×
×
Noi
Citite
Recomandate
Ultima oră
Actualizat acum 53 minute
24 Ore
7 Zile
30 Zile
Data
Vineri, 23 iunie 2017, 20:20
EUR (€)
-0.0242 ↘
4.5673 RON
USD ($)
-0.0191 ↘
4.0905 RON
• • •
La Biblioteca Naţională
Tablouri dintr-o expoziţie-eveniment: "Artistul şi puterea", 1950-1990
Ruxandra Garofeanu
Ruxandra Garofeanu

Un curator şi doi artişti consacraţi evocă rezistenţa creatoare care a marcat jumătatea "roşie" a secolului XX în România, reflectată de prima expoziţie plastică de o asemenea anvergură din ultimii 22 de ani.

Aproape pe neobservate şi cu minimă publicitate, Bucureştiul a devenit, în această toamnă, gazda deocamdată discretă a unui eveniment cultural de excepţie, cu care s-ar putea mândri orice capitală europeană: expoziţia de pictură "Artistul şi Puterea", un meritoriu demers de recuperare a ipostazelor picturii româneşti între 1950 şi 1990, perioada în care România s-a aflat sub lespedea de plumb a comunismului.

Nimic sumbru în expoziţie, unde sutele de tablouri selecţionate rememorează în culori vii sau estompate traversarea prin deşertul roşu a unui număr de 205 artişti care şi-au câştigat drept de cetate în istoria plasticii româneşti din a doua parte a secolului trecut, printr-un remarcabil parcurs artistic ce ţine de ceea ce s-a numit, şi iată, putem descoperi aici, "rezistenţa prin cultură".

Am avut şansa unui ghidaj profesionist, pe parcursul unei după-amieze de sfârşit de octombrie care mi s-a părut prea scurtă, în fascinanta companie a Ruxandrei Garofeanu, curatorul acestei expoziţii rarissime.

Un demers recuperator

Într-un demers recuperator şi revelator în acelaşi timp, expoziţia reuneşte pânze care, printr-un miracol ce ţine de artă şi de atitudine, au sfidat, făţis sau voalat, rigorile şi normele impuse de puterea comunistă.

"Sunt aceste lucrări, pe care nu le poate vedea mai nimeni. O parte sunt în expunere în diverse muzee din ţară, dar majoritatea sunt în depozite", spune Ruxandra Garofeanu, care a lucrat timp de doi ani, cu fonduri minime, dublate doar de pasiune şi încăpaţânare, ca să aducă la lumină cele 656 de picturi expuse acum pe simeze, majoritatea acestora zăcând uitate şi prăfuite prin depozitele muzeelor din întreaga ţară, iar altele provenind din colecţii particulare.

"Muzeul de Artă al României se opreşte la anii ’50, Muzeul Naţional de Artă Contemporană face expoziţii temporare...", mi-a explicat distinsa curatoare, cu obidă în glas.

"Nu este prea mare”, adaugă ea, la întrebarea mea, născută din comentariile unor critici la adresa expoziţiei, prima de această anvergură după căderea comunismului. "Când de 50, 60 de ani nu s-a făcut o expoziţie, ştiţi cum e, ca la reuniunile când nu te vezi de 60 de ani, stai zece ore, în loc de o jumătate de oră..."

Expoziţia de la Biblioteca Naţională mai are o funcţie: ea exorcizează demonii uriaşei clădiri, care a fost concepută din ambiţiile de grandoare ale lui Nicolae Ceauşescu, aducând spaţiul arhitectonic în modernitatea secolului XXI şi în inima Capitalei.

"Tradiţia, spunea Theodor Pallady, e şirul celor care au ştiut şi au putut să meargă până la capăt", citesc pe o săgeata ţintită pe podeaua de marmură de la intrare.

