Bolşevicul şi democraţia, Barbu, Ponta şi anarhia

Incidentele recente, pornite de la o banală manifestare la Club A din Bucureşti, au adus în prim-plan un ministru al Culturii, Daniel Barbu, pe care nu mă sfiesc să-l calific drept unul dintre cei mai slabi din Guvernul Ponta, ca şi din altele care s-au perindat la Palatul Victoria, un autentic bolşevic, care, în orice manifestare potrivnică lui şi cabinetului din care face parte, vede „neonazism” şi „legionarism”. Din nefericire, iar faptul este cu atât mai grav şi mai şocant pentru un guvern ales democratic într-o ţară membră a UE, catalogările sale, iresponsabile şi nefondate, sunt preluate din alergare, ca o pasă la baschet, de premierul Victor Ponta, şi el alăptat la bolşevism, dar aflat peste Ocean să pupe mâna stăpânilor, chiar dacă aceştia l-au tratat după merit, ca şi pe alţii ca el, ca pe vasali. Vrea dovada? Iat-o: la puţină vreme după ce l-a primit la Casa Albă, vicepreşedintele Joe Biden i-a telefonat lui Traian Băsescu să-l informeze în detalii ce a discutat cu el.

Să ne lămurim: ca şi la Cluj-Napoca, recent, când manifestanţii l-au atacat cu roşii pe acelaşi Daniel Barbu, ei nu i-au reproşat nici măcar modul execrabil în care-şi îndeplineşte misiunea de ministru al Culturii, ci implicarea sa făţişă pro-Roşia Montană, iar prin acele sui-generis bancnote de dolari cu chipul lui suav pe ele l-au acuzat într-o manieră insolită că ar fi fost sponsorizat de Gold Corporation. După 1990, nu ar fi primul demnitar român tratat astfel şi, chiar dacă nu s-au prezentat dovezi în acest sens, fapta nu înseamnă nicidecum „neofascism” şi nici „legionarism”, ci, mai degrabă, demonstrează stilul lui rudimentar de a concepe şi de a face politică. Este un caz revoltător dacă avem în vedere profilul intelectual al celui implicat: este universitar cu gradele căpătate în avântul revoluţionar de acest tip de după 1989, se prezintă istoric, ceea ce presupune că el cunoaşte perioada din care s-ar fi „hrănit” politic demonstranţii din faţa Clubului A, ca şi cei de la Universitate, întrucât şi-a extins afirmaţiile şi la aceştia.

Dintr-o atare perspectivă, mi se pare de neiertat ca demonstraţiile împotriva proiectului Roşia Montană – dar, în mod simptomatic, nu şi cele în favoarea lui! – să fie apropiate sau asimilate „neofascismului” sau „legionarismului”, adică unor ideologii care nu au deloc suprafaţă în România de azi. Daniel Barbu mizeză orbeşte pe efectul calificativelor sale şocante, dar uită că, totuşi, trăim într-o perioadă în care tehnica audio-video este performantă şi-l poate confirma sau infirma decisiv. Astfel, cum se face că el nu suflă o vorbă despre tinerii care strigau insistent unii la alţii – şi totul se aude răspicat în toate secvenţele filmate – să nu cumva să-l atingă pe ministru? Da, se aud bine reproşurile manifestanţilor legate de Roşia Montană, dar şi răspunsurile sale iritate, de om încolţit de adevăr, care nu cuprind alte vorbe decât „neofascişti” sau „legionari”. Ajuns în acest punct, trebuie să evidenţiez o constatare generală: foarte rari sunt politicienii români, care, într-un context mai încordat, ştiu şi pot să dialogheze pe un ton normal cu manifestanţii, unii mai înfierbântaţi. În mod indubitabil, actualul ministru al Culturii, Daniel Barbu, nu are asemenea calităţi şi nici nu ştie să suplinească raţional şi calm asemenea defecte.

Ca unul, care, de decenii, urmăresc manifestaţiile antiglobalism sau cele antiguvernamentale din diferite ţări ale lumii – Spania, Franţa, Italia, Grecia, Germania, SUA, ca să nu mai amintesc despre cele din Coreea de Sud, care sunt celebre -, pot spune că, din punctul de vedere al violenţei, în faţă la Club A am avut de-a face cu un „puişor” de demonstraţie. Ca atare, reacţia premierului Victor Ponta, cea a preşedintelui Traian Băsescu şi a lui Radu Stroie apar cu atât mai şocante, mai disproporţionate şi mai lipsite de fundament. Sigur, în cazul lui Băsescu e de înţeles; are de plătit poliţe mari celor care l-au contestat pe drept şi masiv în cursul anului trecut, când cetăţeni de diverse profesii, pensionari sau poliţişti i-au cerut demisia, acuzându-l direct de climatul dictatorial pe care l-a instaurat în ţară. Acum, prin repudierea „anarhiei” aşa cum o vede el, Băsescu îşi pregăteşte isprăvile din perioada premergătoare alegerilor prezidenţiale, când, după cum îl cunosc, mă aştept la multe lucruri grave.

Problema se complică serios şi de neacceptat când vine vorba de premierul Victor Ponta şi de promptitudinea şi lejeritatea cu care s-a raliat afirmaţiilor lui Daniel Barbu. În acest sens, prin vehicularea şi invocarea ANARHIEI ŞI A IDEII DE RĂZBOI CIVIL, el a invocat un pretext ideal în viziunea sa, prin care vrea să închidă gura urgent protestatarilor împotriva proiectului Roşia Montană. Şi nu numai a lor! Iar, pentru a face acest lucru, recurge exact la arsenalul totalitar pe care-l condamna cu firească vehemenţă şi constanţă când era în opoziţie. În acest circumstanţial tandem Ponta-Barbu nu văd decât o manifestare evidentă a făţărniciei, imaturităţii politice şi lipsei capacităţii de guvernare. Sigur, ei nu au auzit, de pildă, că Silvio Berlusconi a fost lovit în plină faţă cu un obiect de către un conaţional, dar nu a vorbit despre „conspiraţie, anarhie sau legionarism”, dar nu poţi cere aşa ceva unora a căror cultură politică este cum e.

Rapiditatea şi încrâncenarea cu care sunt deja anchetaţi şi acuzaţi oficial unii dintre manifestanţii de la Club A nu dovedesc altceva. Cum adică, Ponta, universitarul Claudiu Crăciun vă convenea anul trecut în lupta cu Băsescu, iar acum îl vreţi repede după gratii? Unde este diferenţa dintre Ponta cel care denunţa „gloanţele de pe ţeavă” ale jandarmilor care au intervenit împotriva protestatarilor anti-Băsescu din Piaţa Universităţii şi Ponta cel de azi, care, într-o intervenţie televizată, legitimează ceea ce condamna vehement la guvernele Boc şi MRU? S-a întrebat el cum au reacţionat la Pungeşti jandarmii din mandatul său de premier care i-au îngenuncheat pe ţărani? Cât îl priveşte pe Daniel Barbu, lui i s-a pus pata pe Claudiu Crăciun, „universitarul fără operă”, care îl contestă argumentat pe acest ministru al Culturii, ce nu sponsorizează tipărirea operei lui Eminscu, dar e ahtiat după cianura de la Roşia Montană. Pentru el, cianura= cultură! Acum trei ani, aici, vorbeam despre Ponta, „puţoiul politic, pricăjit”, azi mă văd silit să mă corectez şi să scriu despre ahtiatul după putere, ce nu se dă în lături de la nimic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.