"Sunt fascinat de libertatea efemerului"

Vasile Şirli e compozitorul român cel mai european, cunoscut în lumea spectacolului şi a filmului, director muzical al „Disney Resort Paris” de peste 20 de ani. Un nume sonor ai cărui fani fac parte din planeta tuturor vârstelor şi stilurilor artistice. Harul său vine din muzică şi matematică, din extensia până spre infinit a potenţialului sonor şi a celui determinat de tehnologiile electronice. În artă, numărul de aur a fost şi este suveran. În muzică, realităţile numerice, reconfirmarea lor în funcţie de „timpanul” tehnologiilor de ultimă oră, sunt izvoarele creaţiei contemporane.

A compus muzică pentu diferite producţii în calitate de editor şi de producător. Totul este bine lucrat, nimic nu este lăsat la voia hazardului. A creat muzica pentru numeroase spectacole de teatru precum „Faust”, „Richard al III-lea”, „Furtuna”, „Visul unei nopţi de vară”, „Fraţii Karamazov”, „Pescăruşul”, „Faversham”, „Poveste de iarnă”, „Orestia”, „De Sade”, „Femeile îşi pierd jartierele”, „O mie şi una de nopţi”, „Scapino”, „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului”, „Cumnata lui Pantagruel”, „Pilafuri şi parfumuri de măgar”, „Metamorfoze”, „Troilus şi Cresida”, „Lulu”, „Trei surori”, „D’ale carnavalului”, alături de regizori ca Dan Micu, Lucian Pintilie, Tompa Gabor şi de colaboratorul său de-o viaţă, Silviu Purcărete, de scenografi ca Helmut Sturmer, Dragoş Buhagiar.

Vasile Şirli alături de Jean-Jacques Perrey, pionierul muzicii electronice în Franţa

Am ascultat de multe ori muzica lui de o teatralitate şi un dramatism sonor, cu ruperi de ritm, descompuneri şi recompuneri, care copleşeşte prin rafinament şi designul sonorităţilor. El ştie să pună în evidenţă un univers acustic unic, deşi hrănit cu multiple izvoare şi afinităţi. Muzica românească i-a influenţat profund compoziţiile şi stilul.

De curând, spectacolul „Tarzan La Rencontre”, ilustrând cel de al 37-lea desen animat „Disney”, inspirat din romanul lui Edgar Rice Burroughs, conceput de Dong May şi pus în scenă de Reed Jones, a fost refăcut de Vasile Şirli la nivelul partiturii muzicale semnate iniţial de Mark Mancina şi celebrul Phil Collins (deţinătorul unui Oscar) pentru a fi reînregistrat, bucată cu bucată şi voce cu voce, la Los Angeles. Pe filele de jurnal scrise de Vasile Şirli pe Facebook e anunţată „Întoarcerea lui Tarzan” şi aflăm că Phil Collins a dat o raită prin „Parcul Disneyland” ca să-i dea bineţe acestui strălucitor compozitor care a creat şi reconfirmat sonor, de decenii, numai partituri spectaculoase. „Il n’y a rien de plus definitif que le provisoir”, mărturiseşte compozitorul căruia presiunea pe care o exercită timpul i se pare benefică în actul creaţiei, chiar salvatoare.

Cu o pensetă vrăjită, compozitorul Vasile Şirli extrage fiecare sunet precum firul de aur smuls din mină. Apoi sunetul devine bijuterie în fiecare spectacol şi bandă sonoră, strălucire, aplomb, ritm, univers, empatie, timp magic.

„La Disneyland văd miracolul tot timpul”

Vasile Şirli compunând la Disneyland

Muzica dumneavoastră a dat tonul şi în acest an la Festivalul de la Sibiu, prin spectacolul „D’ale carnavalului” al lui Silviu Purcărete, unde, într-o partitură vie, aţi pus fanfară de iarmaroc şi ritm de geamparale, în interpretarea tarafului „D’ale Band”, dar şi jazz şi muzică de operă, redând acea lume a bâlciului şi-a carnavalului, dar şi o atmosferă felliniană. De fapt, muzica este al doilea personaj în spectacolul conceput de Purcărete. Care sunt sarea şi piperul ei?

