Soluție simplă după Caracal

În așteptarea momentului în care autoritățile judiciare să ne comunice că au găsit armele crimei și corpurile celor două victime (pînă atunci toate amănuntele rămîn niște basme urîte), teama oamenilor se amplifică exponențial. Toată lumea se întrece în ipoteze care mai de care mai stranii și cere măsuri radicale, care mai de care mai fioroase. Părinții intensifică supravegherea copiilor, fetele evită aleile umbroase și orele tîrzii. Cei mai în vîrstă își amintesc de psihoza din perioada Rîmaru și din groaza care a învăluit Bucureștii la descoperirea cadavrului din cazul Anca. Și atunci procurorii și milițienii s-au străduit să raporteze prinderea vinovatului. Și așa s-a ajuns la drama bietului Samoilescu și a părinților săi. Nu m-ar mira ca și acum să ajungem într-o stare asemănătoare, iar consecințele în materie de climat psihosocial să rămînă aceleași. Omenii să uite încet-încet și să rămînem în situația în care eram. Ceea ce ar însemna aceleași porți deschise pentru următoarele asemenea cazuri. Peste o săptămînă, peste o lună, peste zece ani. O asemenea resemnare ar semăna cu o captivitate care ne-o impunem singuri. Ne autosugestionăm că nu se poate face nimic și că nu ne rămîne decît să plecăm sau așteptăm cu groază următorul caz cu speranța că va fi cît mai departe de noi. Mi se pare cea mai tîmpă atitudine posibilă!

Nu sunt eu cel care se pricepe să propună soluții. România are destui experți profesioniști și politicieni capabili să inițieze un set de măsuri. Unele pot fi copiate din alte legislații și din alte soluții de organizare folosite cu succes în alte țări. Doar cetățeni responsabili nu putem importa.
Oricît ar părea de absurd, soluția ieșirii din situația de acum poate fi aplicată cu cetățenii români rămași acasă. Nu este nevoie decît de o voință politică. Dar voință, nu caricatură de tip populist. Tensiunea apărută după tragedia de la Caracal a generat o energie și o dorință de schimbare pe care România le-ar putea folosi cu succes.
De unde am putea începe? De la demisia ministrului de Interne! Un figurant instalat într-un post pentru care nu era pregătit a renunțat într-un timp record. Nu știu dacă a fost ajutat să se decidă sau a ajuns singur la concluzia demisiei. Oricum, la cît de aerian s-a dovedit a fi în intervențiile sale de la Caracal, mi se pare surprinzător că omul s-a retras atât de repede. Una dintre trăsăturile tuturor incompetenților de pe lumea asta stă în faptul că se agață cu disperare de postul pe care l-au cucerit, primit cadou sau nimerit. Aceeași tragedie de la Caracal adus la destituirea șefului IGPR, client al tuturor posturilor de șef în Poliție, în fapt ușor de bănuit de învîrteli și greu de creditat cu puțină competență și rectitudine. A picat și șeful poliției Caracal, cel care se lăuda că a acționat exemplar. Au picat și cei de la județul Olt de la Prefectură și de la Poliție. Ce-ar fi ca șirul demisiilor și al demiterilor să continue și la procurori?

În tot acest șir de destituiri se află un sîmbure de soluție. Tragedia de la Caracal impune o reevaluare și o curățenie. Polițiștii cercetați sau cu antecedente trebuie scoși. Și procurorii, la fel. Și funcționarii publici. Și ofițerii din serviciile de informații. Iar toate numirile politice, reevaluate. România s-a îmbătat cu un simulacru de democrație și de stat de drept ducînd practicile de tip fanariot pînă la faza de generalizare. În România, o mare parte a funcționărimii a deprins și exersat toate tehnicile de simulare a profesionalismului și legalității, îndărătul cărora își ascund cele mai stranii abuzuri și nedreptăți. Ce să facem? Conviețuim cu ele sau declanșăm o campanie de repunere a meritocrației în drepturi? În instituții publice, în educație, în sănătate, în serviciile secrete și în guvernare.
Dacă președintele României și primul-ministru ar fi pionierii unei asemenea campanii?Sunt nenumărați incompetenți și impostori în guvern și în structurile sale. Și în serviciile secrete și în parchetele ascunse îndărătul președintelui României. O presiune publică pentru reconsiderarea competenței, a profesionalismului și a onestității, ar fi mai importantă decît una pentru susținerea unei tabere politice sau a celeilate.
Repunerea profesionalismului în drepturi ar costa România mult mai puțin decît cheltuielile pentru proiecte aiuritoare. Și ar genera o eficiență care ar diminua enorm din riscuri, aberații și abuzuri. Și am putea merge mai departe, ajungînd și la ordine, și la eficiență, și la stat de drept!