna cea mare”, care primeşte în dese rânduri un biet ţăran desculţ şi înfometat şi căruia-i oferă o bască de firmă, să-i ţină de foame şi de cald. De foame şi de cald nu prea i-a ţinut bietului om, căruia în urma iernilor geroase i-au degerat picioarele, ce i-au fost amputate. “Doamna cea bună” i-a dăruit atunci pe loc un cărucior cu telecomandă şi o pereche de încălţări, deşi omului fără picioare chiar i-ar trebui o bască. Răspunsul “doamnei cea bună” a fost fără echivoc: “Bade dragă, eu te înţeleg. Dar, cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască”. Căci, vorba sloganului: “Gabriel a găsit soluţia!”. Aşa se întâmplă de când cu moftangiii trimişi la peţit, moftangii care nu au habar care sunt pretenţiile unei Europe greu de convins, dacă nu stăpâneşti arta conversaţiei, tentaţiile seducţiei uşor disimulate sau subtilităţile unui comportament dospit în peste un mileniu de viaţă urbană.
La 1874 era o şansă. România nu-şi creionase decât într-un crochiu abia vizibil structura instituţională pe care Europa i-o oferea drept model. Şi acest model a reuşit să-şi câştige dreptul de a trăi independent de opreliştile şmecherilor de primprejur, iar apoi să radieze de reuşitele aplicării celor învăţate din pedagogia “doamnei cea bună”. Însă “doamna cea bună” a cam fost înşelată în aşteptări căci de-acum se vede asaltată de indivizi suspecţi, care pretind cu tupeu că o cunosc de multă vreme, îi vorbesc limba şi îi cultivă valorile. Iar ea, după 130 de ani de încercări zadarnice, priveşte cu uimire şi cu mâhnire cum peisajul uman de azi se regăseşte atât de integrat în catrenul unui anonim de la 1874:
“Avocaţi/ Cu voce mare,/ Procurori şi magistraţi;/ Deputaţi/ De prin cămară/ Şi miniştri învăţaţi/ Strigă toţi cât le ia gura/ Că românii sunt egali/ Şi cu’o lege dată dura,/ Apără pe criminali!/ Când vr’o crimă se comite/ Şi-i pofteşti la puşcării,/ N’ar fi rău să se invite/ Şi aceşti domni cu teorii/ Cel bogat merge’ndelete/ Sau în birjă tolănit;/ Cel sărac în baionete/ Sau în dubă ghemuit./ Cel bogat şi cu favori/ Bea mănâncă îngâmfat;/ Cel sărac, lipsit de soare/ E bătut şi maltratat./ La bogat cuţitul taie: are vinu, servitor;/ La sărac un strat de paie,/ Apă veche’ntr-un ulcior!/ Cel bogat, lăsat în pace,/ doarme bine, stă pe puf;/ cel sărac în umbră zace,/ Iarna’n ger, vara’n zăduf./ După legi: egalitate!/ După fapte: Strâmbătate!”.
Asta tot spune şi raportorul european de vreo 130 de ani băieţandrului ce trage să vină la poarta lumii civilizate unde se respectă cuvântul dat, iar bugetul alocat are o singură versiune a tabelului de priorităţi. Aşteptăm cu înfrigurare raportul final, al celor 130 de ani de aşteptare precum o continuă învârtire în cerc.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.