Prezentul ca pedeapsă, trecutul ca blestem

Oricât ne-ar invita unii observatori să ne limităm doar la prezent, tematica pendinte de trecut nu poate fi ignorată dacă vrem să înțelegem într-adevăr starea de nefuncționalitate a unei societăți de-abia ieșite (la scară istorică) din detenția utopiei comuniste. Trăim într-un areal politico-civic prea „tânăr”, prea recent post-totalitar ca să nu poarte încă – din greu – stigmatele epocii din care provine.

Desigur, efectul trecutului scade pe măsură ce timpul, încet-încet, își face lucrarea lui separată, de estompare a consecințelor. Dar, din păcate, suntem departe de acel final de estompare a consecințelor istoriei pe care am traversat-o în a doua jumătate a secolului trecut. La care se adaugă, să nu uităm, tarele de fundal etnic – să le numim organice, fanariote etc. –, care, fiind atemporale, nu se prea pot estompa. Amestecându-se unele cu altele sub formă de „sinergia faptelor” în „meandrele concretului”, tarele și consecințele ne-au adus la tabloul de azi.

Ceea ce s-a petrecut în perioada 1945-1990 s-ar putea caracteriza ca un fel de blestem abătut asupra eugeniei istorico-geografice a mai multor generații, anume aceea de a se fi născut la timpul și locul nepotrivit. Adică de a se fi născut în timpul ciocnirii platformelor genocidare, imperiale, a doi psihopați și de a se fi aflat în drumul confruntării lor catastrofale. Mai precis, la început – în drumul Wehrmachtului către Moscova. Și la sfârșit – în drumul Armatei Roșii către Berlin, de unde nu s-a mai întors în granițele ei naturale, aruncând giulgiul comunist peste jumătate de Europă și transformând zona într-o altă închisoare fără gratii, după chipul și asemănarea URSS.

Într-adevăr, Războiul Al Doilea Mondial și consecințele lui au schimbat traiectul existențial al popoarelor Europei de Est, alterând, falsificând ADN-ul și cultura zonei. Pe care, în esență, au schimbat-o dintr-una sancționatorie a posteriori (bazată pe prezumția de nevinovăție individuală) într-una sancționatorie a priori (bazată pe prezumția de vinovăție colectivă). Concretizată în reprimarea continuă a cetățeanului în contact cu autoritățile de forță și, în general, în contact cu ghișeele de orice fel. Și astăzi, ghișeele își continuă rolul de a aservi, în loc să revină la rațiunea lor de a exista – aceea de a servi.

Lecțiile pe care cei norocoși din Vest – eliberați/salvați de americani – le dau acum celor ghinioniști, din Est, rămași atunci sub talpa rusească, au o mare doză de ipocrizie morală. Și nimeni nu le bate obrazul pe această temă. Îți dă mâna să faci pe fanfaronul și pe zmeul față de unii care încă orbecăie la ieșirea din întunericul de 45 de ani de la „mititica” sovietizată. Puteai să fii tu în locul lor, atâta doar că te-ai născut – generic vorbind – puțin mai acana de râul Elba, unde s-a făcut joncțiunea trupelor americano-ruse. Atâta tot.

Detenția nemeritată sub formă de lagăr comunist apare așadar ca o lovitură „exterioară”, o pedeapsă existențială care nu mai poate fi reparată. În Estul descarcerat, nu numai oamenilor le va lua generații să-și revină, dar și mediului post-detenție, libertății per se îi va lua timp să reintre în băierile ei netrucate, neforțate, neviolate. (Pe de altă parte, în ultimii ani, conceptul de libertate și în Vest suferă tribulații serioase, confruntat cu iresponsabile știrbiri neo-marxiste care, neoprite la timp, nu se știe unde pot duce.)

Fractura de biografie existențială pe care a suferit-o poporul român de-a lungul jumătății de secol de reprimare dogmatică este însă, paradoxal, trecută sub tăcere de majoritatea studiilor care se căznesc să înțeleagă, să explice ce ni se întâmplă astăzi. Unii observatori deplâng dispariția bipolarismului stabilit forțat după război, în vigoare până la căderea Zidului Berlinului. Ca și cum apariția acestui punct de inflexiune al istoriei, consecință a falimentării economice și militare a URSS în concurență cu SUA, ar fi putut să aibă un alt rezultat decât exact dispariția respectivului bipolarism.

Sunt neașteptat de mulți cei care regretă, în clar sau abulic, evenimentele din decembrie ’89, adică regretă ieșirea României de sub azimutul ideologic al Rusiei și din totalitarismul naționalist-neo-stalinist subsecvent. Oricât ar părea de ciudat, „omul nou”, mult-visat de Ceaușescu, subzistă – și în mentalul public, și la putere. (De pildă, ministrul Barbu, membru plin al cabinetului Iohannis-Ciolacu-Ciucă, ne-a spus nonșalant că e de acord cu „președintele nostru Nicolae Ceaușescu”! Iar o deputată PSD ne spune că Ceaușescu a fost „un conducător ca toți ceilalți”!).

