Râsul în marea societate a IQ-ului

Un public în delir la Sala Mare a Teatrului Naţional. Acesta a făcut o alegere excelentă când a inclus în repertoriul său piesa „Le Diner des cons” – „Dineu cu proşti”, scrisă de actorul, dramaturgul şi scenaristul francez Francis Veber, căruia conaţionalii i-au atribuit titlul de „regele farsei”.

Filmul a turnat argint viu în piesele de teatru ale lui Francis Veber, molipsindu-se de la cascadele lor de ilaritate şi inteligenţă. Dacă James Bond ne-a cultivat gustul pentru urmăriri ca în filme, Francis Veber ne dezvoltă gustul pentru iuţeala spiritului, replica knock-out-ului, cuvântul care răstoarnă situaţii precum elefantul în magazinul de porţelanuri. Este o piesă care suie şi coboară în comicul de situaţii, precum vagonetele de la montagne-russe ori cabinele de la roata parcului de distracţii, doldora de hohote de râs, răsplătiţi de preaplinul talentului unor mari actori care sunt când pe culmile speranţei, când în adâncul deznădejdii.

Francois Pignon, un rol mănuşă pentru Horaţiu Mălăele. Foto Augustin Bucur

Un talent înnăscut, Francis Veber adaugă dramaturgiei şi scenariilor de film dinamica peliculei de celuloid, omniprezentă în filmele care au rulat pe ecranele româneşti: „La cină cu un gogoman”, adaptare după „Dineu cu proşti”, „Le placard” (Dulapul), „Tais-toi!” (Ciocul mic), „La Doublure” (Tipul de la parcare), „L’Emmerdeur” (Pacostea), cu Lino Ventura şi Jacques Brel, „Le grand blond avec une chossure noire” (Marele blond cu un pantof negru), avându-i pe afiş pe Mireille Darc şi Pierre Richard. Pelicula „La cage aux folles” (Colivia cu nebune) i-a adus o nominalizare la „Oscar”, la categoria „cel mai bun scenariu adaptat”.

Alegerea lui Ion Caramitru, care semnează regia spectacolului de la Teatrul Naţional, este excelentă, dovadă că publicul are nevoie să se destindă, să se amuze în această lume atât de complicată. Spectacolul, magistral condus, este ca un dar menit să descreţească frunţile şi starea noastră de spirit, întunecată de atâtea tăieri de venituri şi curbe de sacrificiu. Publicul a primit acea gură de oxigen care ne aduce aminte de talentul scriitorului şi talentul actorului pe care nu le poate înlocui nimic, nici efectele de lumină şi improvizaţiile minimaliste, nici pornografia ori şarja contextuală. „Râs 100%, fără impozit şi TVA. Râdem pe zi ce trece mai puţin, nu doar din lipsă de timp. Eroii piesei vor să râdă şi ei şi, forţând distracţia cu proştii pescuiţi din lumea din jur, ajung să râdă de ei înşişi”, scria Bedros Horasangian.

Medeea Marinescu şi Şerban Ionescu, Marlene şi Pierre. Foto Augustin Bucur

La Teatrul Naţional din Bucureşti, această comedie amară cu „Dineu cu proşti” înseamnă piesă foarte bună, actori excelenţi, regie simplă, dar seducătoare. Totul sună adevărat, publicul nu e înşelat de la început şi până la sfârşitul ultimului act cu vreo monedă calpă.

