Căderea Guvernului Bolojan nu este doar o criză românească. La Chișinău, ea se citește ca un semnal de alarmă, având în vedere că nesiguranța politică de la București poate încetini proiecte, poate zdruncina încrederea economică și poate obliga Republica Moldova să caute garanții politice mai largi în Uniunea Europeană. Practic, când Bucureștiul tușește, Chișinăul își verifică pulsul.
La Chișinău, moțiunea împotriva Guvernului Bolojan nu a fost privită ca o simplă reglare de conturi între partide românești. În Republica Moldova, orice zgomot politic de la București se aude amplificat. Nu pentru că Moldova nu ar avea propriile crize, ci pentru că România nu este un vecin oarecare. România este puntea diplomatică, energetică, economică și simbolică spre Uniunea Europeană. Când această punte scârțâie, la Chișinău se deschid imediat agendele de risc.
Căderea unui guvern proeuropean la București transmite, dincolo de procedura parlamentară, o întrebare incomodă. Cât de solid va mai fi sprijinul politic românesc pentru dosarul moldovean? Răspunsul oficial va fi, desigur, liniștitor. Toți vor spune că relația specială rămâne neatinsă, că proiectele continuă, că administrațiile lucrează, că diplomația nu doarme. Dar politica reală nu trăiește din comunicate. Ea trăiește din majorități, bugete, semnături, termene și oameni dispuși să-și asume decizii.
La Chișinău, factorii de decizie nu se tem doar de căderea unui guvern. Se tem de vidul care urmează. Se tem de negocieri lungi, de calcule mărunte, de guverne de avarie, de cabinete care trăiesc de la o săptămână la alta. Se tem mai ales de perspectiva alegerilor anticipate în România, chiar dacă acest scenariu nu este automat și nici cel mai probabil.
De ce această teamă?
Pentru că anticipatele ar deschide larg ușa unei campanii în care Republica Moldova ar putea deveni temă de consum intern. În loc să fie tratată ca proiect strategic, ar putea fi împinsă în zona lozincilor. Unii vor vorbi despre frații de peste Prut, alții despre costuri, alții despre prioritățile românilor, iar suveraniștii vor încerca să transforme sprijinul pentru Chișinău într-o vină ori slăbiciune politică majortă.
Aceasta este adevărata vulnerabilitate. Republica Moldova nu-și permite ca relația cu România să fie prizoniera unei campanii nervoase de la București. Pentru Chișinău, România trebuie să fie stat, nu partid. Direcție, nu dispoziție de moment.
De aceea, la Chișinău se speră într-o refacere a unei majorități proeuropene la București. Nu neapărat în aceeași formulă, nu neapărat cu aceleași nume, nu neapărat cu același premier. Dar cu aceeași linie de fond, și anume sprijin pentru integrarea europeană a Republicii Moldova, continuitate în proiectele de infrastructură, susținere diplomatică la Bruxelles și prudență în fața tentațiilor suveraniste.
Politica românească are destule resurse pentru compromis. Problema este dacă mai are și răbdare pentru responsabilitate. România se află într-un moment în care poate alege între satisfacția de a doborî guverne și obligația de a nu-și abandona rolul regional. Chișinăul mizează pe a doua variantă. Nu din romantism, ci din calcul rece.
Republica Moldova nu cere României să-și suspende democrația pentru confortul Chișinăului. Cere doar ca schimbările politice de la București să nu rupă logica strategică a ultimilor ani.
Economia simte prima neîncrederea
Pe termen scurt, primele semne se văd în economie. Instabilitatea politică nu are nevoie de tancuri ca să producă pagube. Este suficient să apară îndoiala. Investitorii întreabă cine semnează. Piețele întreabă cine garantează. Funcționarii întreabă cine aprobă. Partenerii externi întreabă cine rămâne la masă după următoarea ședință de partid.
Pentru Republica Moldova, acest climat contează enorm. O economie mică, expusă, aflată în proces de integrare europeană, nu-și permite luxul unei Românii ezitante. Când Bucureștiul pare instabil, costul nesiguranței trece Prutul. Uneori prin cursuri, alteori prin investiții amânate, alteori prin proiecte care nu mai primesc același impuls politic.
