Ecaterina Madgearu, văduva „contrarevoluționară” și culpa de a fi caritabil

 Astfel, una din direcţiile în care au acţionat autorităţile comuniste, în scopul consolidării puterii, a fost o veritabilă luptă împotriva tuturor manifestărilor de empatie faţă de victimele represiunii politice de după anul 1945. Din acest punct de vedere, se dovedea extrem de importantă, în optica acelor autorităţi, obţinerea unei izolări totale a deţinuţilor politici, fapt care garanta, în mare măsură, nu numai desfăşurarea stagiului carceral în condiţile dorite de autorităţi, ci şi conservarea unei judecăţi a posterităţii care să corespundă cu versiunea dorită de către acestea. Pentru realizarea acestui scop, erau utilizate atât persuasiunea, cât şi coerciţia împotriva celor rămaşi liberi, dar erau bănuiţi de intenţia de a susţine victimele.

Ecaterina Madgearu s-a născut la 30 iunie 1895, în Bucureşti, fiind înrudită cu soţia lui Ion Mihalache, Niculina. Cea din urmă fusese arestată în vara anului 1947, ca efect al înscenării de la Tămădău, cu scopul de a efectua presiuni suplimentare asupra vicepreşedintelui naţional-ţărănist, fapt care, în perioada represiunii politice masive, va deveni o practică curentă, autorităţile comuniste instrumentând şi infracţiunea „omisiunii de denunţ”, pentru care se dădeau pedepse privative de libertate, chiar şi atunci când în cauză erau rude apropiate.

În privinţa Ecaterinei Madgearu (văduva fostului ministru de Finanțe național-țărănist (foto), care fusese asasinat în toamna anului 1940, de un grup de legionari), posteritatea a păstrat unele „zvonuri” conform cărora aceasta ar fi fost „condamnată” pentru ajutorarea deţinuţilor politici. Într-adevăr, numele ei a fost destul de ușor de găsit în dosarele aflate astăzi la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Conform unui document anonim și nedatat, intitulat „Ecaterina («Ninica») Madgearu”, existent într-unul din dosarele penale deschise pe numele acesteia, soția supraviețuitoare a lui Virgil Madgearu avea o „concepţie serioasă asupra căminului familial, ambiţie, comportare şlefuită şi raţionalizată a raporturilor sociale”. În cercurile sociale era apreciată ca o persoană foarte inteligentă, demnă şi distinsă”. În privinţa raporturilor cu conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, acelaşi autor anonim arăta că şefii partidului, „în special Maniu şi Mihalache, au înconjurat-o cu multă afecţiune după asasinarea lui Madgearu, vizitând-o adesea, iar ea a cultivat cu multă grije şi tact prietenia acelora”. Totuşi, a întreprinde acţiuni concrete în favoarea arestaţilor politici nu era la îndemâna oricui, deşi în perioada 1946-1947, când a activat, în mod oficial, Ecaterina Madgearu în acest sens, guvernarea comunistă încă nu se consolidase pe deplin. Ca dovadă, la 13 iunie 1947, în contextul valului de arestări produse în lunile martie şi mai, când Iuliu Maniu a fost primit de regele Mihai şi i-a cerut acestuia să intervină în favoarea celor arestaţi, răspunsul suveranului a fost că „nu are posibilitatea să intervină întrucât sunt situaţii care îl depăşesc şi numai după ratificarea tratatului de pace se va putea întreprinde ceva”.

Partidul Naţional Ţărănesc a înfiinţat cu repeziciune „comitetele de asistenţă ale partidului, gândite ca formă de ajutorare a celor arestaţi şi a familiilor acestora”, iar la 26 mai 1947 a decis înfiinţarea unui comitet de asistenţă pe lângă fiecare închisoare unde se aflau deţinuţi din cadrul P.N.Ţ. şi unul de distribuire a ajutoarelor în cadrul fiecărui penitenciar, întreaga activitate urmând a fi coordonată de comitetul central de asistenţă, în fruntea căruia se afla, deja din anul precedent, Ecaterina Madgearu. Conform, însă, unor documente ale Siguranţei, implicarea acesteia era şi mai veche. În orice caz, activitatea comitetului de asistenţă era puternic susţinută de conducerea partidului, ceea ce arată și faptul că persista, încă, o anume naivitate în privinţa intenţiilor guvernului comunist, crezându-se că activitatea caritabilă în beneficiul celor arestaţi va putea fi desfăşurată pe un termen mai îndelungat. În realitate, măsurile dure de izolare a deţinuţilor, apoi cele de identificare a celor care îi sprijineau şi, în final, de reprimare a acestora nu au întârziat prea mult.