"E Ciucurencu, e Baba, de aici pornim cu ei, aici e secţiunea reperelor, Luchian, Petraşcu, Iser... Ţuculescu nu a expus decât la el acasă", aflu cu uimire, în timp ce curatorul îmi prezintă cu entuziasm primele două săli, dedicate "profesorilor trecuţi": Steriadi, Ressu, Dărăscu, Şirato...

"Henri Catargy nu a fost profesor, dar a fost un mentor... Aici este Dărăscu - o lucrare pe care Art Society a scos-o din anonimat, prin «adopt a masterpiece». Zăcea de zeci de ani la Muzeul Municipiului Bucureşti, nu era restaurată... Am restaurat 20 de lucrări", adaugă doamna Garofeanu.

Triumful spiritului asupra materiei

Urmează "Primele Împotriviri", obsedantul deceniu, 1950-1960: "Nu au fost auto-da-fe-uri, dar totuşi, împotriviri, explică Ruxandra Garofeanu. Prima expoziţie - care a încercat să aplice realismul socialist sovietic asupra artiştilor din România... Rezultatul? Iată o lucrare a Wandei Sachelarie-Vladimirescu, „Coada la pâine”, care i-a atras anatema ştabilor de atunci, artista fiind exclusă din UAP. A ţinut-o în casă până a murit."

Urmează Muzeul Aman, "o oază pentru perioada aceea - Baba a stat aici o vreme, şi-a făcut acest autoportret în 1951. Ştabii vremii căutau omul nou, şi în loc de asta, i-a enervat poziţia trufaşă la culme şi au dat cu el de pământ."

"La Muzeul Aman s-a născut prima mişcare contra regimului, grupul Andreescu, în numele lui Ion Andrescu - toţi sunt înşiraţi aici... spuneau că realismul socialist rade totul ca un tanc, aşa încât s-au decis că scot tot albul de pe pânză ca şi o atitudine..."

Tinerii spuneau: "Ni se cere o artă luminoasă? Bun, atunci nu mai pictăm deloc cu alb. Şi au încercat o expoziţie la Dalles, care nu s-a deschis. Făceau biserici camuflate - li se spunea monument - fără cruce...".

"Vrem să arătăm în ce stare sunt păstrate lucrările într-un muzeu... Ce restaurare? Spun că nu au bani, spun că nu au restauratori...Ori nu ţi le imprumută", aud iar reproşul amar răzbătând din vocea doamnei Garofeanu, care revine, pătimaşă: "Aici vedeţi cum învinge spiritul asupra materiei".

Printre ipostazele vremii, descopăr cu încântare o "Curte veche din oraşul Stalin," sub penelul măiastru al lui Horia Bernea, alături de o "mică enclavă constructivistă: Spiru Chintilă, Mihai Rusu, plecat din ţară din 1980, Mihai Olos cu modulurile lui...".

Expresionismul românesc figurează şi el la loc de cinste, cu Wanda Sachelarie-Vladimirescu, Leon Vreme aducând "materialitatea picturii pe prim plan".

Ruxandra Garofeanu recită numele celor 205 artişti ca pe un lung pomelnic, recompunând marea familie a celor care au marcat 40 de ani din arta contemporană a României, unii emigraţi, alţii rămaşi în ţară, şi a căror rezistenţă în timp este viu ilustrată prin arta lor.

M-am luptat tare cu muzeele: Ruxandra Garofeanu

"Am pornit din 1950, căci e anul de infiinţare al UAP (Uniunea Artiştilor Plastici) şi m-am oprit în 1990, când, de fapt, aproape dispare UAP", explică ea. "Aceste lucrări sunt verificate de mine afectiv, vizual, profesional ...Trecerea prin deşert...Uitaţi-vă: un Biţan...un tractor obişnuit, dar câtă picturalitate..."

"M-am luptat tare cu muzeele, îşi repetă ea oful, adăugând: "Cu muzeele, dacă nu aveam o forţă ieşită din comun, renunţam demult..."

