Strauss şi Mozart, „relecturări” în cheie psihanalitică

Sânge, noroi şi Mozart în “Idomeneo”

Într-o nouă producţie cu “Idomeneo”, de Mozart, la “Theater an der Wien”, regizorul italian Damiano Michieletto porneşte de la ideea radicală potrivit căreia mitologia greacă nu-l mai interesează pe spectatorul de astăzi. El caută, în consecinţă, cheia de interpretare în zona freudiană.

În timpul Uverturii, regizorul proiectează imaginea lui Idomeneo, care îl îmbracă pe Idamante, copil încă, într-o haină identică cu a sa. Totodată iubitor şi castrator, acest tată îşi înspăimântă copilul, care nu îndrăzneşte să se mişte. În consecinţă, obligaţia regelui de a-şi sacrifica fiul se explică, psihologic, prin teama de a se vedea într-o zi detronat de acesta. Tentaţia crimei este mare, dar Idomeneo înţelege inutilitatea revoltei sale şi sfârşeşte prin a se supune deciziilor inexorabile ale destinului. După ce l-a încoronat pe Idamante şi a rostit ultimele cuvinte, “Oh me felice!”, Idomeneo se culcă ca să moară, locul lui fiind de acum ocupat de altul.

Richard Croft şi Marlis Petersen în Idomeneo

În timpul corului final, Ilia îl aduce pe lume pe fiul lui Idamante. Gânditor, acesta îl contemplă, înţelegând că este rândul lui să îmbrace veşmintele tatălui – un tată care îl vede deja pe cel care într-o zi îl va detrona… Cercul se închide.

Damiano Michieletto urmăreşte raţionamentul cu o logică implacabilă. Când se aude Vocea zeului – este vorba despre înregistrarea realizată de basul Luca Tittoto sub bagheta lui René Jacobs (“Harmonia Mundi”), regizorul proiectează o ecografie arătându-l pe fiul Iliei şi al lui Idamante în timpul sarcinii, transformat cu această ocazie într-un monstru care creşte văzând cu ochii, pentru a anunţa destinul tatălui său.

Corul Arnold Schoenberg în Idomeneo

Decorul lui Paolo Fantin îl transportă pe spectator pe un câmp de luptă, împânzit de încălţări, apoi de valize abandonate, iar costumele Carlei Teti, în culori întunecate şi murdare, nivelează în mod deliberat diferenţele sociale. În acest context, Elettra pare că vine de pe o altă planetă. Femeie fatală, abundent machiată, în rochie mini roşu aprins, ea cutreieră magazinele de lux. În ultimul act, căzând definitiv pradă nebuniei, îşi smulge veşmintele şi peruca blondă pentru a se rostogoli în zdrenţele de pe câmpul de luptă, unde moare din cauza unui atac cardiac.

Richard Croft în rolul Idomeneo

Pentru a integra corul în acţiune, Michieletto ridică problema ambiguităţii naturii umane. Coriştii (“Arnold Schoenberg Chor”) îmbracă rând pe rând hainele victimelor şi ale călăilor. Acoperiţi de sânge, ei imploră mila învingătorilor. În final, această interpretare asumată cu încăpăţânare ajunge la una dintre relecturile cele mai fascinante care au fost create până acum.

Distribuţia aliniază voci tinere, câteodată chiar mai puţin lucrate, dar admirabile prin expresivitate. Gaelle Arquez apără rolul lui Idamante cu aplomb. Sophie Karthäuser nu este Ilia lirică, trandră, la care te aştepţi, ci o femeie în pragul unei crize de nervi, de o sinceritate dezarmantă. Marlis Petersen creează senzaţie într-o Elettra la limită, imaginea personajului dorit de regizor.

Câmpul de luptă din Idomeneo

Deja în rolul Idomeneo, în integrala “Harmonia Mundi”, Richard Croft impresionează prin vocea sa splendidă, de o virtuozitate senină. Dacă Julien Behr obţine maximum în rolul lui Arbace, Mirko Guadanini este prea palid în rolul Marelui Preot.

La pupitru, René Jacobs se comportă mai puţin ca un şef de orchestră şi mai curând ca un dramaturg muzical.

“Instrumentele excelente de la «Freibuger Barockorchester» sunt invitate să preia rolul vocilor. Ele mângâie melodia şi seduc urechea, prelungind în acelaşi timp perspectiva vizuală a libretului”, scrie Eric Pousaz.