În primul dosar deschis pe numele Ecaterinei Madgearu pe care l-am identificat, fond Penal nr. 91415, am găsit „Hotărârea” de clasare a dosarului de Domiciliu Obligatoriu. Fosta preşedintă a comitetului de asistenţă fusese „dislocată din zona frontierei de vest în baza Deciziei nr. 200 din 1951 pe termen nelimitat, fixându-i domiciliu obligatoriu în comuna Schei, raionul Călmăţui, regiunea Galaţi”, iar clasarea dosarului era motivată prin decizia cu nr. 6200 din 20 decembrie 1955, în temeiul căreia i s-au ridicat restricţiile domiciliare. Din „Chestionarul” existent în acest dosar aflăm motivul fixării domiciliului obligatoriu: „Pentru activitate P.N.Ţ. şi pentru faptul că a fost Preşedinta Comit[etului] de ajutorare a arestaţilor P.N.Ţ.”. Se preciza, la rubrica dedicată „apartenenţei politice din trecut şi prezent”, faptul că în „1946-1947 a fost preşedinte al Comitetului de Ajutorare al celor arestaţi din rândul P.N.Ţ.-ului”, precum și faptul că a suferit o „condamnare administrativă” de cinci ani, din care a executat 24 luni, la care se adăugau cele 12 luni de domiciliu obligatoriu, precum şi că nu poseda avere, însă în trecut a avut o vilă la Sinaia şi un apartament la bloc în Bucureşti. Informaţiile erau, aşadar, sumare, mai ales că, aşa cum se poate constata, nu a existat nicio condamnare judecătorească, ci numai o măsură administrativă, care avea însă acelaşi rezultat, anume privarea de libertate. În plus, măsura represivă care fusese luată începând cu 18 iunie 1951 fusese cea de dislocare, nicidecum de domiciliu obligatoriu, după cum se şi afirmă în dosar, inclusiv printr-un „tabel cu dislocaţi” care conţine numai numele Ecaterinei Madgearu. Deseori, în perioada represiunii masive (deceniile al cincilea şi al şaselea), atunci când nu puteau produce dovezi care să ducă la trimiterea adversarilor lor politici în faţa instanţei, autorităţile comuniste recurgeau la măsuri represive cu caracter extrajudiciar.