"Un an de zile m-am luptat cu toate Scilele şi Charibdele. Am câştigat proiectul la Administraţia Fondului Cultural Român, o chestie ca Pâlnia şi Stamate, pe lângă Ministerul Culturii...Aşa am putut sa demarez...tot timpul m-am lovit de bani..."

Cum i-a putut convinge pe colecţionari? "Charisma. Dacă nu o ai, o împrumuţi," adaugă zâmbind complice. "Uneori lucrările s-au ţesut, s-au chemat între ele. Din 2000 de lucrări câte am avut eu pe calculator (asta e o expoziţie făcută pe calculator), fiindcă dacă trebuia să mă duc eu în depozite...I-am obligat să facă ceea ce trebuiau să facă: fotografii. Din 2000, am selecţionat 656 de lucrari, 205 artişti..."

"Majoritatea oamenilor care vin, stau foarte mult aici, şi revin. A venit unul dintre cei mai importanţi dealeri de artă de la Los Angeles, român, pictor la origine, a stat două ore şi ceva in expunere, nu voia să mai plece de aici...şi mi-a spus că este excepţional!"

"Vine (pictorul Nicolae) Maniu cu experienţa lui, după ce stă 30 de ani în Germania şi Franta şi spune că e extraordinar...", îmi spune cu o undă de mulţumire modestă în glas.

Cum a ajuns la conceptul expoziţiei, care a implicat clar trudă imensă şi aproape exhaustivă de arheologie prin istoria plasticii românesti contemporane?

"Am luat revistele Arta din 1954, când e infiinţată, şi până în 1994, am studiat da capo al fine, un an...Am scanat revistele, am scanat poze şi am început să azvârl cu pozele prin muzeele din ţară, că nu au evidenţe, să aflu pe unde sunt..."

Revenim la spaţiul de expunere, în gigantica clădire a Bibliolecii Naţionale.

"Un spaţiu absurd", este ce a găsit în cei circa 2000 de metri pătraţi de expunere. "Pereţii aceştia sunt cu găurele, nu poţi să agăţi nimic de ei. Clădirea este încă în garanţie. Mi s-a spus să nu ating nimic. Panourile mari nu ajung, sunt ale Bibliotecii Naţionale, 28 la număr, dar nu ajung..."

Un tezaur compus din 656 de panze, reprezentand 205 artişti

Pentru securitatea valorilor expuse aici, "Am plătit o firmă de bodyguarzi, care costă o avere", mărturiseşte ea.

Asta, întrucât expoziţia de la Biblioteca Naţionala este un mic mare tezaur.

"Uitaţi-vă ce am descoperit eu în depozitul Muzeului Municipiului Bucureşti... Începuturile grădinilor lui Alin Gheorghiu...Nu l-a scos nimeni la suprafaţă până acum!"

"Am scotocit, eram in extaz de ce vedeam prin colbul ăla de prin muzee", explică Ruxandra Garofeanu, apoi îmi îndreaptă mândră privirea spre un splendid Horia Damian, abstract, din 1959, de la Paris: "el a plecat cu ultimul tren, in 1946..."

"Uitaţi-vă, în 1950, cum picta Aurel Cojan în România, şi un Cojan în ultima lui faza, în perioada lui franceză..."

"Un Ciucurencu de excepţie, dintr-o colecţie particulară" este expus alături de "un Alexandru Chira superb, care musteşte de culoare şi de viaţă, nu e seacă, cum se întamplă mai târziu cu el...Recunoaşteţi că te reţine?"

Am revenit doua zi la expoziţie pentru a afla reacţiile a doi dintre pictorii care figurează pe simeze.

Maniu: De la Pink Floyd-utecişti cu lopata în mână, la portretul lui Ceauşescu, paşaport pentru Vest

Nicolae Maniu, care s-a stabilit în Germania în 1983, apoi la Paris, cu zece ani mai târziu, are reputaţia de a fi unul dintre cei mai bine cotaţi pictori români în viaţă.

"A făcut o carieră extraordinară", exclamă Ruxandra Garofeanu.

