Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului

Sfinții Proroci Moise și Ilie apar alături de Iisus, demonstrând că El este împlinirea Legii și a Prorocilor, iar glasul Tatălui Se aude din nor spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…”

Pe Tabor nu Hristos a suferit o transformare, ci ucenicii Săi au primit, pentru o clipă, puterea de a-L vedea așa cum era în realitate, strălucind de slava Dumnezeirii pe care o avea dintotdeauna, dar pe care ochii lor obișnuiți nu o puteau cuprinde, spun Sfinții Părinți.

Sfântul Ioan Damaschin arată că Hristos S-a schimbat la Față nu asumând ceva ce nu era, ci arătându-le Apostolilor ceea ce era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători.

Iar Sfântul Grigorie Palama vorbește direct despre o schimbare a ucenicilor, nu a lui Hristos: Apostolii au fost ei înșiși schimbați la față și au primit prin rugăciune puterea de a vedea și a cunoaște transformarea survenită în natura noastră prin unirea ei cu Cuvântul, iar Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune că pe Tabor nu a avut loc doar Schimbarea la Față a lui Hristos, ci și o schimbare la față a ucenicilor înșiși, care s-au învrednicit să vadă îndumnezeirea firii omenești tocmai pentru că ei înșiși s-au schimbat.

În momentul Schimbării la Față, nu Hristos Se schimbă la față, ci ucenicii Îl văd pe Hristos în adevărata Lui lumină, arată Părintele Constantin Necula.

Așa cum spune tradiția, lumina descoperită pe Tabor nu era ceva exterior firii omenești, ci chiar puterea de îndumnezeire pe care Hristos o oferă oricui i se apropie cu mintea curățită.

Această sărbătoare este așadar o chemare a Bisericii, așa cum spune și troparul zilei: „Arată-ne și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare.”

Rugăciunea nu schimbă doar împrejurările

Sfinții Părinți vorbesc despre rugăciune ca despre lucrarea care limpezește gândurile și reașază mintea acolo unde îi este locul firesc – în fața lui Dumnezeu. Rugăciunea îndepărtează gândurile pătimașe, alungă înțelesurile lumii și izgonește grija pentru cele trecătoare, iar rugăciunea din inimă naște dragostea dumnezeiască ce trezește mintea spre înțelegerea celor ascunse.

Apropierea de Dumnezeu nu scutește de necazuri, dar un om care se roagă cu adevărat nu mai vede greutățile ca pe un întuneric fără ieșire, ci ca pe un drum pe care nu-l parcurge singur. Însuși Mântuitorul a rostit chemarea aceasta pentru toți cei încercați: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

O minte schimbată nu mai caută greșelile celuilalt

Una dintre roadele limpezirii minții prin rugăciune este renunțarea la judecarea aproapelui. Părintele Cleopa istorisește pilda unui monah care se ruga stăruitor să înțeleagă judecățile lui Dumnezeu și care, după ce a fost lăsat să vadă adevărul din spatele unor întâmplări ce i se păreau nedrepte, a primit încredințarea că judecățile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor, sunt adânci și nu pot fi cunoscute pe deplin nici măcar de îngeri.

Sunt două chemări: una în care ne încredem doar în puterile noastre, iar cealaltă, pe care o regăsim în Evanghelie, o încredere care se lasă condusă. Aceasta nu înseamnă pasivitate, ci o așezare a minții care nu se mai epuizează în încercarea de a controla tot, ci lucrează, se roagă și lasă loc lui Dumnezeu.

Înțelepciunea liniștii

Oamenii de azi au acces la multă informație, poate tocmai de aceea, mai mult ca oricând, e nevoie și de înțelepciune – de a discerne ce contează cu adevărat.

Tradiția isihastă a Bisericii Ortodoxe, de la Sfântul Isaac Sirul până la Sfinții Părinți ai rugăciunii minții, ne învață că liniștea lăuntrică nu este absența zgomotului exterior, ci roada unei minți adunate în rugăciune: „Nimeni nu poate ajunge la o rugăciune cu adevărat adunată fără lucrarea Duhului Sfânt, iar cel care Îl are vede că gândurile sale devin stabile, curate, ațintite doar spre Domnul.”

Cei mai luminoși oameni

Nu întâmplător, cei pe care Biserica îi recunoaște ca fiind cei mai apropiați de lumina lui Dumnezeu sunt și cei mai smeriți dintre oameni. Sfântul Macarie cel Mare spunea că cel smerit nu cade niciodată, pentru că nu se poate prăbuși de la o înălțime pe care nu o revendică pentru sine, iar tradiția duhovnicească leagă strâns smerenia de mântuire: fără smerenie, spun Sfinții Părinți, nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. Cu cât un suflet e mai plin de lumină, cu atât se vede pe sine mai mic, pentru că lumina adevărată nu umflă, ci luminează și smerește în același timp.

Lumina Taborului

Drumul dintre neliniștea cotidiană și pacea pe care Sfinții Părinți o numesc „lumina Taborului” e drumul apropierii de Hristos prin rugăciune, priveghere și smerenie.

Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului nu este un eveniment petrecut în urmă cu 2000 de ani, ci pentru noi astăzi, posibilitatea ca mintea noastră – obosită, împrăștiată și plină de temeri – să fie ea însăși schimbată. Pentru că atunci când mintea se luminează, chiar și suferința proprie e privită diferit, o parte a drumului spre acea lumină care, potrivit Sfântului Grigorie Palama, nu este o lumină creată, ci Împărăția lui Dumnezeu însăși descoperită celor ce se pregătesc să o vadă.

Potrivit obiceiurilor bisericești, în această zi se aduc la biserică, spre sfințire, poame din noua recoltă – mere, pere și mai ales struguri, numiți „pârgă” – care apoi sunt împărțite credincioșilor, în amintirea celor adormiți.

Deși sărbătoarea cade în Postul Adormirii Maicii Domnului, pentru bucuria praznicului, astăzi este dezlegarea la pește.

Dincolo de semnificația religioasă, ziua este însoțită de mai multe obiceiuri populare.

Tudor Pamfile consemnează în lucrarea sa „Sărbătorile la români” că „se răcesc apele, iar cerbii le spurcă, urinându-se în ele”, motiv pentru care scăldatul în apele curgătoare este de-acum interzis.

De asemenea, potrivit tradiției populare, se spune că nu este bine să te cerți cu nimeni în această zi, ca să nu rămâi certat sau supărat tot anul, iar călătoriile, mai ales cele lungi, nu trebuie făcute, pentru că riscul de a rătăci drumul spre casă este mare în această zi a Schimbării la Față.