Pe numele Ecaterinei Madgearu există însă şi un alt dosar penal, mult mai substanţial, cu nr. 71305, în cadrul căreia avem documentată şi măsura arestării ei, în data de 16 august 1952. Chiar pe coperta iniţială a acestui dosar individual, pe care numele persoanei arestate este scris greşit (Ecaterina Mageru, suprascris Magearu), se face trimitere directă la calitatea acesteia de lider al comitetului de ajutorare a arestaţilor naţional-ţărănişti. Acest dosar penal cuprinde numeroase documente operative, de urmărire informativă, încă de la începutul anului 1950, care constituie piese importante pentru reconstituirea profilului spiritual al Ecaterinei Madgearu, deoarece dovedesc preocuparea majoră a acesteia pentru a elucida soarta diferitelor personalităţi aflate în detenţie, atestând în mod concret continuitatea preocupărilor ei caritabile, în beneficul deținuților politici. Este limpede și faptul că preocupările caritabile ale văduvei lui Virgil Madgearu nu erau legate doar de funcţia ei de la conducerea comitetului de ajutorare creat în cadrul P.N.Ţ., ci au continuat mult timp după ce activitatea acestuia nu a mai fost tolerată în niciun fel de către autorităţi. Mai mult, din informaţiile pe care aceasta le vehicula, se poate deduce nu numai colportarea constantă, mai mult sau mai puţin fortuită a ştirilor legate de situaţia deţinuţilor, ci chiar existenţa unei reţele de informatori destul de performantă, având în vedere secretul tot mai impenetrabil cu care autorităţile înconjuraseră, deja, situaţia închisorilor politice. De altfel, Regionala Bucureşti a Securităţii concluziona că, din supravegherea informativă a Ecaterinei Madgearu „rezultă că sus-numita se arată foarte bine informată asupra situaţiei familiilor celor arestaţi cât şi asupra modului de întreţinere al deţinuţilor din închisori”. De altfel, activitatea caritabilă a Ecaterinei Madgearu a debutat înaintea cooptării ei în conducerea organizaţiei create de partid. Aşadar, departe de a considera poziţia ei din comitetul de ajutorare drept o chestiune administrativă, aceasta a dat dovadă de un spirit de iniţiativă pe care numai empatia faţă de victime şi, dincolo de aceasta, conştiinţa superioară a unei îndatoriri îl putea inspira. Prin urmare, potenţialul acestei atitudini nobile, menită să perpetueze, într-o formă periculoasă pentru comunişti, spiritul şi tipul de educaţie al „lumii vechi”, trebuia combătut cu mijloacele cele mai categorice. Aşadar, devenea inevitabil ca autorităţile comuniste să nu se mulţumească cu documentarea unei activităţi caritabile, ci să încerce a o implica pe Ecaterina Madgearu în acţiunile represive care vizau anumite grupuri politice active.

Conform unui referat al Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului din 8 noiembrie 1949, redactat ca urmare a arestării Ecaterinei Madgearu în data de 15 august 1949, sub acuzaţia de a „face parte din gruparea subversivă formată din membrii ai fostului P.N.Ţ. – Maniu”, în cursul anchetei s-a stabilit faptul că aceasta a făcut parte din P.N.Ţ., dar numai până la data dizolvării partidului. Totuşi, după această dată şi-a continuat activitatea caritabilă, anchetatorii documentând că „a ajutat în vara anului 1949 cu pastile de vitamină pe Iuliu Maniu, [Nicolae] Carandino şi Ion Mihalache; aceste pastile le-a trimis prin familiile acestora”. La finalul anchetei, însă, colonelul Dulgheru ordona punerea ei în libertate, în conformitate cu propunerea locotenentului Cristian Petrache, cuprinsă în finalul referatului datat 8 noiembrie 1949. Sunt anexate „Declaraţia” dată de Ecaterinei Madgearu din 16 august 1949, chiar în ziua arestării, în care aceasta nu recunoştea nimic, precum şi „Declaraţia” din 20 august 1949, în care recunoştea doar că o vizitase pe Niculina Mihalache în timpul cât soţia vicepreşedintelui P.N.Ţ. fusese internată la spital. Tema acestei vizite este dezvoltată în „Declaraţia” din 21 august 1949, alături de unele informaţii despre judecarea recursului lui Ion Mihalache, acţiune în care Madgearu şi familia ei avuseseră o anumită implicare. Aceasta a mai făcut declaraţii despre legăturile ei cu Radu Cioculescu, precum şi despre vitaminele pe care le-a trimis deţinuţilor Maniu, Carandino şi Mihalache. „Declaraţia”, din 24 august 1949, a fost considerată ca foarte importantă de către anchetatori, întrucât cuprindea recunoaşterea acestei activităţi caritabile, fiind citată şi de locotenentul Petrache, în „Referatul” care s-a încheiat, totuşi, cu propunerea de punere în libertate. De asemenea, cu ocazia „Declaraţiei” din 5 octombrie 1949, Madgearu recunoştea atât activitatea caritabilă, cât şi faptul că fusese membră a P.N.Ţ., dar numai până la dizolvarea partidului, pentru a nu avea neplăceri cu autorităţile. Se regăsesc, în acest dosar, şi declaraţii ale unor rude şi ale unor cunoscuţi, care sunt menţionaţi în declaraţiile Ecaterinei Madgearu. Deosebit ni se pare conţinutul „Declaraţiei” lui Victor Anca din  6 octombrie 1949, care susţinea că nu cunoştea nimic despre acţiunea recentă de ajutorare a deţinuţilor politici, însă dovedeşte preocupările vechi ale Ecaterinei Madgearu în domeniul caritabil, aceasta îmbrăţişând, cu acelaşi devotament şi alte cauze naţionale, independente de politicile de partid: „Pe dna. Madgearu am cunoscut-o în toamna anului 1940, când un comitet de doamne din P.N.Ţ. au hotărât, după dictatul de la Viena, să înfiinţeze şi să întreţină un cămin pentru studenţii refugiaţi din Ardealul de Nord, cedat Ungariei şi în special pentru aceia ai căror părinţi au rămas acolo, iar ei, aici, nu au avut niciun spriijn. În acel cămin au fost primiţi absolut toţi studenţii din Ardealul de Nord, fără absolut nicio condiţie de natură politică. Dna. Ecaterina Madgearu făcea parte din acel comitet de supraveghere a conducerii căminului, iar eu eram secretarul acelui comitet”.

