Ura din Franța

La noi există un val (nu prea înalt) de ură în societate. Vedem, acum, valul înalt de ură din Franța. La noi ura mocnește pentru că nu reușim să fim o societate de succes. La ei, ura a izbucnit pentru că au fost o societate de mare succes (unii sunt mândri de aristocrația franceză, alții de liberalismul care a distrus aristocrația). Au fost, dar nu mai sunt.

În ’68, în Franța s-au revoltat niște minți bine mobilate (culte). Au vrut o Franță mai puțin dependentă de trecutul ei cultural. Această Franță, fără trecut cultural, se revoltă acum. E revolta „culturii” de internet. E revolta precarității culturii din Franța de după ’68.

La noi, precaritatea intelectuală a Străzii, azi, n-are în spate nimic glorios. În Franța, asistăm, azi, la incendierea ultimelor ruine ale gloriei franceze. Establishment-ul politic francez este paralizat: nu are soluții de propus, altele decât fiscalitatea înaltă care a garantat caracterul social al statului. Care stat social? Chiar beneficiarii lui sunt, acum, pe bulevardele Franței. Fără lideri. Ca la noi, e noul tipar al revoltelor de masă: o masificare inclusiv la nivelul intelectual (precar, visceral, dominat de ură). Nici establishment-ul nu mai are maeștri ai gândirii personalizate. Masificare sus, masificare jos. Națiunea franceză a devenit o populație. Noi n-am devenit încă o națiune.

După opinia mea, ura de pe străzile Franței face o profeție despre cel mai mare pericol la care se așteptau liderii UE: succesul iminent al Frontului Național în alegerile anticipate ce ar putea urma. Dar nu vor fi anticipate. Va fi stare de necesitate. Urmată de o dictatorializare tot mai mult sesizabilă a treburilor publice din țara care a inventat democrația modernă și era în care destinul și-a pus o mască politică.

Și totuși, din ce izvor vine, oare, anarhismul urii din Franța? Dacă era vorba numai despre taxe, ar fi fost proteste non-violente, e sigur. Se pare că e vorba despre tot: despre ordinea politică, despre UE, despre liberté (un principiu căzut acum pe mâna unor semidocți fără soluții, dar plini de informații incongruente). E vorba, în fond, despre lumea de mâine. Cei fără soluții se revoltă împotriva celor care nu mai pot renunța la falsele lor soluții: locuri de muncă, stat spoliator, delocalizate, multiculturalism ipocrit, alegeri manipulate mediatic…

Ceea ce îi paralizează mintal și pe super-ipocriții analiști politici francezi, care nu vor să accepte că atâtea valori indiscutabile sunt puse, deodată, sub semnul întrebării. Așa se întâmplă când discuțiile nu au fost purtate rând pe rând, fără ipocrizie.