„Vecerniile siciliene” de la Falcone la Borselino

Torino, prima capitală a Italiei, a celebrat 150 de ani de unitate naţională cu o nouă versiune a „Vecerniilor siciliene”.

Premiera recentă cu „Vecerniile siciliene”, de Giuseppe Verdi, a avut loc la splendidul „Teatro Reggio din Torino”. Celebrarea a 150 de ani de unitate a Italiei l-a inspirat pe Davide Livermore să monteze acest spectacol pentru a comemora prima capitală a regatului. Libretul a fost scris de Scribe şi Duveyrier pentru „Ducele de Alba” şi prima reprezentaţie a avut loc la Paris. Davide Livermore a adus spectacolul în zilele noastre, într-o societate plină de mediocritate şi sufocantă, printr-o regie curajoasă şi provocatoare, iar costumele semnate de Giusi Giustino sunt şi ele de o modernitate simbolică. Se vorbeşte despre fascismul mediatic, despre atentate cu bombe pe autostradă, asupra maşinii lui Falcone, despre funeralii de preşedinţi de stat şi de mafioţi, despre un parlament redus la o garsonieră. Este o reflecţie a ceea ce înseamnă Italia de azi. Regizorul transformă conflictul dintre francezii dominatori şi sicilienii oprimaţi în mijloc de trezire a conştiinţelor. Dar şi într-o amară reflecţie asupra decadenţei actuale a Italiei. Impresionantă este scena din finalul operei în care persoane cu faţa acoperită îşi lasă măştile să cadă, în Parlament, regăsindu-şi propria demnitate. Este o regie fondată nu pe noutatea ideilor, dar mai ales pe forţa arhetipală.

Deoarece Verdi avea un contract pentru a scrie o nouă operă la Paris, Eugene Scribe a resistematizat libretul scris pentru „Ducele de Alba”. Acţiunea este transferată din Ţările de Jos în Sicilia anului 1282. Coregrafia era semnată de Lucien Petipa şi a avut premiera în 13 iunie 1855. În acelaşi an, o versiune italiană, în traducerea lui Arnaldo Fusinato, poetul care a cântat cu infinită durere Risorgimento-ul veneţian în „Odă Veneţiei”, a debutat la Teatro Regio din Parma, iar acţiunea era plasată în Portugalia. În 10 aprilie 1973, „Vecerniile siciliene” a avut premiera la „Teatro Reggio” din Torino, în regia lui Giuseppe di Stefano, cu marea interpretă Maria Callas în rolul Elenei.

O excepţională execuţie muzicală şi vocală

Atentatul de pe autostradă

„Vecerniile” sunt într-adevăr o operă politică din care regizorul a eliminat halebardele medievale şi iconografia verdiană tradiţională a secolului al XIX-lea, aducând acţiunea în zilele noastre. Regizorul împleteşte două fire: Palermo actual, cu armele de distrugere în masă, şi sistemul deviat al mass-media.

Spectacolul, o coproducţie internaţională cu teatrele din Oslo, Bilbao şi Lisabona, începe cu funeraliile lui Federico în faţa Palatului de Justiţie din Palermo, în prezenţa autorităţilor religioase, civile şi militare care aduc un omagiu tricolorului. Francezii au măşti albe ca nişte oameni fără faţă şi fără demnitate, aserviţi puterii. Deasupra pluteşte un cer înspăimântător cu nori groşi, gri închis. Mulţimea este incitată de Elena, care ţine un discurs „de foc”, ca şi văduva lui Schifani la funeraliile lui Falcone. Totul este transmis în direct de televiziune, dar când mulţimea îşi ridică vocea durerii, transmisia se întrerupe: italienii nu trebuie să ştie ce s-a întâmplat, trebuie să ştie doar versiunea îndulcită oferită de stat. Elena vorbeşte la microfon şi strigă: „Faptele voastre sunt în mâinile voastre”, iar microfonul îi este smuls de jurnalişii aserviţi puterii. La începutul celui de al doilea act este momentul cel mai înalt al spectacolului. Scena este goală şi întunecoasă şi pe autostradă are loc atentatul împotriva lui Falcone şi Borselino.

Întâlnirea dintre Procida şi Arrigo este semnificativă. Se privesc în ochi, apoi îşi strâng mâinile, recunoscându-se.

Al treilea act are loc în Parlamentul italian în timp ce curg imagini video din sport, cultură, politică, viaţă cotidiană, publicitate, cinema şi televiziune care povestesc 150 de ani în „Oh, patria”. Al cincilea act are loc într-un studio de televiziune, unde două fete, în stilul surorilor Kessler, îmbrăcate în rochii decoltate, cu multe pene, dansează un bolero. Căsătoria Elenei cu Arrigo pare ceva artificial, în contrast cu cromatica costumelor: roşu pentru Elena, alb pentru Arrigo, negru pentru Procida.

În final, adevăratele „Vecernii” nu mai înseamnă lupta armată, ci ocuparea Parlamentului de către bărbaţi şi femei care-şi aruncă masca demonstrând propriul simbol al demnităţii, dând un sens sacrificiului unor persoane precum Falcone şi Borselino.

Sub bagheta lui Gianandrea Noseda, au evoluat Orchestra şi Corul Teatrului Reggio (condus de Claudio Fenolio), într-un tempo rapid, favorizând clar ariile soliştilor. Gianandrea Noseda dirijează într-o măsură personală, modelând între piano şi forte uvertura. Scriitura orchestraţiei e analizată în detaliu, în paralel cu linia regizorală. Perfect bilanţul între sunet şi racordul între solişti, cor şi orchestră. Coregrafiile sunt semnate de Luisa Baldinetti şi Cristina Banchetti.

Secvenţă din spectacol

De mare clasă se dovedeşte a fi tenorul Ildar Abdrazakov, în rolul lui Procida, cu o voce impunătoare mai ales în ariile „O, tu, Palermo” şi în special în „Adio mia patria invendicato”. Ildar Abdrazakov, de o elegantă fascinaţie, e dotat cu voce frumoasă, bogată în culori, de mare expresivitate, care umple toate accentele: speranţă, pasiune, nostalgie, durere, patrie şi pierderea libertăţii, într-o rugăciune laică. Tenorul Gregory Kunde, în rolul lui Arrigo, este natural şi se lansează în proiecţia unui sunet penetrant şi incisiv. Iar uneori, devine flexibil precum în duetul cu Elena, „Celeste raggio”. Kunde înfruntă fără dificultate acutele şi realizează un personaj bogat în implicaţii psihologice”. Admirabil pe plan stilistic, Franco Vassallo, în rolul lui Monforte, posedă o voce robustă de bariton. Sondra Radvanovsky, actuala interpretă a Elenei, este o soprană dramatică de agilitate verdiană, cu o voce caldă şi somptuoasă, iar aria „Arrigo! Ah, parli a un cuore” este îmbrăcată într-o intensitate emoţionantă. De această dată, rolul care i-ar fi revenit Sondrei Radvanovsky a fost interpretat de Maria Agresta, o voce puternică şi o frumoasă coloratură a timbrului.

La sfârşit, aplauze şi ovaţii pentru cântăreţi şi dirijor.