„Unele dintre cele mai profunde dureri pe care le-am trăit au fost legate de despărțirea de animale” – Cristina Chiosea, muzician și muzicoterapeut

Astăzi lucrează cu copii și adulți, într-un domeniu încă puțin cunoscut la noi, dar cu o tradiție puterncă în Europa Occidentală. Când nu se află în cabinet sau în sala de muzică, își găsește echilibrul în apropierea naturii și a animalelor, o altă pasiune care i-a modelat felul de a înțelege relațiile, libertatea și încrederea.

Cotidianul: Ai studiat și ai trăit în mai multe țări europene. Care a fost lecția cea mai importantă pe care ai adus-o acasă, în România, din această călătorie profesională și umană?

Cristina Chiosea: Experiența de a locui aproape zece ani în Austria, Germania și Belgia m-a învățat că ceea ce pare firesc într-un loc poate părea neobișnuit în altul. Contactul cu oameni, culturi și perspective diferite m-a făcut mai deschisă și mai curioasă, dar m-a ajutat și să înțeleg mai bine cine sunt.

Atunci când ieși din mediul care te-a format și trebuie să te adaptezi unor contexte noi, descoperi mai clar ce valori îți aparțin cu adevărat, ce alegi să păstrezi și ce alegi să transformi.Dacă ar fi să aleg o singură lecție din această experiență, aceea ar fi că dezvoltarea profesională și dezvoltarea personală nu pot fi separate. Tot ceea ce înveți despre lume te ajută să te cunoști mai bine, iar tot ceea ce descoperi despre tine influențează felul în care lucrezi cu ceilalți.

Când m-am întors în România, nu am simțit că vin cu răspunsuri, ci mai degrabă cu întrebări. Cum pot adapta ceea ce funcționează în alte părți la realitatea de aici? Cum pot construi servicii relevante pentru oamenii din comunitățile noastre? Cred că această disponibilitate de a pune întrebări, de a rămâne deschisă și de a căuta soluții potrivite contextului în care lucrez este, poate, cel mai valoros lucru pe care l-am adus cu mine.

Dacă ar trebui să alegi un singur moment din copilărie care te-a apropiat definitiv de muzică, care ar fi acela?

Nu cred că a existat un singur moment care m-a apropiat definitiv de muzică. Mai degrabă a existat o conștientizare care a apărut în jurul vârstei de 12 ani. Studiam deja muzica de aproximativ șase ani și am început să înțeleg că ea ocupa un loc neobișnuit de important în viața mea. Mi-am dat seama că nu toți copiii își petrec după-amiezile studiind la pian și organizându-și viața în jurul muzicii.

Interesant este că această realizare nu a venit cu entuziasm, ci cu un profund sentiment de responsabilitate. Am început să privesc muzica cu foarte mult respect, iar mulți ani relația mea cu ea s-a construit în jurul disciplinei, seriozității și exigenței.

Era o relație care mi-a oferit enorm, dar care venea și cu presiune. Nu cred că aș fi folosit atunci cuvinte precum libertate, îndrăzneală sau spontaneitate pentru a descrie experiența mea muzicală.

Abia mai târziu, după mulți ani de studiu, de scenă și de lucru cu oamenii prin muzică, am descoperit și o altă dimensiune a ei. Am realizat că muzica nu înseamnă doar rigoare, ci și explorare, improvizație și curaj. Că poți intra în relație cu ea fără să știi exact unde vei ajunge.

Privind înapoi, cred că una dintre cele mai importante descoperiri ale vieții mele profesionale a fost aceasta: faptul că muzica este suficient de generoasă încât să cuprindă și disciplina, și libertatea. Iar în momentul în care am făcut loc ambelor, relația mea cu muzica a devenit mult mai completă. Poate că atunci am recuperat și ceva ce nu am avut foarte mult în copilărie: bucuria de a mă juca prin muzică.