"Sunt câţiva artişti în pictura română care au fost sprijiniţi de pronia cerească", adaugă ea, arătând spre "Visul plugarului", semnat Nicolae Maniu, care nu are nimic păşunist în el, trimiţând mai degrabă spre operele "hiper-realiste" avant-la-lettre ale maeştrilor flamanzi.

Trăind în afară, Maniu compară expoziţia din clădirea imensă a Bibliotecii Natţionale cu Beaubourg sau Grand Palais, este incântat.

Despre "Visul plugarului", aflu de la autor ca a fost cumpărat de un diplomat din Ministerul de externe, care l-a revândut recent unui colecţionar bucureştean.

"Cumpărau din plăcere, că aveau plăcerea să aibă tablouri în casă. Chestia asta cu investiţia a venit de când a început capitalismul, după nouăzeci", îmi explică autorul, aflat intr-o scurtă trecere prin Bucureţti.

"Acum, cei care cumpără artă, cumpără pentru investiţie, nu din plăcere. Dar in cazul meu, cumpără şi din plăcere şi ca investiţie", adaugă el.

"De-a lungul vieţii mele, au cumpărat o imagine, nu un nume. Când eram în România, doctorii stăteau la coadă. Era un cult de a cumpară. Doctorii aveau bani, în Cluj în mod special...Sunt oameni care caută tablouri din perioada mea românească. Am regăsit mai multe în colecţii particulare", spune Maniu, referindu-se la perioada 1972-83.

Iarba verede de acasă

Baba, autoportret 1951

Maniu nu a mai pictat iarbă sau peisaje după emigrarea sa. "Cineva m-a avertizat asupra acestui adevăr: ciudat că după ce ai plecat nu ai mai pictat lumea asta pastorală, care era extraordinar de frumoasă, picturală, curţi ţărăneşti, care, căpiţe, peisaje de deal, tipice zonei transilvane. Am pictat din imaginaţie, din memorie...olfactivă," spune maestrul, cu un râs poznaş.

"Apariţia mea in climatul pictural, in şcoala de pictură românească era marcată foarte deosebit. Eu nu pictam în formula zisă "spirit naţional" din pictura romînească... Realismul socialist a fost lăsat la o parte, după ce eu am intrat la facultate, sau când am terminat, deja am intrat în istoria picturii secolului XX...Baba, Picasso, Miro, Dali..."

"Erau Grigorescu, Aman...Realismul sovietic - perioada aia a fost cruntă pentru artişti, din 1948 până la inceputul anilor şaizeci, la saloanele astea judeţene, republicane se expunea o iconografie care era insuflată obligatoriu de la ruşi...că ei ne-au ţinut in frâu".

"Când am început eu, primele mele două tabloruri în ulei sunt două copii după Grigorescu, la 14 ani. Pe urmă am început să văd şi eu Toulouse Lautrec, Degas, Van Gogh, desenam din Picasso, perioada lui figurativă, înainte de a destrăma anatomia. Asta era liberalizarea, au fost deja şi expozitii...au venit şi la Cluj Bernard Buffet, o expoziţie mare americană am văzut. Nu ştiu cum au ajuns astea în perioada comunismului, în perioada ceauşistă..."

Inceputurile sale "lucrative" au fost pictând panouri de securitatea muncii.

Primele tablouri expuse nu aveau nimic cu realismul socialist, "erau de un libertinaj...le dădeam titlul "Tineri utecişti", dar de fapt, erau luaţi din revista Bravo, muzicieni din trupa Pink Floyd, cu lopata în mână".

"Nu era nicio propagandă, nu era nimic...puteai să faci abstract şi abstracţie... Lucrările se cumpărau din fondurile statului, muzeele aveau fonduri...puteai să faci orice. Eu eram pe figurativ."