Este timpul lui Richard Strauss… “Femeia fără umbră”

Scenă din Femeia fără umbră la Opera din Munchen

O nouă producţie cu “Femeia fără umbră” de Strauss, în regia lui Krzysztof Warlikowski, nelinişteşte. “În linii mari: hotelul termal, «Ultimul an la Marienbad» de Alain Resnai şi Alain Robbe-Grillet, sanatoriul din «Muntele magic» al lui Thomas Mann, divanul doctorului Freud, în ultimul plan, Karl Gustav Jung, Franz Kafka, Bruno Bettelheim…

O adevărată proliferare de referinţe, dar, la sfârşit, combinate înr-o lectură fluidă, într-o notă originală şi mai ales fără opacitatea operelor dificile”, comentează Laurent Barthel, în “Opera”.

Inspirate, costumele Malgorzatei Szczesniak

Totuşi, decorul, aşa cum se întâmplă uneori cu scenografa şi creatoarea de costume Malgorzata Szczesniak, se anunţă tern: lambriuri întunecoase, un ascensor, câteva mobile în jurul unui acvariu, mai departe două paturi alături de o serie de hublouri şi maşini de spălat… Nu descoperi decât apoi că acest prim dispozitiv se poate transforma, la vedere, într-un hol mare, gol, ai cărui pereţi albi reflectă luminile colorate ale lui Felice Ross şi video-urile prezentate de Denis Guéguin.

Wolfgang Koch şi Elena Pankratova în Femeia fără umbră

Bombardamentul imaginilor începe imediat printr-un montaj extras din “Ultimul an la Marienbad”. Planurile se mişcă, grădinile, saloanele baroce, oglinzile şi lustrele, proiectate direct pe decor, creează din capul locului o magie particulară, în timp ce personajele se aşază în linişte la locurile lor. Acordurile unei orgi de pe banda sonoră a filmului sunt, de asemenea, în afara subiectului şi se aşteaptă cu nerăbdare intrarea orchestrei, care survine brutal exact în momentul în care Doica tocmai îi injectează Împărătesei un sedativ.

Johan Botha în rolul Împăratului

Semnalul este dat: rămânem în domeniul suferinţei psihice, manifestat alternativ la cei avuţi şi la proletari. Locurile acţiunii par că se derulează succesiv, unul din altul, între vis şi realitate: un azil de lux, divane de psihanaliză, bloc operator… Şi afluxul de idei inspirate este substanţial, astfel încât uiţi repede unele slăbiciuni.

Problema este că regizorul îşi conduce personajele în bloc, fie mult timp aşezate, fie plantate undeva cu un pahar sau o ţigară în mână şi ochiul discerne cu greu o înaintare în lungile replici straussiene. Plictiseala este latentă, risipită însă printr-o muncă extraordinară a echipei, în care creatoarea de costume, light designerul şi creatorul de video joacă un rol decisiv.

Adrianne Piczonka şi Deborah Polaski

Distribuţia este seducătoare pe afiş, deşi, după spectacol, rămâi cu o impresie amestecată. Se remarcă lipsa de formă a lui Deborah Polaski, în rolul Amme. Cântăreaţa americană nu poate să ofere în rolul Doicii decât un timbru surd, iar vocea neutră, în pofida eforturilor de dicţie, nu-i permite să-şi asume un rol viu, indispensabil în acest caz.

Partenerii sunt inegali, dar cu toate acestea fiecare are momentele sale bune. Împărăteasa, intrepretată de Adrianne Pieczonka, s-a acomodat mai bine, Împăratul, adus pe scenă de Johan Botha, la început un pic tensionat, este magnific la sfârşit, Wolfgang Koch îl interpretează pe Barak, exagerând, dar cu forţă, iar Elena Pankratova face dovada unei voci percutante.

O montare modernă realizată de regizorul Warlikowski

În fosă, Kirill Petrenko îi succede oficial lui Kent Nagano la pupitrul Operei müncheneze şi este noul director general de la “Bayerische Staatsoper”. Partitura este abordată cu curaj, instrumentele sună excelent. Rezultatul este splendid.

Au trecut 50 de ani de la premiera primei producţii cu “Femeia fără umbră”, ce a fost inaugurată la “Nationaltheater”. Pe afiş figurau dirijorul german Joseph Keilberth, dar şi nume care ne-au făcut să visăm, Inge Borkh, Ingrid Bjorner, Martha Mödl, Jess Thomas, Hans Hotter… Dar era o altă epocă.