Ai studiat atât pianul, cât și percuția. Ce parte din personalitatea ta se regăsește în fiecare dintre aceste instrumente?

Pianul a fost primul meu limbaj muzical și cred că se potrivește unei părți din personalitatea mea care a fost mereu atrasă de detalii, de nuanțe și de construirea lucrurilor pas cu pas. Anii de studiu mi-au cerut răbdare, atenție și consecvență, iar aceste cerințe s-au potrivit foarte bine cu felul meu de a fi. Mă regăsesc și astăzi în ele, indiferent dacă vorbim despre muzică, despre proiectele pe care le dezvolt sau despre munca mea de muzicoterapeut. O mare parte din activitatea mea presupune observație atentă și capacitatea de a surprinde detalii subtile, iar cred că pianul a hrănit această latură a personalității mele.

Percuția a apărut mai târziu, dar nu am trăit-o niciodată ca pe o ruptură de ceea ce învățasem deja. Din contră, a venit pe un teren fertil și a răspuns unor preocupări pe care le aveam deja. În același timp, a atins o altă nevoie importantă pentru mine: nevoia de stabilitate și apartenență. M-a apropiat și de experiența muzicii făcute împreună cu ceilalți, deoarece o mare parte din parcursul meu ca percuționist s-a desfășurat în orchestre și ansambluri.

Dacă ar fi să simplific, aș spune că pianul reflectă partea mea introspectivă, iar percuția partea mea comunitară.

În muzicoterapie lucrezi zilnic cu emoțiile oamenilor. Cum ai învățat să ai grijă de propriile emoții și să nu le lași să te copleșească?

Oamenii nu vin în cabinet doar cu bucurii, ci și cu pierderi, frici, frustrări sau suferințe. Am zile în care mi-aș dori să pot face mai mult, să pot grăbi un proces sau să pot lua din greutatea pe care o poartă cineva. Cred că majoritatea profesioniștilor din domeniile de ajutor cunosc acest sentiment.
Adevărul este că uneori sunt afectată, alteori obosită sau copleșită. Totuși, nu cred că sensibilitatea este un obstacol în această profesie. Din contră, este una dintre cele mai importante resurse ale ei. Capacitatea de a fi mișcată de ceea ce trăiește celălalt mă ajută să fiu prezentă, să empatizez și să construiesc o relație autentică.

Important este să observ aceste lucruri la timp și să folosesc resursele pe care le am la dispoziție, în loc să cred că trebuie să le gestionez singură. De aceea există supervizarea. Așa cum clienții vin la noi pentru sprijin, și noi, terapeuții, avem nevoie de spații în care să reflectăm asupra muncii noastre și să cerem ajutor.

Există o întâlnire cu un pacient care ți-a schimbat perspectiva asupra vieții, fără să încalci confidențialitatea poveștii sale?

Nu pot spune că a existat o singură persoană care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții, dar au existat multe momente în care am plecat din cabinet gândindu-mă: „Dacă eu aș fi trecut prin ce a trecut acest om, oare cum aș fi reacționat?”.

Lucrul care mă impresionează cel mai des este capacitatea oamenilor de a se adapta. De-a lungul anilor am întâlnit persoane care s-au confruntat cu pierderi, diagnostice dificile sau obstacole importante și care au continuat, în felul lor, să găsească sens și momente de bucurie.

Dincolo de muzică, una dintre marile tale pasiuni sunt animalele. Ce ai descoperit despre tine în relația cu ele?

Cred că unele dintre primele mele relații autentice au fost cu animale. Cu ele mă simțeam complet în largul meu. Era ceva foarte firesc în imaginea celor două rațe care au locuit luni bune în apartamentul nostru, în joaca cu porcușorul meu de Guineea, căruia îi confecționam pălăriuțe din hârtie și pe care îl transformam în doctor sau polițist, sau în prezența câinilor și pisicilor care au făcut parte din copilăria mea și m-au însoțit până la vârsta adultă.