Subcomisia nr. 2 a Ministerului Afacerilor Interne, prin „Referatul” din 5 iunie 1954, a propus punerea în libertate a Ecaterinei Madgearu, care fusese din nou arestată, la 16 august 1952  fiind încadrată în Colonie de Muncă pe o perioadă de cinci ani. Documentul este important, deoarece arată, fără echivoc, că motivele acestei arestări, ca şi ale precedentei perioade de arestare (15 august 1949 – 18 februarie 1950) se reduceau numai la activitatea caritabilă desfăşurată în beneficiul deţinuţilor politici. O adnotare a „Referatului” consemnează, la 18 iunie 1954, decizia Comisiei Centrale din M.A.I., care nu a aprobat punerea în libertate, ci „să i se fixeze sus-numitei D[omiciliu] O[bligatoriu] pe timp de 24 luni”. Această măsură a fost ridicată mai devreme, în baza „Deciziei” nr. 5530 din 24 ianuarie 1955 a M.A.I. Anterior (la 19 ianuarie 1955), fusese redactată, de către colonelul Gogu Popescu, o „Notă privind motivele reţinerii şi situaţia prezentă a numitei Madgearu Ecaterina”, care nu evidenţiază alte „motive” decât aceleaşi fapte caritabile. Documentul este adnotat cu o rezoluţie la fel de relevantă, semnată  de însuşi ministrul adjunct al Afacerilor Interne, Gheorghe Pintilie: „Să i se ridice restricţiile domiciliare. La ridicare să i se pună în vedere că în caz că va continua mai departe cu atitudinea ei avută după 23 august, i se va stabili din nou domiciliu obligatoriu. 20.I.1955”.

Aşadar, oricât ar fi încercat reprezentanţii regimului comunist să „jongleze” cu cuvintele, mascând lipsa legalităţii măsurilor luate, este foarte clar că Ecaterina Madgearu fusese lipsită de libertate, o perioadă destul de lungă, numai pentru o „atitudine”, iar punerea ei în libertate putea fi oricând revocată, tot în baza unei „atitudini” şi fără vreo preocupare pentru confirmarea acestor măsuri represive printr-o sentinţă judecătorească. Ca urmare a „discuţiei” solicitate de Pintilie, Ecaterina Madgearu a semnat, la 9 februarie 1955, un „Angajament” de a „înceta cu activitatea pe care am desfăşurat-o până în prezent, ca: activitatea P.N.Ţ.-istă, ajutorarea P.N.Ţ.-iştilor închişi şi a familiilor lor cu alimente, bani, îmbrăcăminte şi medicamente, vizitarea deţinuţilor politici de orice nuanţă politică în închisori”. Totodată, aceasta accepta ca „în cazul că nu voi respecta prezentul angajament, cer personal să fiu trasă la răspundere în caz că voi continua activitatea conform legilor R.P.R. în vigoare”. Este de remarcat includerea, printre faptele presupuse a fi fost comise, a „activităţii P.N.Ţ.-iste”, pe care, anterior, Madgearu se străduise să o treacă sub tăcere, dar care ar fi atârnat mai greu decât activitatea caritabilă, în cazul unei reluări a anchetei. În acest fel, reprezentanţii Securităţii, care rămăseseră, probabil, nemulţumiţi de nereuşita înscenării unei acţiuni penale care să o „potolească” definitiv pe Ecaterina Madgearu, obţineau o mică satisfacţie şi, probabil, erau convinşi că au obţinut şi o asigurare pentru viitor. În faţa posterităţii, însă, cu siguranţă că astfel de documente, smulse după ani de suferinţe, sub şantajul punerii sau a nepunerii în libertate (chiar şi la 19 ianuarie 1955, Madgearu încă fusese supusă unui interogatoriu), nu pot avea valoare probatorie, fiind nule de drept. Şi, cu siguranţă că nici cetăţenii nu pot „cere personal” ca drepturile lor să fie nesocotite şi să fie arestaţi în cazul în care, în viitor, ar manifesta anumite „atitudini”. În privinţa Ecaterinei Madgearu, este cert că aceasta şi-a păstrat nobila atitudine şi ulterior eliberării din domiciliul obligatoriu.