"Era un lux fenomenal că nu-ţi venea în cutia poştală nicio factură...Dar exista dauna colaterală: lenevia creatoare, cei care făceau doar o lucrare pentru o judeţeană şi ziceau: îmi cumpăr un loden. Asta a sugrumat şi concurenţa între artişti...Multe talente s-au pierdut. Eu vorbesc de marea creaţie, în dialog cu ce se întampla pe plan universal, european".

De pe simeze se vede cu ochiul liber că scopul expoziţiei este să arate că "nu se făcea doar secera şi ciocanul".

"Erau lucrări care se expuneau la republicane... Sunt printre ele şi tablouri care nu au fost expuse. Oricum, departe de realismul socialist, muncitoresc", îmi revine în urechi ecoul vorbelor Ruxandrei Garofeanu.

Destinul vieţii mele a fost creat de opera mea: Maniu

Nicolae Maniu

Anecdotica vremii spune că Baba le-ar fi spus "căţeilor" de la partid că dacă vrea Ceauşescu să îl picteze, să vină la el în atelier.

Cum l-a pictat Maniu pe Ceauşescu? Portretul nu este în expoziţie, dar se află în colecţiile MNAC şi a fost expus în 2007 în Suedia, la Lund, într-o serie de portrete dedicate dictatorului comunist. Cu un simplu Google search pe Nicolae Maniu, portretul cu pricina apare pe internet, alături de o selecţie de lucrări mai târzii, din perioada "occidentală".

"Dacă nu îl pictam, eu nu ajungeam în Occident, îşi aminteşte pictorul. În 1982, am făcut toate formalităţile pentru a pleca cu lucrările la o galerie din Braunschweig, în Germania...Când am venit la Bucureşti pentru aprobări, mi-au zis: Maniule nu pleci, că trebuie sa ne faci un portret al tovarăşului...L-am făcut, după poze, erau peste tot. Ăştia de la partid erau mulţumiţi că a ieşit bine şi a fost bine primit de serviciul de protocol. A apărut într- o carte, Omagiu...Compoziţia mea a fost reprodusă acolo, am cartea la Paris..."

"Plecarea mea era programată la sfârşit de aprilie. La mijloc de martie îmi vine răspuns de la paşapoarte: cererea a fost aprobată negativ. Dupa o intervenţie, mi-au dat drumul. Dacă nu îl pictam pe Nicolae nu plecam".

"Destinul vieţii mele a fost creat de opera mea," poveşteste pictorul, născut în 1944, la Turda. În Germania, a primit o comandă de variaţiuni pe tema Dürer de la Muzeul Dürer.

"Mi-au spus: 10.000 de mărci o lucrare, mare cât să poată intra pe o uşă... Asta m-a decis să rămân, comanda pentru casa memorială Albrecht Dürer din Nüremeberg. A fost o trambulină, lucrurile se leagă de aici. Dacă ei mi-ar fi dat drumul fără probleme, fără pilă de la partid, probabil aş fi ezitat, mai ieşeam, mai veneam. Am plecat la limită, când în ţară, în '83-'84, a început cu foamete, întuneric, cu frig..."

"În 1984, eu eram deja trădător de ţară, când apare acest tablou în România Liberă, cu titlul "strălucit model de slujire a poporului român", portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pictură de Nicolae Maniu...Am şi acum ziarul la Paris, mi l-a trimis tata..."

Vasile Tolan: Cei care au facut compromisuri, au făcut-o pentru că erau plătiţi

Vasile Tolan

Cu nouă ani mai tânăr, Vasile Tolan a absolvit şi el Institutul de Arte Plastice de la Cluj.

"Am avut încercari non-figurative şi în facultate", spune non-figurativul Tolan, prezent in expozitie cu două pânze, intitulate "Sacrificiu", ambele datând din 1987.

"Eu nu consider ca am fost constrâns niciodată. Cei care au făcut compromisuri, au făcut-o pentru că erau plătiţi pentru a face compoziţii sau portrete...Dar dacă e un portret bine făcut, cum sunt unele cazuri, poate sa fie important ca lucrare de artă şi aşa".