Au fost parte din familie și martorele multor etape importante din viața mea. Într-un fel, m-au crescut și ele. Cred că pierderea lor, firească de altfel, mi-a oferit și primele lecții despre atașament și doliu.

Unele dintre cele mai profunde dureri pe care le-am trăit au fost legate de despărțirea de ele. De fapt, prima meserie pe care mi-am imaginat-o pentru mine nu avea nicio legătură cu muzica.

Visam să conduc o mașină mare prin toată țara, să adun toate animăluțele fără stăpân și să le duc într-un loc mare, sigur și prietenos, unde să locuim cu toții. Bucureștiul anilor ’90 avea multe animale pe stradă, iar eu nu puteam înțelege de ce nu avea cine să aibă grijă de ele.

Cred că relația cu animalele m-a învățat de timpuriu să observ și să am răbdare. Și mi-a arătat cât de mult sens găsesc în ideea de a contribui, chiar și puțin, la binele unei ființe vulnerabile.

Dacă ai putea petrece o zi perfectă departe de obligațiile profesionale, cum ar arăta ea? Ar include muzică, natură, animale sau poate toate la un loc?

Traversez o perioadă foarte bogată profesional, cu proiecte în care cred și pe care mi le-am dorit de mult timp. Sunt recunoscătoare pentru asta, dar, în același timp, oboseala nu știe cât de entuziasmată sunt de ceea ce fac, așa că apare oricum. De aceea, în momentul acesta, o zi perfectă ar arăta surprinzător de simplu.

M-aș vedea undeva lângă mare, cu picioarele în nisip, fără un program de urmat și fără graba de a ajunge undeva. Aș petrece ore întregi căutând și adunând cele mai mici scoici, dintre cele pe care alții poate nici nu le observă.

Probabil aș fi însoțită de animale, nu neapărat ale mele, pentru că ele apar aproape inevitabil pe unde mă aflu. Și ar fi liniște. Pe cât de mult iubesc muzica, relația noastră este suficient de veche încât să ne permitem, din când în când, câte o pauză una de la cealaltă.

Care este visul pe care încă nu l-ai îndeplinit, nici ca muzician, nici ca muzicoterapeut?

Nu știu dacă este un vis foarte clar conturat, dar mi-ar plăcea ca muzicoterapia să devină mai accesibilă și mai bine înțeleasă în România. Încă există mulți oameni care ar putea beneficia de ea, dar care nu știu că există sau au o imagine incompletă despre ceea ce înseamnă.

În același timp, îmi doresc să continui să construiesc comunități în jurul muzicii și să dezvolt proiectul „Batem Tobele Pentru”, o inițiativă de strângere de fonduri prin care oamenii se adună să cânte la tobe și să susțină cauze orientate spre bunăstarea animalelor. Într-un fel, proiectul este foarte aproape de ceea ce visa Cristina de cinci ani să facă. Visul a rămas același, doar mijloacele s-au schimbat. Astăzi adun oameni în jurul muzicii și transform această energie colectivă într-un sprijin concret pentru cauzele în care cred.

Și mai am o dorință: mi-ar plăcea să mă urc din ce în ce mai des pe scenă și să mă simt bine. Pur și simplu.

Când privești în urmă la drumul parcurs până acum, ce îi spui astăzi Cristinei de la începutul carierei, cea care abia descoperea puterea muzicii?

Cred că i-aș spune să nu mai fie atât de serioasă tot timpul. Să aibă încredere că joaca și libertatea nu sunt opusul profesionalismului.

I-aș mai spune să nu se teamă de drumurile care nu par logice la început. Cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat nu au făcut parte dintr-un plan foarte bine pus la punct.

Și, eventual, i-aș spune să nu se mai teamă atât de tare de întuneric. Acum văd că au trecut mai bine de 30 de ani și nu am pățit nimic atunci când s-a mai luat curentul.