ReArm: calea spre prosperitate sau către măcel?

Pe 19 martie, Comisia Europeană a publicat Cartea Alba pentru apărarea eurpoeană, următorul pas al Planului ReArm Europe, anunțat de președinta Ursula von der Leyen, un plan care mobilizează 800 de miliarde de euro pentru apărarea europeană.

Cartea Albă identifică domenii în care există lacune în capabilitățile de apărare europene: apărarea aeriană și antirachetă, inteligența artificială, computere cuantice, război electronic și cibernetic. Sarcina UE de a ”reînarma Europa” este extrem de dificilă, pentru că, după cum arată Cartea Albă, asta înseamnă combinarea și integrarea unei mulțimi de sisteme de arme pe care le dețin statele membre. Finanțarea acestui proiect este aparent facilă – modificarea regulilor fiscale pentru a permite cheltuieli mai mari pentru apărare – însă asta înseamnă trecerea de la austeritate extrema la potențială risipă extrema, sub imperiul urgenței militare. Fundamental este unde va duce planul de înarmare al UE: stocuri uriașe de obuze, tunuri, avioane, tancuri sau roiuri de drone, arme cu tehnologie ieftină și care pot fi produse rapid în masa – așa cum ne-a învățat războiul din Ucraina, considerat modelul ”războiului modern”? Dacă așa va fi, atunci economiile europene nu vor beneficia decât pe termen scurt și doar la vârful piramidei, în țările cu industrie puternică, de pe urma trilioanelor de euro care vor aștepta să fie cheltuite si apoi să fie rambursate de generațiile viitoare.

O lecție a Războiului Rece pe care ne-o oferă Edward Luttwak ne arată că investițiile trebuie să se ducă spre inovație, altfel sacrificiile la nivel social vor depăși cu mult orice beneficii economice viitoare. Rolul UE și al statelor membre trebuie să fie asigurarea faptului că înarmarea va fi inutilă din punct de vedere militar, dar va aduce beneficii mari industriei civile a viitorului. Dacă reînarmarea Europei se va face pe modelul ”războiului modern” împotriva Rusiei, cu roiuri de drone ieftine (care transmit live eliminarea inamicului), cu munți de obuze și tunuri sau cu bombe echipate cu cipuri de mașină de spălat, atunci înseamnă că reînarmarea are în vedere doar pregătirea pentru un măcel, nu mult clamata refacere economică a Europei.

”La spectacolul aerian de pe 1 mai 1954, Forțele Aeriene Sovietice au prezentat bombardierul Miasișcev-4, un avion cu patru motoare cu reacție care a zburat atunci peste Piața Rosie. Avea un design modern și niște dimensiuni care sugerau că are suficientă autonomie pentru a ajunge deasupra Washingtonului. În acele zile nu existau fotografii la mare altitudine, pentru a nu mai vorbi despre imaginile din satelit – care să surprindă noul avion sovietic în perioada sa de prototip, înainte de a intra în producția de serie”, scrie Edward Luttwak.

Pentagonul a trebuit să se bazeze pe rapoartele unor defectori sovietici oferite de CIA, rapoarte care nu erau de mare ajutor și care erau depășite. În 1955 a avut loc o apariție care a produs panică la Washington. În iulie, 10 avioane Mia-4 au zburat pe deasupra insulei Tsushino din Japonia, au dispărut din câmpul vizual și s-au reîntors însoțite de alte opt avioane, dând impresia că sovieticii au 28 de asemenea bombardiere. Presupunând în mod greșit că URSS a sporit producția de la doua aparate la circa 30 într-un singur an, SUA au estimat că, în 1960, sovieticii vor avea 800 de aparate Mia-4, suficiente pentru a ataca și orașe mai mici din SUA.