"Şi acest compromis l-am făcut", işi aminteşte, întrebat dacă l-a pictat şi el pe Ceauşescu? "Dar nu pentru bani", ci ca să păstreze pentru comunitate atelierele de pictură ale breslei din Bistriţa, care fuseseră date de primărie.

"Pentru ziua lui Ceauşescu, mi s-a cerut o lucrare...Nu dormeam nopţile să mă gândesc cum s-ar fi putut face un tablou care sa fie acceptat, dar care în acelaşi timp să nu fie totuşi un compromis. Propusesem nişte piese de şah mari, cu animale, alegorii, şi alte variante de obiecte. Au zis nu, mi-au arătat o fotografie şi au zis că o vor pictată", povesteşte artistul.

Am văzut capitalismul de vitrină: Tolan

La prima ieşire in vest, în anii optzeci, a văzut capitalismul de vitrină. "Spuneam ei şi? prietenului meu, nu-l lăsam să vadă că eram căzut în fund din cauza asta..."

"În 1987, am fost la Roma, la Academia româna, unde am făcut o expoziţie. Aveam un ciclu de relicve - volume de piatră, betoane, care mi se păreau interesante să le am in pictură...Atunci, dacă făceai nişte legături, erau mult mai uşor de făcut cu piaţa occidentală", îşi aminteşte.

A contactat galerii din Germania, Italia si Franţa şi i s-a spus "da, dar unde stai? Când am spus că stau în România, mi s-a spus ca pot să vin de acolo doar foarte, foarte greu..."

De ce nu a rămas, ca mulţi alti colegi de breaslă? "Mi-a fost frică să fac un pas din ăsta care ar fi însemnat să rup legăturile cu familia - mamă, frate, soţie, fiică, asta le-am şi spus celor de la paşapoarte, că tot ce am, am în ţară, nu am nimic în altă parte. În tot răul care era atunci, într-un fel funcţionam oarecum, puteam să fac tot ce vream. Nu aveam insă materialele, nu aveam posibilitatea de expunere pe care o doream".

Imediat după 1990, povesteşte cum venea de la Paris, stabilise legături cu Montreuil şi Besançon, care erau oraşe înfrăţite cu Bistriţa, unde fusese profesor de desen, apoi designer într-o fabrică, iar după 1990, inspector la inspectoratul pentru cultură, înainte de a deveni liber-profesionist în 1992, pentru o perioadă de zece ani. "Eram aşa de bucuros că am vândut o lucrare care era tot salariul meu pe un an de zile..."

La Stuttgart, tot în acel an, un galerist l-a intrebat cât vrea pe nişte pânze pictate in timpul şederii sale la Paris, şi când l-a văzut că scoate 3000 de mărci, "ăsta era chiar salariul meu pe trei ani".

Democraţia nu funcţionează în artă: Vasile Tolan

După 1990, Uniunea Artistilor Plastici (UAP) ar fi trebuit să se transforme într-un sindicat foarte puternic, lucru care nu s-a întamplat, povesteşte el. "Un artist are nevoie de atelier, de galerii, de spaţii de expunere...Dar treaba asta de grup, o organizaţie în care fiecare are oarecum drepturi egale, nu functionează...E foarte greu să îi expui doar pe cei care sunt foarte buni, pentru că toţi sunt membri de Uniune şi au drepturi egale..."

"În artă şi cultură, tipul ăsta de democraţie nu funcţionează. Cel foarte bun nu poate să fie egal cu unul foarte slab."

Majoritatea lucrărilor sale de dinainte de 1990 sunt la Cluj, Bistriţa sau Bucureşti, în muzee, colecţii sau depozite, sau în pivniţa casei sale din Cluj. De acolo a scos şi cele două lucrări expuse în retrospectiva de la Biblioteca Naţională.

