Dragostea şi tinereţea durează un moment
La Teatrul Verdi, din Padova, cunoscuta „Boema”, în alb şi negru, de Ivan Stefanutti.
După afirmaţia criticului Emiliano Morreale, nostalgia este o invenţie recentă, o descoperire a modernităţii, graţie mai ales rolului jucat de mass-media, de creatorii de imagini şi sunete care au alimentat un sentiment devenit astăzi convingător şi apăsător.
În această optică, nostalgia modernă poate fi pe deplin recunoscută către sfârşitul secolului al XIX-lea. În acea perioadă, epoca lui Proust şi a lui Bergson, au prins formă marile elaborări artistice şi filosofice ale memoriei, sensul melancolic al pierderii transformându-se într-un stil şi o modă. Dacă este acceptată teza lui Morreale, probabil că primul caz de nostalgie „mediatică” în muzică, artă nostalgică prin excelenţă, legată de scurgerea reiterabilă a timpului, îl găsim la Puccini. „Boema” reiterează în liniile unui patetism decadent un cod sentimental şi nostalgic-muzical, adaptat unei condiţii socio-culturale.
Când scriitorul şi criticul teatral Giacomo Debenedetti scria că Puccini ridică un monument tuturor ucenicelor din Italia, se referea chiar la pătrunderea unui nou subiect pe scena melodramei: mica burghezie. La faptul că viaţa, sentimentele şi ideologia acelei clase sociale nu numai că sunt reprezentate în creaţia lui Puccini, dar sunt descoperite, analizate cu un cinism şi un sadism impresionante care culminează în „Madama Butterfly”. „Boema” nu atinge încă zona catastrofei. E mai curând o privire nostalgică spre tinereţea pierdută, spre cruzimea ei, dar şi spre bucuria şi visele ei.
A fost lăudată de mai multe ori punerea în scenă a lui Ivan Stefanutti, reluată cu succes la Teatrul „Verdi” din Padova, referirile explicite la fotografia şi cinematografia franceză în „alb şi negru” care fac încă mai incisiv acest „efect nostalgic”.
Spectacolul, fluid şi dinamic, transmite iluzia că Parisul dintre cele două războaie, evocat de Stefanutti, s-a mutat pe scenă din filmele lui Marcel Carné, Jean Vigo şi din fotografiile lui Brassai şi Robert Doisneau. Este vorba despre un trecut regândit, care introduce spectatorul chiar în inima poeticii pucciniene: imposibilitatea dragostei altfel decât ca presimţire şi amintire.
Dragostea şi tinereţea – spune Puccini – durează un moment, timpul se concentrează asupra clipei care va dezvălui dragostea şi, mai ales, asupra dezolării de după ea, a amintirii a ceea ce nu se va întoarce niciodată. În scenă, situaţiile ating un nivel narativ care comunică prin metaforă ideea momentului care fuge.
Dincolo de inserţiile comico-groteşti şi de kitschul inerent de care este legată nostalgia burgheză, personajele marginale şi melancolicii pe care îi găsim în punerea în scenă a lui Stefanutti reuşesc să comunice un sens accentuat al dezolării, drama tinereţii şi a dragostei sau mai degrabă a amintirii lor.
Trecând la partea muzicală, de la pupitrul Orchestrei Filarmonice Regionale Venete, Stefano Romani a oferit execuţiei graţie şi profesionalism. O lectură incisivă, dar nu lipsită de eficienţă dramatică, cu scene de dialog suficient de animate şi momente patetic-afectuoase cu un coeficient emoţional adecvat.
Scenă din spectacolul cu Boema, în regia lui Ivan Stefanutti
În rolul lui Rodolfo a cântat Paolo Fanale. Vocea, cu un timbru plăcut, bine susţinută de tehnică, nu a fost, după părerea criticilor, cea mai potrivită pentru rolul îndrăgostitului puccinian. Tânărul tenor a reuşit însă, graţie muzicalităţii, frazării perfecte, sfumato-ului, să dea credibilitate scenică.
