Poveştile liniei şi culorilor

Ne-am obişnuit să considerăm, ani de-a rândul şi nu întotdeauna fără temei, că toate întâmplările relevante ale artelor vizuale se petrec, cu precădere, în Capitală. O expoziţie deschisă ieri-seară la Căminul Artei, intitulată „Abstract”, provocatoare ca proiect, vine de la Focşani. E drept, selecţia este oarecum naţională, cu precădere bucureşteană.

17 artişti, din generaţii diferite, propun, mai mult sau mai puţin convingător, o reflecţie asupra renunţării la rapelul declarat la real în creaţia românească contemporană. Rezultatul este o selecţie captivantă de lucrări în care diferitele demersuri artistice, de la abstractizarea geometrică la nonfigurativul liric şi la gestualism, capătă expresivităţi marcate de personalitatea fiecărui artist. Prezenţa figurativului există totuşi în expoziţie, fie în lucrarea sugerând corpul omenesc, discret, dar neîndoielnic, semnată de tânărul Marius Ovidiu Burhan, fie în „personajele” aluziv zoomorfe ale unui foarte frumos panou al băcăuanului Ilie Boca. Între cei doi, reprezentând generaţii diferite, se înscrie Teodor Moraru, cu o compoziţie intitulată „Drum fragmentat”, în care descompunerea formelor ţine mai curând de structurarea în planuri temporale a mişcării decât de demersul abstract.

Marius Burhan, Fără titlu

Tot la jumătatea drumului între abstract şi figurativ se situează „Compoziţia” lui Florin Ciubotaru, în care elemente esenţializate amintesc de vâna sa ludică, descoperită mai ales în instalaţiile tridimensionale şi transpusă acum în două dimensiuni, însă cu sugerarea accentuată a spaţialităţii. Un alt băcăuan, Mihai Chiuaru, face trecerea, prin „Semnele” sale, cu tentă lirică, la gestualismul temperat al lui Liviu Nedelcu, de formaţie ieşeană, din plaja învolburată, sugerată prin pete de culoare, într-o subtilă trecere de la negru la alb, în tripticul „Marea Neagră”, sau la mişcarea imprimată materiei din „Abstracţiune” a clujeanului Florin Maxa. Se remarcă lirismul abstract spre care a evoluat, în ultima vreme, Corneliu Vasilescu, ce păstrează din perioada sa rafinat realistă o anume senzualitate sublimată.

Cei mai mulţi expozanţi mizează pe valenţele expresive ale culorii care susţine compoziţia structurată geometric, ca în „Euritmie” a Ameliei Gherasim-Diamandescu, sau o integrează, jucând la limita dintre abstract şi aluzia la realitate, în cazul vâlceanului Gheorghe Dican. Exuberanţa cromatică a timişoreanului Romul Nuţiu („Traversarea dinozaurului”) este subsumată integral abstracţiei. Dispunerea informală a pastei cromatice este însă structurată geometric, într-un remarcabil balans între „jocul” cromatic şi arhitectonica compoziţiei. Artistul cel mai bogat prezentat în expoziţie este Vasile Pop Negreşteanu, cu mai accentuate structurări în piesele trimensionale, cu aparenţa recursului la geometric ca în „Ladă de zestre”, urmând însă o picturalitate eliberată de orice rigoare, fie ea figurativă sau geometrică.

Romul Nuţiu, Traversarea dinozaurului

În sculptură, geometria declarată apare în lucrările construite în unghiuri drepte ale lui Napolen Tiron, al căror caracter frust este anulat de căldura lemnului. O interesantă trecere de la pictură la forma spaţială realizează Liviu Stoicoviciu, artistul poate cel mai aproape de spiritul artei abstracte a avangardei secolului XX. Compoziţiile bidimensionale, concepute matematic, sunt transpuse în forme tridimensionale, un fel de bolţi, intitulate programatic „Pentagonul”, a căror complexitate este dublată de graţie, de poezie obţinută prin rigoarea gestului.

La intrarea în expoziţie, vizitatorul este întâmpinat de singura piesă textilă, „Linişte”, a Danielei Zărnescu, rafinată ţesătură cromatică ale cărei linii se subsumează tematicii expoziţiei, vădind şi o aplecare către sobrietatea artei populare dominate de geometrie.

În sfârşit, doi artişti introduc dimensiunea sacrului în acest demers guvernat, aparent, în primul rând, de raţionalitate. „Ferestrele” lui Marin Gherasim acordă semnului statutul de vehicul ideatic şi expresiv, subliniat de gama cromatică bazată pe ocruri şi structurată de roşu.

În faţa lor, „Cupola pentru apă şi pământ” a sculptorului Dumitru Şerban, combinaţie de lemn şi rumeguş auriu, îşi asumă dimensiunea cosmică şi sacră în acelaşi timp, în forme epurate, de sorginte arhitecturală.

Ilie Boca, panou

Expoziţia de la Căminul Artei reuşeşte o imagine de ansamblu a tentaţiei către abstract în contextul unui moment în care, cel puţin la noi, există un dictat al performance-ului, al efemerului. Indiferent de aplecarea artiştilor către informal sau către geometric, de păstrarea unor firave legături cu rapelul la realitatea obiectivă sau de renunţarea completă la ea, operele expuse au un caracter comun: comunicarea emoţiei, încântarea privirii prin rigoare sau prin pasionalitatea gestului, invitarea la plonjarea într-un univers care provoacă imaginaţia. Pentru specialişti, ele pot constitui punctul de plecare al unor dezbateri. Pentru iubitorul de artă obişnuit sunt surse de plăcere estetică, de imaginare a unor poveşti pe care fiecare este invitat să le construiască potrivit propriei personalităţi şi gradului de afinitate cu autorul. De fapt, aceasta este şi esenţa artei şi a receptării ei.