Președintele Franței s-a predat în fața protestatarilor care cer o altă politică socială. Emmanuel Macron a recunoscut, într-un discurs rostit luni, că ”furia este justă” în ce-i privește pe francezii ieșiți în stradă și majoritatea tacută care-i susține. Tânărul președinte care ”s-a înconjurat de tehnocrați și a ignorat partidele tradiționale și sindicatele” de la venirea sa la putere a cedat, scrie cotidianul spaniol de stânga El Pais.
Chiar și așa, dacă Emmanuel Macron crede că prin majorarea salariului minim cu 100 de euro, cu o cheltuială bugetară de 20 de miliarde de euro și cu nerespectarea corsetului bugetar impus in UE, de 3% din PIB, președintele Franței se înșala, scrie The New York Times. ”Nu e sigur că ”vestele galbene” își doresc acum să-l ajute să-și consolideze președinția”, scrie si cotidianul Le Temps. Asta pentru că revendicările ”vestelor galbene” echivalează cu o adevărată platforma socială de guvernare, sunt ”generale și dependente de percepația individuală a fiecăruia”, scrie cotidianul spaniol ABC.
”Președinția, lansată pe o traiectorie liberală, face un puternic viraj către o linie mai socială, mai protectoare”, scrie Le Soir. Președintele a apărut cu o ”față obosită”, a unui politician care care caută cu orice preț să-și salveze ”reforma pensiilor și a asigurarilor de șomaj”. Cum? Încercând să convingă opinia publică, mai degrabă decât ”vestele galbene”. ”Este vorba de majoritatea tăcută care susține mișcarea ”vestelor galbene”, dar a cărei separare de aceste proteste ar putea oferi o soluție la criză, evitând scenariul în care președintele apasă pe butonul nuclear – dizolvarea Adunării Naționale”, scrie Le Soir.
Către eșecul guvernării departe de electorat
De ce este atat de analizat în presa internațională ”cadoul de Crăciun în bani” (după cum scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung) făcut de Macron francezilor? Pentru că mai toate guvernele europene se confruntă cu tensiuni sociale ce stau să izbucnească, pentru că executivul UE, birocrații de la Bruxelles se tem de eșecul unui presedinte tehnocrat, considerat ”arogant” în tara sa, care s-a inconjurat la rândul său de tehnocrați precum cei de la sediul puterii UE. Pentru că, începând cu austeritatea introdusă din 2009, guvernele europene nu au făcut decât să transforme obiectivul fundamental al Europei Sociale în simplă retorică și un vehicul pentru atingerea altor scopuri.
Ignorarea constantă a condiției materiale a alegătorilor a făcut ca toate guvernele marilor puteri europene să fie extrem de fragile, cu o excepție – Italia, acolo unde guvernul populist are parte de cea mai solidă susținere populară la ora actuala, este singurul care demonstrează că se bazeaza pe un mandat cât se poate de legitim.
Probleme în Marea Britanie și Suedia
Nu doar Franța are o guvernare amenințată. În Marea Britanie, premierul Theresa May a amânat votul pe Acordul pentru Brexit negociat cu UE, conștientă fiind că acesta nu va trece în Parlament. În acest fel, Marea Britanie intră pe un teren necunoscut, în care sunt posibile fie căderea guvernului, fie un Brexit dur, fără vreun acord, fie chiar o revenire în UE. Suedia nu are încă un guvern, după alegerile de 8 septembrie, când rezultatele bune obținute de partidul antiimigrație Democrații Suediei (acum a treia forță din Parlament) a bulversat vechea arhitectură a puterii, într-o țară în care premierul de stânga in exercițiu a recunoscut existența zonelor în care statul și-a pierdut autoritatea, în care legea nu mai poate fi aplicată din cauza violenței bandelor de imigranți și răufăcători autohtoni.