Nu se poate spune nici că Olivia Gorra a fost o Mimi deosebit de proaspătă prin vocalitate şi prezenţă scenică. Interpreta s-a salvat totuşi prin acurateţea accentuării şi prin controlul remarcabil al expresivităţii.
Interpretarea cea mai convingătoare a avut-o baritonul Simone Piazzola. Volumul consistent, timbrul frumos, dicţia perfectă, fineţea emisiei vocale şi a frazării i-au permis realizarea unui excelent Marcello.
„Singură pe tron”
Scenă din Anna Bolena cu Mariella Devia în prim-plan
La Trieste, la Teatrul „Verdi”, „Anna Bolena”, în montarea notabilă a lui Graham Vick, a avut-o potagonistă pe soprana Mariella Devia. Cea de a treia operă donizettiană a aşa-numitei „Trilogii Tudor”, „Anna Bolena” a completat ciclul stagiunilor trecute, care au readus la viaţă operele „Roberto Devereux” şi „Maria Stuarta”.
Recent, după marea „Renaştere Donizetti” din anii ’60-’70 ai secolului trecut, când au fost montate opere cu o soartă incertă, s-a pus accentul pe calitatea altor lucrări ale compozitorului, uitate o vreme. De exemplu, Gianandrea Gavazzeni, a cărui „Anna Bolena” a fost prezentată la Scala în anii ’50, sau Luigi Baldacci, care, în „Muzica în italiană” (La musica in italiano), relevă faptul că în viitorul apropiat preţuirea pentru operele majore ale lui Donizetti se va îndrepta către „Roberto Devereux” sau „Maria Stuarta”. Cu tot respectul pentru aceste titluri, pentru a nu mai vorbi de încă şi mai slaba „Maria di Rohan”, recuperată şi ea pentru scenă de relativ puţin timp, se poate afirma că timpul, judecător nemilos, a decis just. „Lucia di Lammermoor”, prin deosebita sa atmosferă romantică, ca şi prin ţinuta orchestrală specială şi ariile sale celebre, mai ales duetul „Verranno a te sull’aure”, este un summum al creaţiei donizettiene.
Anna Bolena la Teatrul Verdi din Trieste
Din triologia „Tudor”, „Anna Bolena” este opera cea mai puţin fericită. În prima parte este vizibilă influenţa rossiniană. Numai către final Donizetti, în celebra scenă a nebuniei, reuşeşte să confere o adevărată expresivitate. Fără a mai vorbi despre faptul că, pentru a o monta cu succes, opera cere o companie dintre cele mai prestigioase.
Spectacolul de la Trieste, coprodus cu Filarmonica din Verona, a fost prezentat şi la „Massimo” din Palermo în 2007, în regia lui Graham Vick, cu scenografia şi costumele semnate de Paul Brown şi luminile lui Nino Napoletano. Există în regia lui Vick momente de mare impact vizual, în scena vânătorii, de exemplu, alternând cu altele mai convenţionale din punct de vedere teatral.
Conducerea muzicală a lui Boris Brut n-a obţinut cele mai bune cronici. Orchestra nu a urmat întotdeauna acţiunea scenică şi, chiar dacă sunetul ei a fost remarcabil, nu a reuşit să confere fondul sonor necesar cântului. S-a remarcat Mariella Devia, mai ales în finalul cu o autentică interpretare de clasă. Laura Polverelli a compus o vibrantă Seymour, convingătoare, chiar dacă nu cu cele mai bune rezultate în registrul acut. Critica s-a oprit mai ales la barcelonezul Albert Casals, considerat neconvingător în Percy. Basul bazilian Luiz-Ottavio Faria, în Henric al VIII-lea, nu are o voce de o calitate excelentă. Criticii au relevat, în acest caz, calitatea Corului, pregătit de maestrul Paolo Vero.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.