Spectacolul a fost lansat la apă iubitorilor de comedie de cursă lungă şi a făcut furori. Era de aşteptat, căci în Franţa „Le Diner des cons” a realizat încasări fără precedent. Piesa începe cu o croazieră plină de peripeţii, ni se dezvăluie de la început ca o bijuterie a harului actoricesc, ce ştie cum să dozeze comicul de replică, de situaţii, grimasa, hazul atotmolipsitor. Burlescul, comicul, tradiţionalul inundă apartamentul locuit de sofisticatul Pierre Brochant, interpretat remarcabil de Şerban Ionescu, în care năvăleşte „Prostul” François Pignon, un soi de Francisc de Assisi, lunitec, Porumbelul, care face să nu rostească vreun cuvânt fără să nu iasă şi porumbelul din gură, interpretat magistral de Horaţiu Mălăele. Pierre Brochant, cinic, dezabuzat, l-a ales pentru grupul său de amici pe acest François Pignon, pe post de trufanda pentru unul dintre dineurile lor, în care consumul de adrenalină şi baia de superioritate se consumă aruncând în arena privată un prost, un om cu IQ cât mai aproape de zero. Prostia înlocuieşte gladiatorii de pe vremuri, ea a fost aleasă de aceşti fanfaroni ai inteligenţei şi superiorităţii pe post de coridă, de spectacol de circ sau de joc electronic.

Costina Ciuciulică şi Şerban Ionescu, soţ şi soţie în spectacol. Foto Augustin Bucur

Lumea aleargă la casa de bilete să prindă locuri la „Dineu cu proşti”, care este sold-out pentru următoarea lună. Cum poate concepe să nu ajungă pe puntea acestui transatlantic lansat cu mare succes la Teatrul Naţional din Bucureşti? Preaplinul talentelor unor excelenţi actori se revarsă, iar râul inundă sala, ca pe vremuri la Stan şi Bran, căci François Pignon, interpretat de Horaţiu Mălăele, joacă rolul nătângului mai înţelept decât arbitrii ce-i măsoară inocenţa şi stupizenia.

O croazieră plină de peripeţii, de sclipiri şi har actoricesc

Scrisă bine, cu replici care ţintesc precum floreta, piesa franţuzului Francis Veber amestecă toate ingredientele ca să ne ofere din plin râsul tămăduitor. Personajul prostului François Pignon reface din sute de mii de chibrituri monumente citadine omologate şi visează să publice într-o carte fotografia acestor „creaţii”, folosind, la fel ca în pop art, derizoriul, celebrul Tour Eiffel din chibrituri! Sau Domul Invalizilor! Kitsch-ul înlocuind construcţii sublime! Efortul disproporţionat al unui arhitect de chibrituri pe care-l părăseşte soţia sătulă de acest băieţel cenuşiu, stângaci şi obsesiv şi de pasiunea lui care sacrifică limitele comunicării şi răbdării celorlalţi.

Dorin Andone, Horaţiu Mălăele, Şerban Ionescu. Foto Augustin Bucur

Horaţiu Mălăele interpretează admirabil rolul acestui „băieţel” ce-şi consumă neuronii şi dexteritatea printre chibrituri. Băiatul cu chibrituri ne enervează întrucâtva şi ne înduioşează, dar, mai ales, ne trezeşte la realitatea propriei noastre minciuni după ce ne-a lăsat pradă râsului declanşat de replicile şi comicul de situaţii.

François Pignon e un rol-mănuşă pentru Horaţiu Mălăele şi creează un tandem memorabil cu închipuitul Pierre Brochant, saturat de ofensiva veleitarilor şi a ofertelor lor editoriale, la limita mediocrităţii şi imbecilităţii, adeseori.

Pe scena mobilată în stilul luxului clasic al condominiului unor intelectuali rasaţi, cu canapele din piele, cristaluri, candelabre, tablouri, covoare persane, în scenografia tradiţională, dar cu subînţelesuri de ironie, semnată de Florilena Popescu Fărcaşanu, importante sunt mereu jocul personajelor şi războiul de IQ-uri. Locul soldatului fanfaron e luat de seducătorul Intelectual Fanfaron şi trebuie să recunoaştem că fanfaronul intelectual e cel puţin la fel de rizibil ca belicos ori mercenar al minţii, ca şi tradiţionalul erou din Commedia dell’Arte.