Guvernul Belgiei, cu un picior în groapă
Probleme majore are și Belgia premierului de dreapta Charles Michel, cel care s-a trezit părăsit de aliații din Noua Alianță Flamandă, care au refuzat să voteze în Parlament pentru noul Pact ONU pentru Migrație, la fel cum au refuzat și parlamentele și guvernele din Ungaria, Austria, Italia sau Bulgaria. Pornind de la aceeași problemă a migrației, guvernul Belgiei intră pe un teritoriu necunoscut, acum putând fi considerat un executiv minoritar, aproape de demisie.
Nori negri pentru Mini-Merkel
Probleme majore și în țara europeană de la ale cărei decizii a plecat bună parte din problema complicată a migrației. Începând de sâmbătă, Uniunea Creștin Democrată din Germania este condusa nu de Merkel, ci de ”Mini Merkel”. Annegret Kramp-Karrenbauer, foarte apropiată de linia politică a actualei cancelare, își începe mandatul în fruntea CDU cu un mare handicap – alegerea ei a alienat și mai mult aripa dreaptă a partidului, iar pentru echilibrarea CDU sunt necesare concesii antiimigrație. Apoi, renunțarea Angelei Merkel la conducerea partidului nu s-a întâmplat pentru că lucrurile mergeau bine, ci pentru că alianța istorică cu conservatorii bavarezi este în pragul disoluției, iar guvernarea alături de social-democrați este tot mai dificilă, câtă vreme Merkel nu vrea sa desfacă baierele pungii bugetare.
Extrema dreaptă renaște în Spania
Probleme mari și pentru guvernul minoritar de stânga din Spania. Premierul Pedro Sanchez, care a dorit să pozeze în salvator al imigranților din Africa de Nord sugerând că își va deschide porțile către imigranții refuzați de populiștii italieni, a înregistrat cea mai amară victorie electorală în regiunea Andaluzia, cea mai populată din Spania. Conduși decenii de socialiști, andaluzii au votat masiv cu un partid antiimigrație și antiislam apărut abia în 2014, Vox, partid care a crescut de la 0,4% în sondaje la 10%, în doar câteva luni, și care a obținut 12 mandate în parlamentul regional, în timp ce presa de mainstream estima că va obține doar 5. De unde acest succes? ”Pentru că suntem în ton cu ceea ce gândesc milioane de spanioli”, a spus presedintele Vox, Santiago Abascal. Andaluzia este provicia spaniolă care a primit cei mai mulți imigrați, arată BBC. Rezultatul din Andaluzia va avea, cel mai probabil, rolul de a-l face pe socialistul Pedro Sanchez să nu mai convoace alegeri anticipate naționale, de teama unui eșec răsunăor al partidelor tradiționale.
Partidele de extremă dreapta au cunoscut o ascensiune spectaculoasă la ultimele alegeri și îăn Austria (Partidul Libertății a luat 26% din voturi), Ungaria (Jobbik a obținut 19%), Italia (Liga Nordului a luat 17,4%, iar acum sondajele o dau câștigătoare detașată în caz de anticipate), Danemarca (Partidul Poporului a luat 21%), Olanda (Partidul Libertății a luat 13%), Franța (Frontul Național a obținut 13%), Bulgaria (Patrioții Uniți au luat 9%), Cehia (Partidul Libertate și Democrație Directă a luat 11%).
SUA vor o Europă a statelor națiune
Și probleme mari sunt și pentru UE, de data aceasta în raport cu aliatul american. La finalul săptămânii trecute, secretarul de Stat Mike Pompeo a declarat la Bruxelles, în inima tehnocrației și birocratiei supranaționale din UE: “Nimic nu poate înlocui statul-națiune ca garant al libertăților democratice și apărător al intereselor naționale”. Mai reprezintă UE intersele statelor membre sau interesele unui grup de tehnocrați, s-a întrebat șeful diplomației americane. Așadar, nori negri se arată și pentru Uniunea Europeană, căreia SUA lui Donald Trump îi spune limpede că nu îi va permite să devină un competitor pe marile piețe ale lumii (de armament, energie, farmaceutică, high-tech). Și SUA nu va permie UE să devina nici un rival al Americii la nivel normativ, în lupta împotriva încălzirii globale, câtă vreme planul propus de UE “sifonează banii contribuabilului american și îmbogățește poluatori globali precum China”, după cum susține Pompeo. Iar protestele din Franța, izbucnite de la o taxă de de mediu pe carburanți par să dea dreptate Americii. ”O mână de oameni bogați s-au întâlnit și au decis să lupte cu încălzirea globală taxându-i pe săraci. Ce vă așteptați să iasă de aici?”, suna un comentariu al unui internaut american postat în timpul revoltelor pariziene.