Între timp, motoarele Mikulin cu care erau dotate avioanele Mia-4, care erau concepute de inginerii germani capturați, s-au dovedit nepotrivite pentru zborurile intercontinentale: erau prea însetate ca să ajungă până la Washington. Însă, panicat, sistemul militar din SUA o luase deja pe o cale care avea să revoluționeze tehnologia pentru restul secolului 20 și, în plus, care avea să transforme SUA într-o superputere a computerelor.  Câtă vreme sunt folosite pentru tehnologii cu adevărat noi și cu multiple utilizări, și nu doar pentru lucruri deja existente, până și cheltuielile militare nenecesare se pot dovedi foarte folositoare, transformând resursele pe care le absorb în inovație și în progres tehnologic important pentru economie. Este o lecție pentru guvernele care iau acum în calcul reînarmarea.

Din Marea Britanie până în Germania, europenii par să vorbească în sfârșit serios despre înarmare. Având în vedere că asta va însemna inevitabil reduceri de pensii și în alte servicii publice, beneficiile economice ale investițiilor în inovație merită o analiză mai atentă. Aceasta a fost rețeta secretă a economiei israeliene, care a crescut foarte bine de-a lungul deceniilor, în ciuda cheltuielilor militare colosale. Chiar și in anul 2024m, marcat de război, când o parte din forța de muncă s-a aflat sub arme, economia Israelului a crescut cu 1%.

Secretul este concentrarea Israelului asupra armelor cu adevărat avansate, care sunt în mare parte absente din arsenalul învechit al Europei. Sistemul antiaeriana Iron Dome este un exemplu, dar mai există și sistemul Arrow, care a interceptat rachetele balistice iraniene dincolo de atmosferă – a fost primul episod al războiului spațial. În curând, Israelul va lansa prima arma cu energie dirijată, precum cele descrise de H.G.Wells în 1897.

Aceste sisteme au in comun un software foarte avansat, care are și aplicații comerciale ce ocupă 15% din forța de muncă israeliană în domeniul hight-tech – cea mai mare proporție de acest fel din lume. Acești oameni au cu toții o profesie care a fost creată și care este în ascensiune încă de la panica bombardierelor sovietice Mia-4.

După ce avioanele Mia-4 au trecut pe deasupra insulei japoneze, tânărul Jack Kennedy, care făcea deja campanie pentru Casa Albă, a denunțat în mod dur letargia lui Eisenhower și faptul că există deja o disproporție între bombardierele SUA și URSS. Elitele și publicul american abia asistaseră la primul test termonuclear sovietic, care s-a întâmplat la doar un an după detonarea de către SUA a primei bombe cu hidrogen. De aceea, Pentagonul a fost sprijinit imedait pentru a răspunde amenințării percepute din partea URSS.

În 1955, Războiul din Coreea încetase, iar Războiul din Vietnam nu începuse. Cu toate acestea apărarea primea 9,4% din PIB-ul SUA. Astăzi, în ciuda criticilor că Pentagonul consumă prea mult, procentul oferit apărării este de 3,4% din PIB. Reacția SUA la aparent formidabilele Mia-4 a fost construirea a peste 2000 de bombardiere B-47, care aveau nevoie de realimentare deasupra Atlanticului pentru a ajunge deasupra Rusiei și a se întoarce. Au urmat apoi mai mult de 700 de bombardiere B-52, care pot sa zboare în orice colț al lumii și apoi să se întoarcă la bazele lor. Zboară și astăzi și rămân singurele avioane capabile să distrugă o întreagă bază militară cu o singură încărcătură de bombe.

Ambele programe de dezvoltare a bombardierelor au fost foarte de scumpe, însă cu mult mai costisitoare au fost cheltuielile pentru răspunsul defensiv integrat în fața amenințării sovietice. În 1947, US Air Force a devenit o ramură separată a Armatei SUA. A cheltuit mult pentru modernizarea unor proiecte germane pentru rachete împotriva avioanelor, și astfel a apărut sistemul Nike, care apăra orașele americane și bazele SUA din străinătate. Air Force a produs avioane de interceptare care, pe modelul Spitfire, să se înalțe repede și să lovească bombardierele sovietice. Au urmat apoi statoreactoarele Bomarc, un fel de drone capabile să transporte focoase nucleare, dar și să distrugă două-trei bombardiere în același timp.