Dacă muzica are un oarecare farmec, acesta se datorează interpretării actorilor-muzicieni şi felului în care Silviu Purcarete a folosit-o. Le-am propus o muzică „teatrală”, de scenă, adaptabilă cât se poate de natural la situaţiile dramatice, cu melodii şi ritmuri suprapuse şi complementare, cu aluzii la ceea ce (în parte) erau muzica şi viaţa muzicală a Bucureştilor în vremea lui Caragiale.

Cum aţi imaginat conceptul muzical din „Faust” şi din „Metamorfoze”, unde, la fel, aţi alternat sonorităţile, tonalităţile, ritmurile, volumele? Cum faceţi ca sunetele să călătorească odată cu eroii?

Pentru ambele spectacole a fost nevoie de muzică vocală fără acompaniament şi de muzică instrumentală. Pe textele propuse de Silviu Purcărete, cântecele le-am scris înainte de repetiţii şi au fost învăţate de întreaga distribuţie încă de la început. Aceasta i-a permis să se exprime dramatic prin muzică, de unde şi contrastele, culorile, sonorităţile. Mi-a fost dată ocazia să scriu în două stiluri diferite.

Întâlnirea cu Tarzan

Trăiţi într-o lume de basm, ca director muzical la „Disneyland Paris”, între reveria poetică şi cea fantastică, în lumea lui „Alice în Ţara Minunilor”, a lui „Tarzan”, a lui „Mary Poppins”, „Peter Pan”, dar şi în cea a lui Elton John, Phil Collins, Sting, Robbie Williams, Tom Jones. Peste 14 milioane de oameni pe an aud, fără să bănuiască măcar, muzica pe care o scrie un român, pe care dansează celebrele personaje de desen animat, pe care defilează carele alegorice şi se emoţionează până la lacrimi micuţii vizitatori. Sunt reprezentanţi a zeci de naţionalităţi, se vorbesc vreo 17 limbi, lucrează 14.000 de persoane, o lume gigantică. Aţi produs muzică pentru spectacole extraordinare precum „Mulan”, „Regele Leu”, „Tarzan”, „Ratatouille”, unde există un melanj între armoniile mai calde şi cele anglo-saxone, swing, jazz american şi muzică pariziană. Care sunt ultimele producţii la care aţi lucrat şi cum gestionaţi muzica?

În fiecare zi este ceva de făcut: de la mici momente muzicale, până la marile producţii scenice, realizate pentru o zi sau pentru câţiva ani. De câteva săptămâni, pe scena în aer liber din faţa Castelului, se joacă cel mai recent spectacol, „Momentele Magice ale lui Mickey”, a cărui partitură este (sper!) o fermecătoare şi complexă înşiruire de mari teme muzicale din filmele „Disney”, înregistrate cu orchestra de peste 80 de muzicieni, cântăreţi şi personaje celebre de film. Desigur, suntem în plină pregătire a sărbătoririi, în aprilie 2012, a celei de-a 20-a aniversări, în timp ce finalizăm spectacolele de Haloween şi de Crăciun.

„Eram un alien într-o lume de basm, numai din cristal şi diamante”

Cu echipa de la Disneyland

Această lume de poveste o aşezaţi pe note. Cât de des se schimbă muzica la Disneyland? Care sunt atribuţiile dumneavoastră ca director muzical? Îmi mărturiseaţi într-un interviu: „Eram un alien într-o ţară de basm, intrat cu bocancii plini de noroi într-o lume numai de cristal şi diamante”.

