Dacă s-ar putea produce energie electrică din cantitatea de vorbe rostite de noi, românii, am putea ilumina (la propriu) toată Europa. Mircea Iorgulescu a scris odată un eseu despre opera lui Caragiale, cu titlul „Marea trăncăneală“. Deci nu de la comunism ni se trage pofta de a vorbi întruna, e în ADN-ul nostru.
Se ştie că dacă un englez îl întreabă pe un altul „How are you?“, i se răspunde monosilabic, iar dacă un francez îşi întreabă un semen „Ça va?“, i se răspunde cu „Ça va, merci“ sau ceva asemănător. E un cod al politeţii. La noi, întrebarea e luată în serios şi te trezeşti, drept răspuns la „Ce mai faci?“, cu o întreagă epopee despre familia şi chiar vecinii respectivului. Desigur, femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii, dar oamenii de ştiinţă ne-au lămurit că nu e vina lor, ci a unei structuri a creierului care face ca noi, femeile, să fim programate genetic să vorbim mai mult.
Un prieten care era peste măsură de vorbăreţ s-a trezit la un moment dat, pe la 30 şi ceva de ani, că a făcut disfonie hiperfuncţională (boală a coardelor vocale). Medicul foniatru i-a spus că nu a făcut boala pentru că vorbeşte prea mult, ci pentru că mare parte din cât vorbeşte e o „vorbire profesională“, care se desfăşoară pe fond de stres puternic. Amicul meu lucrează într-o firmă şi vorbeşte mult acolo în scop profesional. Întâlnirea dintre vorbirea în exces şi stres a dus la disfonie. Când i s-a spus că nu există tratament, ci doar nişte exerciţii vocale, de făcut dimineaţa, conjugate, desigur, cu reducerea vorbirii, a căutat pe site-uri străine şi… a găsit aceleaşi lucruri precum cele spuse de expertul orelist de la Bucureşti. Nu putea să renunţe la job, aşa că a redus drastic vorbitul în afara orelor de serviciu. La început i-a fost atât de greu, încât îmi spunea că simte cum cineva taie din corpul lui atunci când se abţine de la vorbit. Apoi s-a învăţat. Beneficiile sunt faptul că oboseşte fizic mai puţin şi ascultă mai multă muzică, de preferinţă clasică. De la agitaţie a trecut la răgazul de a reflecta mai mult şi de a-şi organiza viaţa. E mai calm şi mi-a spus râzând: „A avut dreptate profesorul meu în voce. Mi-a zis că dacă o să tac mai mult, o să ascult mai mult şi o să aud câte prostii spun cei din jur, iar astfel o să deosebesc mai bine între oamenii cu care vreau să am de-a face şi ceilalţi!“. Ca şi în alte cazuri, boala i-a fost, cum zic englezii, „a blessing in disguise“ (o binecuvântare mascată).
Dar noi, românii, nu vorbim doar mult, vorbim şi foarte tare. Când călătoriţi cu autobuzul sau chiar când aşteptaţi în staţia de autobuz, sau la coadă la supermarket, nu auziţi în jurul vostru fragmente de poveşti private incredibile? Vrei, nu vrei, le auzi.
Când nu au o persoană lângă ei, românii vorbesc negreşit la telefonul mobil. Te întrebi cum au putut trăi fără el înainte… Subiectele sunt destul de stereotipe, în funcţie de vârstă şi de categoria socială. Adolescenţii râd nonstop şi vorbesc în general despre ceea ce fac atunci când nu vorbesc la telefonul mobil: despre ce au mai văzut pe net, bârfe despre colegii de şcoală, unde să se mai ducă atunci când ies în oraş. Adulţii vorbesc despre familie, femeile în special despre copii, iar de la 40 de ani în sus se vorbeşte foarte mult despre boli, cu subiectele adiacente: analize, clinici private, medici, medicamente, tratamente naturiste. După vârsta de 60 de ani se vorbeşte despre cine a mai murit. Iar la toate vârstele se vorbeşte despre bani.
Aşteptând în staţia de autobuz, aud o voce de tânăr vorbind la telefon cu o prietenă. Dilema interlocutoarei era că vrea să îi organizeze surorii ei o petrecere de majorat, dar nu are bani. Prietenul era revoltat de ce nu se ocupă de asta părinţii. Desigur, bieţii părinţi nu aveau nici atât cu ce. Şi îl aud pe tânăr spunând: „Nu fi fraieră, du-te şi tu la produs şi în trei zile ai scos nişte bani frumoşi“. Şocată fiind de tonul absolut serios cu care fraza fusese rostită, am vrut să îl văd pe emiţătorul ei. Era un băiat care nu părea să aibă mai mult de 21-22 de ani şi care era îmbrăcat bine, tuns la modă, cu nişte ochelari cu rame scumpe, ghete de firmă. Înainte să încerc să mă conving că sugestia lui fusese totuşi o ironie, îl aud spunând la fel de serios, dar dezamăgit: „Hai, mă… Aveţi şi voi nişte mentalităţi… Bine, bine, nu mai zic“. Atunci am avut eu o dilemă: cum de un tânăr cu asemenea mentalităţi, ca să îl parafrazez, pentru că sunt în lipsă de cuvinte pentru a califica gândirea lui, cum de era prieten cu o fată care gândea normal? Sau, mai corect spus, cum de ea (mai) era prietenă cu un băiat care îi sugera cu nonşalanţă să se prostitueze? Pe ce se baza comunicarea dintre ei?
Se întâmplă să cunosc mulţi studenţi, băieţi şi fete, din provincie şi ştiu că, fiind întrebaţi ce vor să facă după ce termină studiile, majoritatea spun că vor o casă mare, o maşină bună şi o familie. Imediat, dacă s-ar putea. Niciunul nu spune că ar vrea să călătorească, să descopere alte culturi sau pe sine mai bine. Sunt copii cuminţi, care nu pun întrebări, nu contrazic, fac ce li se spune în familie. Ştiam că suntem o societate foarte conservatoare, deci nu m-a mirat. Unde are loc, atunci, derapajul către cei care consideră că cine munceşte e fraier şi că orice, dar orice, e de preferat muncii?
Un proverb spune că tăcerea e de aur. Dar una dintre trăsăturile principale şi specifice omului e limbajul. Când vorbeşti, chiar dacă minţi, la un moment dat, tot te trădezi. Vorbitul e de aur, mai degrabă. Ne defineşte şi ne exprimă, de la ce e mai bun în noi până la ce e periculos. Tăcerea ar fi atunci de argint. Aurul e scump, e iubit, e căutat, dar argintul e cel care vindecă unele afecţiuni. Când şi cât să taci şi când şi cât să vorbeşti?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.