Solo-uri de dans kabuki

Chantal Aubry, autoarea volumului “Femeia şi Travestitul”, prezintă arta atât de specială a lui “Onnagata”, Tamasaburo Bando, într-o poveste pasionantă care îşi trage seva din dramele cântate şi dansate ale Extremului Orient. Un spectacol de dans ce va putea fi vizionat la începutul lunii februarie la “Théâtre du Châtelet”.

“Pavilionul bujorilor” este o istorie fantastică din China erei Ming din secolul al XVI-lea, în care se împletesc dragostea cu visul, moartea cu dansul, poezia cu muzica.

Clasat în Patrimoniul Cultural Mondial de către UNESCO, teatrul “Kunqu” s-a născut cu şase secole în urmă în regiunea Jiangnan, sub forma unei celebre opere clasice chineze. Ea se diferenţiază de opera din Beijing prin eleganţă şi stilul sofisticat, apreciat de aristocraţie. “Pavilionul bujorilor”, o capodoperă “Kunqu”, narează dragostea dintre Du Liniang şi Liu Mengmei, într-o imensă epopee compusă în 1598 de către poetul Tang Xianzu.

Spectacolul, în premieră europeană, este adus pe scena pariziană de către Tamasaburo Bando. Produs în 2008 la Beijing, a fost apreciat în unanimitate de către critică. Un star adulat, Tamasaburo Bando a primit în 20 iulie 2012 titlul rar de “comoară naţională vie”, pe care guvernul i l-a oferit pentru că este un exemplu pentru tradiţia culturală japoneză.

Tamasaburo Bando este, de mai bine de 45 de ani, numit şi “Onnagata”, termen ce desemnează un bărbat care interpretează un rol feminin pentru a exprima în manieră stilizată inima femeii, în teatrul kabuki.

Actorii travestiţi sunt cunoscuţi şi în Occident, din Grecia şi Roma antică, din timpul lui Shakespeare şi al teatrului elisabetan, din timpul perioadei de aur a operei baroce şi a castratilor napolitani. Travestiul revine în teatrul contemporan şi se impune ca o avangardă contestatară. Cu totul alta este situaţia în Japonia, unde tradiţia actorului travestit se menţine până astăzi graţie artistului excepţional care este Tamasaburo Bando.

Tamasaburo Bando

Spre deosebire de ceea ce s-ar putea crede, această tradiţie nu vine din timpuri imemoriale, ci din secolul al XVII-lea, fiind fondată de către o femeie, Izumo no Okuni. Aceasta era un fel de şaman, o oficiantă shintoistă care străbătea ţara în numele mânăstirii sale. Miko, cum era numită, executa dansuri rotitoare, numite şi “sarugaku”, în timpul cărora făcea profeţii. Trecând de la sacru la profan şi dând din ce în ce mai mult o tentă licenţioasă dansurilor sale, Okuni a făcut senzaţie sosind la Kyoto. Era la sfârşitul secolului al XVI-lea, în perioada debutului teatrului kabuki.

I-au urmat alte femei, dar dansurile lor au fost în curând interzise de către autorităţi, din cauza prostituţiei. Femeile au fost înlocuite de tineri băieţi care şi ei, la început, au fost acuzaţi de aceleaşi “crime”. În acelaşi timp, kabuki s-a structurat ca un gen teatral, cu autori şi texte, iar alegerea unor bărbaţi maturi specializaţi în roluri femine s-a impus. Arta “Onnagata” treptat s-a îndepărtat de originile sale turbulente.

Tamasaburo Bando V este descendentul unei linii prestigioase, refondate la sfârşitul secolului al XVII-lea de Ayame, cel supranumit şi “muntele Fuji al omaya”, un alt apelativ al “onnagatei”.

O descendenţă care n-a fost niciodată întreruptă, spre deosebire de cea a artiştilor “dan” din opera chineză, care abia acum renaşte după o întrerupere de jumătate de secol din cauza revoluţiei maoiste.

