Sintagma din titlu aparţine unuia dintre cititorii ce intervin frecvent pe forumul nostru, care, după felul cum se prezintă (Aurora Indeed), este o femeie ce se întreba pe bună dreptate cu ce s-au ales România şi poporul român după zece ani de licuriceală promovaţi cu atâta tam-tam de regimul Băsescu. Înainte de a vorbi despre zgomotul politic pe care el îl face oricând vorbeşte despre relaţiile cu SUA – pe care, chipurile, el le-a stabilit, dezvoltat şi urcat pe culmi nebănuite -, ar trebui denunţat modul trivial, specific unui matroz scăpătat, prin care le-a justificat în particular. Din această perspectivă, este neîndoios că, peste timp, „a suge”, „licuriciul cel mare” şi alte vorbe inseriate acestui context vor fi subiectul unui studiu de caz, mai puţin politic şi mai mult clinic. Până atunci, să ne întoarcem la întrebarea justificată a cititoarei-comentatoare: cu ce s-a ales poporul în cei zece ani de licuriceală promovaţi de Traian Băsescu? Întrebare superfluă, întrucât relaţiile româno-americane se află practic în acelaşi punct în care el le-a găsit în urmă cu aproape un deceniu, când a ajuns la Cotroceni. Eventuala replică privind construirea scutului american antirachetă de la Deveselu nu are nicio relevanţă, acesta fiind o problemă exclusiv a SUA, mai exact o opţiune a Administraţiei Obama, care este ulterioară lansării respectivei politici băsesciene. În al doilea rând, aşa ceva implică, precum în amor, o poveste în doi, care presupune automat nu doar acceptul, ci şi participarea directă a celuilalt partener, iar în cazul nostru, nu că SUA nu ar accepta relaţii speciale cu o anume ţară, dar, fiind vorba de două state care fac parte din aceeaşi alianţă politică şi militară – NATO în acest caz -, ce li se mai putea adăuga în plus raporturilor lor? Pe urmă, nu spun un lucru nou, până şi superputerea SUA ar fi deranjată de o linguşeală insistentă şi leşinată, declarată când e cazul şi când nu este, însoţită fiind de un pupinbăsism devenit clasic, care începe să deranjeze întrucât îi apare la suprafaţă tot mai clar artificialitatea.
Genul ăsta de relaţii pe care le invocă el ar avea consistenţă între două ţări nelegate printr-un tratat precum NATO şi în care licuriciul cel mare îl proteguieşte pe cel mic, iar uneori îl strânge aşa de tare în braţe încât ultimul sucombă. Lăsând teoria chibritului de-o parte, care, nota bene, nu-l caracterizează pe Băsescu, să revenim la întrebarea cu ce ne-am ales în acest deceniu de licuriceală, chiar dacă propaganda sa plătită bine îl ridică în slavi. Păi ce poate fi mai grăitor decât coordonatele economice? Din acest punct de vedere, după 1990, investiţiile americane în România se cifrează la un miliard de dolari, adică aproape neglijabilul procent de 2,5% din totalul investiţiilor străine în ţara noastră. Procentul respectiv mai înseamnă locul 13 în clasamentul investiţiilor străine din România, adică ultimul între fostele ţări comuniste europene! Am scris corect, este vorba de poziţia ultimă între statele ce au făcut parte din Pactul de la Varşovia, România fiind, probabil, pedepsită pentru că, în acele vremuri, a fost prima care a obţinut din partea SUA clauza naţiunii celei mai favorizate, iar cine cunoaşte cu adevărat în ce condiţii extrem de grele – politice şi economice – acorda Congresul acea clauză înţelege despre ce vorbim; că, pe plan financiar, tot România a fost prima ţară est-europeană care a încheiat un acord cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Banca Mondială; de asemenea, a existat un dialog politic constant la cel mai înalt nivel (doi preşedinţi americani au vizitat ţara noastră; şeful statului român a fost invitat în SUA; secretarul de Stat a venit la Bucureşti etc.); Bucureştiul nu a dat curs politicii moscovite de boicotare automată a Vestului, indiferent despre ce era vorba – adică, de pildă, nu s-a asociat celor 15 ţări comuniste, care, la comanda URSS, au boicotat Olimpiada de la Los Angeles, din 1984, că tot suntem la ora la care au loc Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci. Sigur, nu putem trăi din trecut, dar este aberant să-l ignorăm ca proştii ori la ordinul nu ştiu cui să-l uităm!
