Tactică folosită în campania electorală: solicitarea banilor prin ameninţări

În democraţiile adevărate există o dezbatere continuă despre cum ar trebui să fie finanţate partidele politice. Costă o avere pentru a rula o campanie electorală modernă şi multă lume nu mai vrea să doneze bani partidelor politice. În multe ţări, partidele politice primesc majoritatea fondurilor de la persoane înstărite care, în schimb, aşteaptă câteva favoruri. Poate exista un conflict real în a găsi un echilibru între obligaţiile publice ale unui partid faţă de membrii săi şi îndatoririle contradictorii faţă de sponsorii săi principali.

În Statele Unite situaţia s-a clarificat demult. Există două partide principale şi numai acestea au o şansă reală de a ajunge la guvernare, fie în state sau la nivel naţional. Organizaţiile de partide federale şi de stat depind în întregime de finanţarea privată de la persoane fizice sau corporaţii şi sarcina lor, în timpul alegerilor, este să prezinte un program de guvernare, care satisface şi sponsorii lor, dar poate fi şi „vândut” electoratului. Până de curând, o mare parte a populaţiei era în general de acord cu obiectivele sectorului corporativ al naţiunii, dar nu mai este cazul şi multă lume se întreabă acum care sunt relaţiile dintre partidele Democrat şi Republican şi companiile şi persoanele care acoperă cheltuielile lor.

În Marea Britanie, vorbim de ceea ce este considerat „fair”. Partidul Conservator este partidul oamenilor de afaceri şi al întreprinderilor private şi primeşte finanţare de la sectorul corporativ şi de la indivizi bogaţi. Partidul Laburist a fost creat de către mişcarea sindicală pentru a reprezenta interesele muncitorilor în Parlament şi primeşte o mare parte din banii săi de la sindicate şi de la unii oameni de afaceri care, probabil, se simt vinovaţi din cauza succesului lor material. Al treilea partid, Partidul Liberal-Democrat, de asemenea, primeşte donaţii de la persoane fizice şi oameni de afaceri, dar o sumă mai mică decât celelalte partide. Fiecare partid din Anglia jură pe Biblie că din banii primiţi de la donatori nu cumpără nici o favoare specială în Parlament sau guvern, dar mă tem că se întâmplă aşa şi în Anglia. Chiar şi lucrurile cele mai evidente sunt negate până când un punct critic este atins undeva dincolo de absurditate!

La momente diferite, unul dintre partidele din Marea Britanie va pretinde că este nedrept că celălalt partid a primit mai mulţi bani decât el pentru a face o campanie electorală. Soluţia la această problemă, conform unora, este de a introduce finanţarea de către stat a partidelor politice, pentru a asigura corectitudinea şi transparenţa, care ar opri orice scandal de corupţie sau de trafic de influenţă în Parlamentul britanic. Cu toate acestea, punem următoarea întrebare. Englezii ar vrea să plătească pentru partidele politice pe care le dispreţuiesc şi pentru care nu vor vota? Niciodată!

În România, problema finanţării partidelor politice pare să fie rezolvată într-o manieră mult mai simplă şi fundamentală. Principalele partide se bucură într-adevăr de sponsori bogaţi şi influenţi, dar le este aproape imposibil să găsească surse suplimentare de finanţare voluntară în rândul populaţiei. Următoarele alegerile parlamentare vor avea loc în 2012, iar mulţi oameni de afaceri au probleme financiare. Se luptă pentru a-şi salva companiile, în contextul crizei economice, şi nu au bani de rezervă pentru a-i da unui partid care ar putea să îi ajute.

Deci… Se pare că partidul de guvernământ are o strategie de finanţare care are cel puţin două elemente. Primul element este legat de administrarea fiscală, unde sunt întreprinse inspecţii riguroase ale întreprinderilor vizate. Se constată aspectele fiscale care trebuie să fie rezolvate în cadrul acestor societăţi, iar activităţile lor comerciale sunt suspendate până când o sumă de bani este plătită. În unele ţări acest lucru se numeşte şantaj, iar în altele se spune că o problemă este creată şi apoi o anumită sumă de bani este cerută în scopul rezolvării problemei. În Anglia se spune „solicitarea banilor prin ameninţări”. Dacă ne uităm la cazul Nokia, avem o imagine mai clară. Compania părăseşte România şi se mută în Vietnam. Deci „de ce nu-i ardem pentru suma de 10 milioane de dolari americani? Cui i pasă?”.

Al doilea element implică orice formă de înregistrare la stat de care are nevoie o afacere pentru a funcţiona legal. Orice business care are nevoie de ceva, cum ar fi un produs, sau o metodologie sau chiar ceva la fel de simplu ca o autorizaţie, este somat să facă o plată suplimentară către cel mai apropiat oficial de partid pentru a reuşi să termine procedura administrativă de înregistrare. E simplu. No payment, no business!

Întrebarea este, „unde se duc banii?”. Sunt trei răspunsuri posibile. Banii pot merge fie în contul partidului de guvernământ, pentru a fi utilizaţi în campania electorală. Sau pot intra în conturile guvernamentale, pentru finanţarea unor proiecte publice pe termen scurt de maximă vizibilitate, care vor ajuta partidul de guvernământ să arate bine în timpul campaniei electorale. Sau, pur şi simplu, banii pot merge în conturile private ale politicienilor al căror partid este pe cale să piardă alegerile şi care doresc să aibă ceva în cont înainte să piardă poziţiile lor influente.

Într-un fel, nici nu contează unde merg banii, pentru că ceea ce vedem este o situaţie în care instituţiile de partid şi de stat se obişnuiesc în a lua bani de la companii care se descurcă greu în criza economică şi nu mai au bani de rezervă. Gândiţi-vă care este partidul de guvernământ şi cine ar trebui să-l reprezinte – oameni de afaceri.

Există un exemplu mai mare de cinism din partea unor membri ai unui partid de guvernământ care aşteaptă să piardă alegerile anul viitor?