Ayame a definit, după reguli foarte stricte, modul de a deveni femeie fără a înceta să fii bărbat. Dincolo de identitatea sexuală, acest tip de travesti creează întregul magnetism şi poezia acestei arte incomparabile, care imprimă şi un stereotip feminin, discret. Chiar şi atunci când este vorba despre o femeie-războinic, ea este întotdeauna femeia ideală prin fidelitate şi devoţiune faţă de partener.

Tamasaburo Bando n-a încetat de a se face cunoscut ca artist de kabuki şi în alte genuri, şi pe alte scene, inclusiv în cinema.

Tamasaburo superstar

Graţia dansului unei gheişe

În Japonia, cât şi în Statele Unite, Tamasaburo a interpretat Shakespeare şi a aplicat arta “Onnagata” personajelor Desdemona şi Lady Macbeth sau a încercat de a deveni Medeea lui Euripide. El a fost urmat de alţi “onnagata”, precum Kikunosuke Onoe V, tânărul născut în 1997, care a început să adapteze capodoperele teatrului occidental şi a prezentat în 2009 propria sa versiune la “Noaptea Regilor”, unul din vârfurile teatrului elisabetan în care Shakespeare se joacă cu genurile cu o graţie inegalabilă.

Dar nimeni n-a investit ca el în tobele Kodo, o disciplină atât de depărtată de arta sa. El lucrează din 2003 cu un grup de toboşari şi a creat în 2006 un spectacol inspirat de legenda zeiţei soarelui, intitulat “Amaterasu”. A interpretat, de asemenea, Bach într-un duet cu violoncelista americană Yo Yo Ma.

Ceea ce nu l-a împiedicat de a aborda treptat marile roluri clasice din kabuki. Acum “onnagata” revine pe scenele pariziene pentru a oferi spectacole care nu fac parte din teatrul kabuki. Între 5 şi 7 februarie va prezenta un solo de dans kabuki, care este, de fapt, o artă în sine. Este dansul gheişelor, extraordinar şi delicat, pe care acestea îl oferă nu în teatre, ci în casele private în care îşi primesc clienţii, pentru că femeile nu dansează niciodată în public. Doar de două ori a putut fi văzută în Franţa, la Festivalul de la Avignon, în 1986, şi la Festivalul de Toamnă din 1997, una din marile figuri ale acestei arte rafinate, Hidejo Kanzaki.

Gesturi delicate, o graţie infinită în postura aproape imobilă, cu privirea fixă cu lacrimi reţinute care nu trebuie să curgă niciodată, dansul ilustrează delicateţea tristă a destinului unei gheişe trăind întotdeauna o dragoste nefericită. Sunt trei solo-uri pe care le oferă Tamasaburo, printre care unul din “Povestea lui Genji”.

O capodoperă kunqu

“Pavilionul bujorilor”, marele clasic al operei chineze, va putea fi văzut între 10 şi 16 februarie, la Paris. Tamasaburo povesteşte că opere teatrale de calitate sunt rare şi că el revine mereu la surse, fiind inspirat de “Botan Dôrô”, o piesă celebră de kabuki.

O nouă generaţie de actori “dan” este pe cale de a reapărea în China. După Wen Ruhua, alţi artişti au studiat cu Mei Baojiu, fiul celebrului Mei Lanfang. Niciunul n-a abordat “Pavilionul bujorilor”, piesă în stilul kunqu care nu figurează în repertoriul Operei din Beijing. Ceea ce nu înseamnă că într-o zi nu se va ivi şi acolo o versiune la fel de rafinată cum este cea prezentată de Tamasaburo în Franţa.

Două escapade dincolo de teritoriul sacrosanct al kabuki-ului, dedicate una femeilor, cealaltă actorilor “dan” din opera kunqu. Dar Tamasaburo, cu evantaiul său, cu umbrela, batista şi lungile mâneci ale somptuoaselor kimonouri, rămâne un genial “onnagata”. Descoperit odinioară la Teatrul Mogador în prinţesa Taema, publicul îl redescoperă după 26 de ani în Du Liniang, frumoasa visătoare din “Pavilionul bujorilor”.