Ar mai fi de evidenţiat o realitate tristă în toată această licuriceală bezmetică – faptul că nici acum românii nu pot călători fără vize în SUA, şi în acest clasament noi situându-ne pe un loc codaş. Indiferent ce argument ar invoca SUA, cred că este vorba de motive artificiale şi de supralicitare a altora, care ne sunt defavorabile, în fond, deşi nu ţin morţiş să ne întoarcem la trecut, nu vreau să cred, ca şi concetăţenii noştri, că, în anii ’70, Washingtonul ne-a tratat după anumite criterii morale şi politice, iar după 2000, după alte norme, radical schimbate. În realitatea politică românească, licuriceala lui Băsescu nu a produs nimic palpabil. Cu o gândire externă primitivă şi fixistă, el crede că întăreşte licuriceala dacă, una-două, face declaraţii anti-ruseşti şi anti-Putin, uitând că îndemnul de a avea relaţii bune cu Moscova i l-a adresat, chiar la Bucureşti, George W. Bush, cel sub a cărui poală prezidenţială şi-a lansat obsedanta lui politică. S-a zis că Băsescu ar fi un politician pragmatic, nu contest, dar ce să zicem într-o atare cheie despre premierul ungar Viktor Orban, care, tot dintr-o ţară NATO şi UE, încheie acordul cu Rusia de reutilare a reactorului nuclear din ţara sa ori merge la Beijing şi semnează înţelegeri economice extraordinare cu China, fără a fi criticat de şeful propriului stat, aşa cum face mereu Băsescu cu premierul Ponta?
Pe plan personal, Băsescu a avut de câştigat într-un fel de pe urma acestei licuriceli, descinderea la Bucureşti, în vara anului 2012, în plin referendum de destituire a sa, a demnitarului american Philip Gordon o dovedeşte cu prisosinţă, dar până şi cel mai mic lider autoritar dintr-o ţară bananieră mai oferă ceva şi poporului în timpul guvernării sale! Băsescu şi grija faţă de români? O aberaţie, un nonsens. Aş mai reaminti aici un adevăr banal: întotdeauna, în dialogul sau disputele lor, Casa Albă şi Kremlinul au trecut peste capul celor mici, care le fac galerie la peluză, interesele şi sferele lor de influenţă nefiind afectate de politicieni obscuri, precum Băsescu şi orice coleg de-al său. Cred că el face în continuare o politică neproductivă, atacând hodoronc-tronc Rusia, spre a-şi afişa obsedanta-i licuriceală, iar acest lucru se va vedea curând, după Soci, când, după cum spun comentatori şi analişti bine informaţi, Moscova ar urma să declanşeze o ofensivă diplomatică cuprinzătoare, cu impact mondial. Ce va face el interesează mai puţin, dar ce se va întâmpla cu poporul şi ţara? Închei trist şi cu orice risc: rezultatele deceniului de licuriceală a lui Băsescu nu se compară nici măcar cu sfertul realizărilor în relaţiile româno-americane din mult înjuraţii ani ’70-’80!
P.S. La o zi după ce PNL a anunţat că-l nominalizeză pe Iohannis pentru portofoliul Internelor, influentul ziar german „Die Welt” scria că Băsescu nu o agreează şi a amintit în ce termeni i-a refuzat desemnarea precedentă, ca premier. Speriat de reacţia germanilor Angelei Merkel, Băsescu s-a reorientat din mers, declarând, inclusiv la Bruxelles, că ar dori să facă tandem cu neamţul nostru pentru Schengen!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.