La „Disney” totul este gigantic. Sumele cheltuite, castingul pentru 200 de persoane, nu ştiu câţi cai, câţi dansatori… Din plecare (concept, scenariu, partiturile filmelor „Disney”, condiţiile de lucru), proiectele sunt incitante, stimulante. Creatorul Walt Disney colabora numai cu artişti de mare valoare. La sfârşitul anilor ’40 îl contactase pe Salvador Dali ca să realizeze desene animate ultra avangardiste, lucrase cu Leopold Stokowski pentru „Fantasia”, cu Alan Menken, compozitorul distins cu opt „Oscaruri” pentru „Mica Sirenă”, „Frumoasa şi bestia” cu care se lansase Celine Dion. Rolul meu era să fiu un gestionar al muzicii. „Disneylandul” e o societate care trebuie să dea bună dispoziţie. Elemente care sunt foarte uşor de rezolvat în cinema sunt foarte dificil de rezolvat pe scenă. Atunci mi se cere să scriu un moment muzical nou, care să se integreze perfect în spectacolul respectiv. Este un privilegiu să trăieşti fiecare moment într-un fel zâmbitor, colorat şi rotund. Dacă vrei să rămâi în această lume, trebuie să ai disponibilitatea de a privi prin ochii celuilalt care vrea să se bucure. Sunt foarte mulţi adolescenţi care vin să se plimbe în parc ca într-un loc al bucuriei. Inconştientul trebuie să funcţioneze, trebuie să treci dintr-o lume în alta, trecerea este treptată, cu ciripit de păsărele, greieri. Repetiţiile de noapte sunt fabuloase, luminile şi toate celelalte funcţionează, doar că publicul lipseşte. Pentru mine aceste momente sunt magice. Există o schimbare pe sezoane. Găsiţi în amestecul de muzici de Crăciun, în spatele unor titluri celebre din lumea anglo-saxonă, de tipul „Gingle Bells”, „Domn din cer” al lui Grigore Leşe sau „O, ce veste minunată”, colinde pe care l-am pus în planul al doilea ca o polifonie, un omagiu adus culturii europene. Însă, în toate muzicile din parc, fie că e un cântec rusesc, fie unul spaniol, fie unul german, fie unul italian, fie unul englez, există o conotaţie românească, un plan al doilea care-mi este drag, care vine de acasă. Datorită profesionalismului echipei şi a principiilor de lucru, în ciuda complexităţii, a responsabilităţii, ambianţa este senină, deschisă, flexibilă, intensă, scopul tuturor fiind calitatea maximă a spectacolelor.

Cum reuşiţi să-i faceţi pe părinţi şi pe copii să viseze, să-i duceţi în această lume a fanteziei?

Mi-ar plăcea să fie aşa cum spuneţi, dar nu cred că am un merit aparte şi vă rog să credeţi că nu este o falsă modestie: este suficient să te străduieşti să te apropii de nivelul muzicilor din filmele „Disney”.

Lumea feerică a Disneylandului

Făceaţi parte din generaţia Beatles şi Rolling Stones. În urmă cu 25 de ani aţi ales să vă câştigaţi libertatea la Paris, deşi eraţi un nume foarte cunoscut în România. Eraţi directorul artistic al Casei „Electrecord”, vă plimbaţi între muzica de teatru şi film, între muzica uşoară, jazz şi pop. Cum aţi intrat în lumea muzicală pariziană?

Prin contactarea Caselor de producţie de film, de disc şi de televiziune, ca orice debutant, prezentându-mă cu eşantioane din ceea ce făcusem, cu schiţe (verbale) din ceea ce voiam să fac. Am avut norocul să întâlnesc regizori, producători şi muzicieni care au avut încredere în intenţiile mele. Ca refugiat, am început cu muzica pentru filme de întreprindere şi programe de televiziune, continuând (destul de repede) cu muzica de teatru şi colaborări cu marile case de discuri. Muzicienii din Est erau priviţi cu respect, mai ales pentru pregătirea lor clasică. Am realizat ce înseamnă să lucrezi cu artişti dedicaţi meseriei. Mi-am dat seama cât de mult contează existenţa unui dialog artistic.

Cum este acest dialog artistic? Este o negociere, o logodnă, o poveste de dragoste?

Este un adevărat dialog, cu schimburi reciproce. Cred că am primit mai mult decât am dat. A fost şi este o permanentă competiţie, dar nu a fost niciodată un conflict. Este o lungă logodnă, cu uimiri şi stimulări creative pasionante. Este o frumoasă repunere în cauză, o reconsiderare a atitudinii faţă de muzică şi partenerii de lucru, înţelegând că avem întotdeauna ceva de învăţat, de descoperit.

Once Upon a Time

Aşa cum spuneaţi, în toate compoziţiile dumneavoastră se simte ceva din muzica românească. Sunteţi bănăţean prin locul de naştere şi macedonean prin familie. Ce influenţă a avut Variaş, locul copilăriei, asupra muzicii ce aţi compus-o mai târziu. Cum a fost această tranziţie între Orient şi Occident? De la cine aţi moştenit această pasiune pentru muzică?