Eșecul partidelor tradiționale
Aceasta este o imagine sumară a unei Europe despre care o bună parte a presei internaționale spune că are o mare problemă legată de populiștii italieni și decizia lor de a merge pe un buget respins de Comisia Europeană, pentru că nu se încadrează într-un pat al lui Procust bugetar. Italia este aproape de a plăti amenzi usturătoare pentru nerespectarea pactului bugetar și al austerității. Însă va mai putea Eammanuel Macron, tehnocratul care s-a văzut nevoit să le ofere săracilor din țara sa 20 de miliarde de euro, să atace guvernul de la Roma pentru o decizie similară, cât timp și Franța, si Italia vor încălca linia roșie a deficitului bugetar? Va mai putea premierul spaniol deschis către migrație să critice politica italiană de închidere a frontierelor și respingere a navelor ONG-urilor devenitde ”taxiuri” pentru imigranții din Mediterana? Va mai putea Pedro Sanchez să lanseze declarații dure la adresa Italiei populiste câtă vreme în Spania se naște o mișcare de extremă dreapta antiimigrație, prima după încheierea regimului franchist? Va mai putea CDU din Germania să critice decretele antiimigrație ale Italiei conduse de facto de Matteo Salvini și Liga Nordului, câtă vreme partidul ce conduce la Berlin ar risca astfel să-și piarda electoratul de dreapta și să alimenteze voturile pentru Alternativa pentru Germania, primnul partid de extremă dreapta intrat în Bundestagul postbelic?
În acest moment, cu câteva luni înaintea alegerilor europene care fac să tremure mai toate guvernele, realitatea este că unul dintre cele mai stabile guverne din UE este cel căruia analiști, ziare și politicieni europeni se grăbeau să-i scrie necrologul. Guvernul italian a ajuns la această performanță fără a avea în componență vreun partid tradițional, făcând un adevărat experiment politic, jucând la risc cu piețele financiare și uriasa datorie publică, dar promovând, pe de altă parte, o politică care asigură pacea socială în Peninsula, după austeritatea dură introdusă în 2011 de un guvern tehnocrat.
Sărăcia și războiul informațional
Publicații precum The Washington Post sau Bloomberg sugerează că propaganda rusă alimentează protestele din Franța. The Washington Post arată că aceste proteste au devenit un subiect central în presa rusă, iar Boloomberg vorbește despre postările pro-ruse de pe rețelele sociale care vorbesc despre regimul Macron și protestele ”vestelor galbene”. Desigur, guvernul rus are motive să destabilizeze guvernarea în marile state europene, profitând de nemulțumirile sociale, care de altfel au lovit și popularitatea regimului Putin, nevoit recent să renunțe la o reformă a fondului pensii, sărăcit de razboaiele în care s-a implicat Moscova. Apariția atât de rapidă a acestor analize și știri arată că adevărat monedă de schimb a lumii nu este nici aurul, nici decretele birocratice, nici forța militară, ci controlul informației și propaganda. Un deceniu de austeritate în Europa nu a făcut decât să creeze cea mai mare vulnerabilitate în fața propagandei (fie ea rusă, americvana sau de sorginte europeana) – sărăcirea și distrugerea optimismului social. Pe acest fond va începe campania pentru alegerile europene de pe 23-26 mai 2019. Atmosfera se aseamănă tot mai mult cu cea din campania pentru Brexit, în 2016, cu cea din SUA, din același an, cu cea din campania pentru alegerile italiene din martie 2018. În dimineața de 27 mai, Europa se poate trezi într-o realitate cu mult diferită de cea de astăzi.
Toate pleaca de la marirea decalajului dintre bogati si saraci.