Pentru a detecta apropierea bombardierelor sovietice, de-a lungul coastelor SUA au fost construite sisteme radar. Au fost construite în Arctica, din Alaska și Canada până în Insulele Faroe și Islanda. Însă principala provocare era cum să fie ghidate interceptoarele din momentul detectării și până la aterizare, până ca țintele sovietice să apară pe radarele lor cu raza scurta. Era aproape o misiune imposibilă. Englezii s-au descurcat în timpul Bătăliei Angliei, când piloții erau informați prin radio de unde vin avioanele inamice, iar apoi, dacă condițiile meteo erau bune, piloții puteau vedea cu ochiul liber aceste avioane. Ulterior au apărut primele radare montate pe avioane, care puteau depista avioanele inamice la câțiva kilometri, chiar și printr-o perdea groasa de nori.

Dar această soluție nu putea fi pur si simplu copiată. În primul rând, bombardierele sovietice urmau să lanseze bombe termonucleare. Asta însemna că nu trebuiau interceptate doar o parte dintre ele, așa cum a făcut RAF cu avioanele Luftwaffe care se îndreptau spre Londra sau Glasgow, pentru a toca forța inamicului în luni de zile. În era nucleară, dacă nu dobori toate avioanele inamice, nu mai ai ce să aperi.

Apoi se punea problema spațiului. SUA și Canada sunt de 80 de ori mai întinse decât Marea Britanie. Planul de apărare nu putea funcționa decât în cazul în care avioanele erau direcționate spre inamic pe distanțe foarte mari. Soluția era integrarea datelor primite de la multe stații radar, iar acestea din urma trebuiau să facă distincția între diferitele tipuri de avioane inamice. Au avut loc întâlniri între experții în sisteme radar și cei în computere și astfel a apărut ideea unor computere gigantice pe întreg teritoriul SUA, programate să urmărească bombardierele sovietice de la prima detectare și până la interceptare. Problema era că aceste computer nu existau și nici capacitatea de a le programa.

Problema aceasta a fost rezolvată cu investiții uriașe și cu metode inovatoare. Rezultatul s-a numit SAGE: Strategic Air Ground Environment. Erau 27 de stații în total, fiecare având câte două computere uriașe AN/FSQ-7. Era nevoie de două pentru a avea mereu o rezervă, pentru că fiecare computer avea 60.000 de lămpi și deseori unele cedau. Iar procesarea datelor trebuia să continue. Computerele acestea cântăreau împreună nu mai puțin de 250 de tone și ocupau un spațiu uriaș. Fiecare opera de pe o sută de ”sisteme consolă” care aveau un display radar, plus scrumieră și brichetă, pentru ca interceptarea să nu eșueze din cauză că operatorul a ieșit la o țigară.

IBM- faimoasă deja pentru mașinile de scris și pentru casele de marcat – a adunat 7000 de ingineri și tehnicieni și a construit computerele AN/FSQ-7. În acest fel au acumulat experiența care avea să-i ajute să cucerească lumea.

Însă cea mai importantă a fost partea cea mai puțin vizibilă a acestei întreprinderi. Pentru a putea opera, computerele aveau nevoie de instrucțiuni detaliate pas cu pas: avea nevoie de software. SAGE și-a pregătit prima serie de autori de software, iar matematiciana Margaret Elaine Hamilton, care a fost programatoare la SAGE începând in 1961, a brevetat termenul ”inginer software”.

Având în vedere toate avantajele pe care le-au obținut SUA în urma acestui mare salt înainte, prin crearea primelor computer personale și a programelor de operare, este nepotrivit să spunem că SAGE a fost inutil pentru că amenințarea bombardierelor sovietice nu s-a materializat. Marea lecție a SAGE este aceea că reînarmarea poate genera cel mai mare progres economic, cu condiția ca banii să nu fie cheltuiți pentru arme clasice, așa cum doresc întotdeauna atât generalii, cât și industria militară.