Şerban Ionescu şi Horaţiu Mălăele, editorul care alege prostul perfect. Foto Augustin Bucur

În jocul lui Horaţiu Mălăele descoperim mai multe efigii comice, de la Păcală şi Miticii lui Caragiale la Sancho Panza şi Dănilă Prepeleac, de la prostul lui Rebreanu la Moromete când încearcă să-şi ia revanşa în Poiana lui Iocan, simbolul universal al timidităţii şi al sforţărilor de a capacita interesul semenilor egoişti în deciziile lor.

Pignon-Porumbelul declanşează o avalanşă de incoveniente din exces de generozitate. Poate deveni fără să vrea, din naivitate, „călău”, gingăşia lui produce victime. Din prea mult zel şi solicitudine umană poate distruge relaţii, destine ori le pune în cumpănă. În vreme ce Pierre, ca să se distreze şi să-şi satisfacă apetitul de superioritate şi supremaţie intelectuală – un cinic zelos să-şi înalţe statuia, coeficientul de inteligenţă -, e gata oricând să-şi transforme aproapele în Hopa-Mitică, să se joace cu el de-a şoarecele şi pisica, să-l atragă în cursa de şoareci a unui dineu cu proşti, să facă dintr-un biet inocent o momeală la pescuitul şi vânătoarea anilor, după râs, prada trebuie răvăşită.

Dar, ca în orice comedie, cheia o dă răsturnarea de situaţii. Zarul câştigător, zarul bunului-simţ este azvârlit pe scenă de aşa-zisa prostie umană, cea care pare să ştie în viaţă mai bine decât filosofii şi campionii minţii, ce va să însemne să trăieşti iubirea, ce este şi ce nu este afacere păguboasă, unde stăm şi unde ne închipuim doar că stăm pe palierele marii societăţi, cât valorează superioritatea, inteligenţa, morga şi tabieturile dezumanizate, soclul pe care ne cocoţăm propriile sinapse şi orgolii. Archambaud, jucat nuanţat şi elocvent de Alexandru Georgescu, dar mai ales Pierre, jucătorul cu prostia celorlalţi, îşi vor primi lecţia de umanitate cu prisosinţă. Nu ştiu de unde izvorăşte magnetismul Medeei Marinescu, cu privirile ei scânteietoare, plină de nerv şi vivacitate. Medeea Marinescu surprinde mereu, chiar şi în acest rol picant, unde plânge şi râde, conferindu-i eroinei sale, Marlène, în cheie parodică, clocotul neîmplinirii senzuale. Actriţa nu dispreţuieşte partiturile minore, creând din câteva tuşe mici bijuterii artistice. Tânăra Costina Ciuciulică compune o apariţie remarcabilă.

Francis Veber în timpul filmărilor la Dineu cu proşti

Râde mai bine cine râde la urmă, se spune în popor. Francezul Francis Veber ştie bine această butadă şi o foloseşte cu prisosinţă în construcţia comediei sale pline de savoare. Jocul cu semenii reduşi la condiţia de piese de joc, ca la şah, la Tarot, la atâtea jocuri, se plăteşte cu vârf şi îndesat şi descoperim că părerea multora despre sine nu e în fond decât o cacealma, când nu înseamnă o josnică trişare. Jocul nu poate înlocui iubirea, prietenia, fidelitatea, încrederea. Creierul hiperdresat fără inimă e prizonier al închipuirilor despre sine şi singurătate. Şi nu există unitate de măsură care să cântărească umanitatea, nevoia de indispensabilă dragoste pe care o avem de la alţii, slăbiciunea şi puterea din emoţii şi sentimente care-şi cer eliberarea şi sfintele drepturi de a fi. Paleta de sensuri a acestei piese simple numai în aparenţă este strălucitoare şi bogată.

Râdem, dar mai râdem şi pe gânduri din când în când. Ritmul şi strălucirea spectacolului ne cuceresc. Plecând spre casă după căderea cortinei, ni se face teribil de dor să redevenim mai umani.