Cred că în întrebările dumneavoastră se găsesc elementele esenţiale ale existenţei mele în lumea Disney: amestecul de culturi, încrederea, respectul faţă de celălalt, dorinţa de a se ameliora, de a se depăşi, influenţele reciproce (fără a-ţi pierde identitatea), cunoaşterea celuilalt. Toate acestea în viaţa de zi cu zi, cât se poate de firesc. Este cam ceea ce s-a întâmplat şi cu familia mea atunci când a ajuns (după lungi şi incerte migrări) în Banat. Viaţa într-un sat jumătate german-jumătate sârbesc, la graniţa cu Ungaria şi Serbia, cu o viaţă socială şi culturală bine stabilită, a influenţat profund evoluţia familiei mele, fără a-şi pierde identitatea. O familie doritoare să renască după trei migrări radicale. Copilăria mi-a fost apărată de grija părinţilor şi a fratelui meu pentru educaţie, să pot avea tot ceea ce era necesar pentru a învăţa: un pian, o vioară, profesoară de pian, internat la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Timişoara. În condiţiile de atunci, însemna foarte mult. Nu am avut artişti în familie. În schimb, părinţii (mai ales mama) erau pasionaţi de teatrul amator, de muzică. Ei m-au încurajat. Eram irezistibil atras de emisiunile de radio şi de cinema. Aşa se face că am auzit Corul de copii al Radiodifuziunii, iar insistenţa mea de a merge la Bucureşti pentru a cânta în acel cor i-a determinat pe părinţi să mă dea la muzică. Întâmplarea a făcut să existe în sat o profesoară de pian şi un pian de vânzare: un Bösendorfer, o marcă de prestigiu.

Cu premiul Gopo, distins pentru cea mai bună muzică originală

Care erau preferinţele muzicale în tinereţe şi cum au evoluat ele?

Am fost întotdeauna atras de melodie, dincolo de modă şi stil, de unde şi diversitatea muzicilor. Fac parte din generaţia care a avut norocul să fie reprezentată de o muzică radical diferită de cea a părinţilor noştri, pop/rock, jazz-rock, rock simfonic etc., ceea ce ne-a dat identitate şi mândria de a fi (credeam) altfel. Tot ce ascultam îmi dădea sentimentul de „o nouă generaţie”. Nu ştiu dacă era bine sau rău. Cred doar că acum situaţia este diferită şi că, atâta timp cât Rolling Stones mai cântă, generaţiilor de astăzi le este mai greu să se desprindă de părinţi, chiar de bunici. Pe de altă parte, e foarte bine că bunicii merg la concertele rock cu nepoţii!

Dintre muzica de film şi cea din teatru, de care vă simţiţi mai aproape?

De muzică, în general. Filmul e definitiv. Teatrul este efemer. De fapt, contează perioada de pregătire, de scriitură, conversaţiile, punctele de vedere, similitudinile şi diferenţele, întâlnirile.

„Mă interesează construcţia în faza de concept”

Şirli şi Purcărete. Foto: Mihaela Marin

Îmi spuneaţi într-un interviu că nu poţi lucra cu un regizor dacă nu are încredere în tine şi că vă place felul în care Silviu Purcărete interpretează textul, interesându-se de construcţie, încă din faza de concept, atunci când compuneţi muzica. Am observat că lucraţi mult în timpul repetiţiilor. Vă doriţi, după terminarea spectacolului, să schimbaţi ceva din ceea ce aţi realizat? Ce vă provoacă în această colaborare atât de îndelungată şi fructuoasă cu Purcărete?

Sunt stimulat de încrederea partenerilor de lucru. Mă interesează punctul de vedere al celuilalt. Teatrul oferă şansa de a lucra pe texte de mare valoare. În acelaşi timp, mă simt liber în muzica pentru teatru. Libertatea efemerului. Lecturile domnului Silviu Purcărete îmi vin bine. Muzica o scriu în funcţie de ritmul scenic şi dramaturgic. Spectacolele sale le simt ca etape ale unui vast repertoriu, capitole care formează un album în acelaşi timp divers şi coerent, cu exigenţe, dar fără crispări. Cred că este principalul avantaj al unei lungi colaborări.

Compozitor de muzică de film, aţi lucrat cu Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Malvina Urşianu, Nicu Stan şi Stere Gulea. Cum aţi creat muzica pentru pelicula „Undeva la Palilula”, ce marchează debutul lui Purcărete în cinema?

Pentru că sunt tocmai pe cale să o scriu, permiteţi-mi să vă propun să vorbim după ce veţi vedea filmul.