În aceste condiții, referirile la trecut sunt marcate tocmai de imposibilitatea autorilor de a se obiectiva, întrucât și ei au făcut parte, prin forța lucrurilor, din acel trecut. E greu să-ți depășești propria apartenență la sistema care a dăinuit până în 1989 și să veștejești falimentul acelei perioade. În consecință, se practică o edulcorare de diverse grade a trecutului incomod, după cum s-a situat fiecare – pe scara dregătoriilor din fostul regim – mai sus sau mai jos, după gradul și funcțiile deținute (de ei sau aparținătorii lor) în sistema dogmatic-represivă de atunci, după cantitatea și calitatea privilegiilor de care au beneficiat în acele vremuri.

Scopul? Ștergerea/albirea complicității de diverse grade cu vechiul regim în vederea ieșirii cu succes „la înaintare” în post-decembrism, cu un „dosar bun”, curat ca Albă ca Zăpada, corespunzător noului „sezon”, spre a se proțăpi din nou în fruntea bucatelor (de data asta capitaliste), ca și când nici usturoi n-ar fi mâncat în vechea paradigmă, nici gura nu le miroasea.

Eșecul ante-decembriștilor și al acoliților lor de a gestiona post-decembrismul este acum transformat de mentalul colectiv pauper în motiv de regret al fostului regim – ca și cum punerea în aplicare defectuoasă, clientelară, à la roumaine a noului set de principii și valori poate să scuze/justifice/cauționeze utopia (și de concept, și de punere în aplicare) a vechii orânduiri. Rezultatul? Sistemele de referință dinainte și de după fiind total diferite, chiar incompatibile, suntem într-un Turn Babel în care încercarea de a se vorbi într-o singură limbă este imposibilă.

Principala ”moștenire” lăsată de comunism este perpetuarea culturii represive sub forma vasalității cetățeanului față de autorități – în primul rând, față cele de forță. Și, în general, față de toți diriguitorii de „ghișeu”. Ghișeita ne e ursita. Obrăznicia funcționarilor de la Fisc, de exemplu, care se poartă ca și când cetățeanul este un hoț căruia i se face un favor că i se primesc dările este un loc comun în post-decembrismul românesc. Sau impertinența funcționarelor de la Pensii care se poartă cu petenții de parcă ar fi cerșetori!

Se menține în mai toate raioanele (inclusiv la Poliție) paradigma comunistoidă, în care cetățeanul servea autoritățile, era mielușelul cerberului de peste tejghea. Cultura europeană în care autoritățile servesc cetățeanul, în care omul de dincolo de tejghea îl servește pe cel de dincoace de tejghea, este în mare suferință, dacă nu lipsește cu desăvârșire. Aerul este în continuare de supușenie față de stăpânire. În esență, este vorba de aceeași prevalență a poliției asupra polisului în loc de prevalența polisului asupra poliției. (A se vedea, în acest sens, și articolul „Predoiu față cu semizeii șoselelor” de Octavian Știreanu, din 28 martie a.c.)

Repetatele asalturi sub diverse forme – inclusiv noua lege Big Brother care se coace în Parlament la inițiativa a 9 deputați liberali” (!!!), între care și o doamnă Cristina Trăilă, avocat (??!!) – de a se încăibăra tot mai mult societatea civilă prin monitorizări, ascultări, înregistrări audio-video în spațiul public fără consimțământ etc., lăsate nu la decizia unui judecător, ci la mâna unor funcționari din motive „verosimile” (!!!) și la ordinul ministrului de Interne (!!!), n-ar trebui să mire pe nimeni: ele nu fac decât să vină în continuarea faimoaselor „suspiciuni rezonabile”, inventate de tandemul Băsescu – Macovei spre a-și băga rivalii politici în pușcărie.

În lumea de azi, este evident că aproape nicio informație nu mai poate fi privată, însă problema este cine gestionează aceste informații – și în ce măsură ele sunt folosite în scop personal sau de grup clientelar/politic, adică în ce măsură secvențele de stat paralel/subteran continuă. Fără cenzura unui judecător, ele sunt clar subiect de manipulare și abuz. Ați auzit de vreun funcționar sancționat pentru folosirea frauduloasă, ilegală, neconstituțională, a informațiilor pe care le manipulează? Nici nu veți auzi.

Menghina serviciilor de forță asupra societății civile nu a fost niciodată în post-decembrism mai sufocantă ca acum. Și ea se strânge tot timpul – drapată în narativele proximității războiului, recrudescenței terorismului, ultrașilor de fotbal etc. – pentru că nu Parlamentul controlează serviciile de forță, ci invers. Adică exact ca în comunism.

S-a schimbat câte ceva din decembrie ‘89 până astăzi? Da. Dar un singur lucru nu se va schimba: mentalitatea de prevalență a forței discreționare asupra legii (și aceasta desfigurată față de normele statului de drept) și asupra deontologiei profesionale. Nu e cazul să ne amăgim pentru ca să avem de unde să ne dezamăgim! Lucrurile sunt inevitabile în istorica apă moartă în care ne aflăm și se perpetuează pe an ce trece.

Este o utopie a crede că oameni veniți dintr-o societate autoritară, de clan ideologic personalizat, pot construi o societate liberă, depersonalizată, „anonimizată”. Oameni veniți dintr-o societate veche – și descendenții lor de primă generație cel puțin, precum și zeloții atașați – nu pot construi o societate nouă, care, în plus, se mai și vrea opusul vechii societăți. Ei nu pot construi decât o democrație eviscerată.