În „Hotărârea de deschidere a dosarului individual” al Ecaterinei Madgearu, datată 9 august 1956, argumentarea acţiunii se bazează tot pe activitatea ei de ajutorare a deţinuţilor şi a familiilor acestora, aprecindu-se chiar că „este posibil să desfăşoare activitate de reorganizare a acelui comitet pe linia «ajutorului P.N.Ţ.»”.  Un oarecare contrast se crează prin „Fişa personală” din 21 septembrie 1956, în care remarcăm limbajul tendenţios şi tendinţa de minimalizare a activităţilor caritabile desfăşurate de Ecaterina Madgearu, pe care nu ne-am sfii să le considerăm drept nobile, ţinând cont de scopuri, şi chiar eroice, ţinând cont de împrejurări. Autorul acelui document insinua mai multe posibile acuzaţii, cărora însă nici Securitatea nu le-a dat curs. Printre ele se afla și spionajul (prin menționarea acceptării unor donaţii anglo-americane), dar și… laşitatea. Căutarea unor astfel de explicaţii, în mod complet nejustificat, nu reflectă altceva decât incapacitatea reprezentanţilor Securităţii de a concepe că unii oameni pot întreprinde acţiuni, şi încă unele riscante (fiind „împotriva vântului”), pur şi simplu din convingere, sau din sentimentul datoriei.

Abia în 1964 acțiunea de urmărire informativă individuală a Ecaterinei Madgearu a fost închisă, motivându-se măsura, în special, prin faptul că aceasta era în vârstă și suferindă. Și mai trist decât lipsa de regrete afișată de poliția politică mi se pare faptul că văduva lui Virgil Madgearu nu se confruntase numai cu presiunile exercitate de către Securitate, ci şi cu lipsa de caracter a unora dintre semeni, aspect pe care l-a remarcat, cu ocazia aşa-numitei reabilitări a fostului ei soț.

Principala idee cu care am rămas, după lectura dosarelor pe care Securitatea i le-a alcătuit, este aceea că biografia Ecaterinei Madgearu este una respectabilă, a cărei descoperire m-a bucurat, fiind vorba despre un caz care poate fi reconstituit în adevărata lui semnificaţie, în ciuda camuflării sensului real al acţiunilor întreprinse de văduva lui Virgil Madgearu în spatele consacratelor, de acum, exprimări ostile, minimalizatoare şi evazive, totodată, ale Securităţii. Consider că investigaţiile istorice trebuie să conserve obiectivitatea, chiar şi în contexte emoţionale mai neobişnuite. Nu cred însă că obiectivitatea ar fi totuna cu neutralitatea, care, atunci când nu generează indiferenţă, provine, deseori, din aceasta. Prin urmare, nu ar fi dorit indiferența nici față de calvarul deţinuţilor politici din perioada postbelică, nici față de existenţa, în aceeaşi perioadă, a unor personalităţi idealiste, care au încercat să îndulcească acest calvar, mai ales că o făceau pe propriul lor risc. Iar acest risc nu era unul minor, aşa cum o dovedeşte, fără niciun dubiu, cazul Ecaterinei Madgearu.