Chișinăul știe că Bruxelles-ul contează decisiv. Dar știe și că România este avocatul cel mai apropiat, cel mai interesat și cel mai insistent. Dacă acest avocat intră în criză, clientul nu pierde procesul, dar pierde timp. Iar Moldova nu are timp de pierdut.
Pe termen mediu, miza devine și mai serioasă. Interconectările energetice, podurile peste Prut, drumurile, programele transfrontaliere, finanțările europene, cooperarea administrativă, toate acestea au nevoie de guverne funcționale. Nu ajunge ca proiectele să fie strategice pe hârtie. Ele trebuie împinse zilnic prin ministere, agenții, licitații, avize și bugete.
O criză politică la București nu oprește imediat aceste proiecte. Dar le încetinește. Le amână. Le birocratizează. Le scoate din zona de prioritate și le trimite în sertarul unde stau dosarele importante, dar nu urgente.
Pentru Chișinău, tocmai aceasta este problema, și anume ceea ce pentru București poate părea amânare tehnică, pentru Moldova poate deveni vulnerabilitate strategică.
Energia nu așteaptă. Infrastructura nu se construiește din declarații. Integrarea europeană nu se face cu guverne interimare și majorități nervoase.
Lecție dură
Criza de la București mai produce o concluzie, poate neplăcută, dar absolut necesară. Republica Moldova trebuie să-și consolideze relațiile cu mai multe state membre ale Uniunii Europene. România rămâne pilonul principal, dar nu poate fi singurul.
Chișinăul trebuie să investească mai apăsat în relațiile cu Franța, Germania, Polonia, țările baltice, statele nordice, Italia, Spania și instituțiile europene. Nu ca alternativă la România, ci ca plasă de siguranță. În politica europeană, prietenia bilaterală este prețioasă, dar rețeaua de sprijin este vitală.
Moldova nu-și poate permite să depindă de temperatura politică a unui singur centru de putere, oricât de apropiat ar fi acesta. O țară care vrea în Uniunea Europeană trebuie să învețe rapid să joace european, inclusiv cu alianțe multiple, dosare bine pregătite și contacte permanente.
Pericolul unui București suveranist
Cel mai grav scenariu pentru Chișinău ar fi venirea la putere, la București, a unui guvern suveranist. Nu pentru că un asemenea guvern ar rupe automat relațiile bilaterale. Ar fi prea costisitor și prea absurd. Dar le-ar goli de sens european.
Un guvern suveranist ar trata Republica Moldova mai degrabă ca instrument de retorică decât ca partener de modernizare. Ar vorbi mult despre identitate și mai puțin despre finanțări. Ar flutura simboluri și ar ezita la reforme. Ar prefera gesturile zgomotoase în locul muncii discrete la Bruxelles. Pentru Chișinău, aceasta ar fi o pagubă majoră.
Republica Moldova nu are nevoie de spectacol patriotic. Are nevoie de electricitate sigură, poduri funcționale, fonduri europene, susținere diplomatică și stabilitate politică. Are nevoie de o Românie europeană, nu de o Românie care își confundă patriotismul cu izolarea.
Bucureștiul decide și pentru Prut
Moțiunea contra lui Bolojan este, formal, o chestiune internă românească. Dar efectele ei nu se opresc la Iași. Ele ajung la Chișinău, la Bruxelles, în birourile investitorilor și în calculele celor care privesc Republica Moldova ca pe o frontieră fragilă a Europei.
De aceea, îngrijorarea Chișinăului este justificată. Nu panică, nu isterie, nu bocet geopolitic. Îngrijorare lucidă. România are dreptul să-și schimbe guvernele. Dar are și obligația să nu-și piardă direcția. Pentru Republica Moldova, stabilitatea de la București nu este un moft diplomatic. Este o condiție de securitate, dezvoltare și integrare europeană.
Iar la București ar trebui înțeles un lucru simplu: atunci când România intră în nesiguranță, Republica Moldova nu privește de pe margine. Tremură odată cu ea.