Şocantă compoziţia Nopţii Valpurgice din „Faust”, cu spargerea zidului, cu spargerea oglinzilor şi trecerea în altă lume, cu muzică zgomotoasă de bâlci. La fel de inspirată şi cea din corul de copii care îmbină latina, româna, germana, clinchetele de clopoţei cu muzica orchestrală. Sunetele se aud din multe spaţii, de jos, din spatele spectatorilor, de după pereţi, liniştit sau asurzitor.

Silviu Purcărete a dorit un adevărat periplu (aşa cum cere Goethe), în care sunetul, sonorităţile, sursele sonore să fie prezente şi surprinzătoare. Un adevărat cadou. Nu-mi rămânea decât să scriu. Şi când totul părea să fie gata, la câteva zile înainte de premieră, mi-a spus, întinzându-mi o pagină cu câteva rânduri de Goethe : „Ar trebui să ne împăcăm cu lumea”. Erau versurile ultimului cântec, „Vaste sunt văile”. Avea dreptate.

Alături de Tudor Chirilă

Ce loc ocupă Sibiul la care reveniţi mereu ca la o întorcere în matcă? Îmi spuneaţi că aici vă simţi ca acasă deoarece aveţi mulţi prieteni. De fapt, sunteţi un cetăţean al lumii. Şi, totuşi, unde vă simţiţi mai acasă?

Ca peste tot, mai mult decât peisajele, mă interesează mai ales întâlnirile cu oamenii. Am descoperit Sibiul prin Teatru, la invitaţia domnului Constantin Chiriac. Cei văzuţi şi cei nevăzuţi din Teatru mă fac să mă simt bine la Sibiu, ceea ce se vede prin muzicile scrise acolo în ultimii ani. Acasă sunt în Franţa.

Ştiu că aveţi pe agenda de lucru pentru următoarea perioadă un program foarte încărcat. Îmi povesteaţi că veţi reveni la Sibiu si că la Craiova veţi lucra cu Silviu Purcărete la un nou spectacol. Dezvăluiţi-ne câte ceva din proiectele la care lucraţi.

Am început să scriu pentru Vlad Massaci („Insula”, de Gellu Naum, la Sibiu), pentru Yuriy Kordonskiy („Cronica incidentelor unei iubiri”, de Tadeusz Konwicki, pentru Teatrul „Radu Stanca”) şi voi începe cu Silviu Purcărete lucrul la „Scapino” de Molière (în august, în Ungaria, la Debrecen) şi la „Furtuna” de Shakespeare (în noiembrie, la Craiova). Subiecte şi concepte diferite, ceea ce mă încântă.

„Visez să mă bucur de Azi şi de Mâine”

Vasile Şirli, un cetăţean al lumii

Cum vă „acceptă” familia, ştiind că nu aveţi vacanţe şi că în timpul liber lucraţi sau sunteţi plecat. De fapt, ce vă inspiră atunci când compuneţi muzica? Vă retrageţi într-un turn de fildeş sau colindaţi străzile Sibiului sau Parisului, vă place să vă izolaţi sau să fiţi între oameni?

Absenţele fac parte din meserie. Cele fizice sunt vizibile. Nu ştiu cum ar putea fi altfel, din moment ce îţi doreşti să scrii pentru teatru. Cât priveşte inspiraţia, cred că este vorba mai degrabă de nerăbdarea de a intra în noul subiect. În ultimii ani, mi se întâmplă adesea să încep să schiţez o muzică imediat după prima conversaţie cu regizorul, imediat după ce îmi propune o colaborare, din dorinţa de a găsi acel „ceva” al fiecărui spectacol, care-mi va permite să personalizez muzical spectacolul: o temă, o sonoritate, un instrument, un ritm, un zgomot. Dacă mă provoacă ceva, înseamnă că funcţionează. Scriu oriunde. Nu am întotdeauna nevoie de pian. Când am de scris un cântec, de pildă, am textul în buzunar. Sunt din generaţia care se simte bine cu creion şi hârtie, iar dacă nu le am, ca să notez o idee, mi se întâmplă să-mi las fredonări pe mesageria mobilului. Cântecele la „Faust” le-am scris într-o cameră de hotel la Los Angeles, în trenul dintre Paris şi Londra, în blocul turn de la Sibiu, în biroul de la Disneyland sau pe stradă. Îmi place, când mă plimb, să las fantezia să zburde.