"Îmi place să revăd şi lucrări de atunci..." Relicvele, sacrificiile care sunt expuse acum erau temele lui predilecte înainte de 1990. Plecau de la fotografii, care erau un miel jupuit şi s-au transformat conceptual şi plastic în opere de artă.

"Şi atunci, şi acum, consider că plastica trebuie să te încânte vizual sau să te mişte, la fel cum muzica, prin ritm şi melodie te încântă, sau conţinutul simbolic al cuvântului poate să vină în sprijinul imaginii plastice".

"Dacă imaginea nu are expresie plastică, poate sa aibă orice fel de conţinut simbolic sau filosofic, sau trimitere socială, rămâne doar mediocră", adaugă el.

Sprijinul oficial este foarte firav, dacă există, iar interesul autorităţilor de acum este ca si inexistent.

"În general, statele care au respect faţă de cultură creează şi un sprijin pentru dezvoltarea culturală, chiar prin subvenţii. Mă refer, de pildă, la Franţa, la Paris, unde primăria pune ateliere, spaţii culturale la dispoziţia artistului", spune pictorul.

"Aici, din păcate, putem foarte greu să intrăm intr-un dialog constructiv cu puterea, sau cu puterile care s-au perindat de la revoluţie încoace", adaugă Vasile Tolan, în prezent vice-preşedinte al UAP, pe care încearcă cu greu să o resusciteze din moarte clinică.

"Ar trebui schimbate legi...unele au rămas decând lumea...Artistul este liber, el nu este angajat..."

Cu plusurile şi minusurile inerente unui demers singular şi care se doreşte atotcuprinzător pentru o perioadă de timp atât de mare, expoziţia "Artistul şi puterea - 1950-1990" nu trebuie ratată. Este deschisă până pe 2 decembrie la Biblioteca Naţională. http://www.bibnat.ro/Evenimente-culturale-s108-ev81-ro.htm

Ilustraţii foto Romeo Zaharia

Roxana DascăluPublicat Vineri, 02 noiembrie 2012
7491
 | 11
 | 1
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
Roxana Dascalu
-2
Desert este acum cand in expozitii internationale se expun cele mai porcoase tablouri sub patronajul ICR condus de Patapievici.Dupa 89 voi si alti trepadusi ca voi care mancati o paine alba ati prostit o tara de 23 de milioane,i-ati desertificat economia si practicati metodic un genocid care s-a dovedit mai criminal ca un razboi.Rezultatul este evident.In loc sa fim 30 de milioane,acum suntem doar jumatate.Cine a desertificat,socialismul care a construit milioane de obiective economice sau globalistii de azi care au distrus si distrug netulburati Tara pentru a face averi imense sustinuti fiind de mincinosi ca voi cei care scriu dupa ureche sau sunt rau intentionati?
Publicat Sâmbătă, 03 noiembrie 2012
+Răspunde
Ioan C.
-1
În sfârșit, Altceva decât rahaturi politice. Felicitări și mulțumiri!
Publicat Vineri, 02 noiembrie 2012
+Răspunde
ziare
-3
ziare-news c o m ziare romanesti si straine
Publicat Vineri, 02 noiembrie 2012
+Răspunde
Recomandate
SUA se distanțează de Ungaria
Publicat acum 4 ore şi 10 minute
Vești despre soarta liderului Statul Islamic
Publicat acum 21 ore şi 19 minute
Anticorupție de cartier
Publicat acum 11 ore şi 55 minute
Pe cine vrea Mircea Badea premier
Publicat acum 11 ore şi 11 minute
Centrul Atenţiei
alarm off
Fotografiile bunicilor
25 articole/ Actualizat Duminică, 18 iunie 2017
alarm off
NUMAI DOUĂ ÎNTREBĂRI
130 articole/ Actualizat acum 10 ore şi 8 minute
Ioan Viştea

Se observă, în ultima vreme, o încercare de demonizare a stîngii românești actuale, aproape fără precedent, mult prea apăsată, de-a dreptul viscerală.

Ioan VişteaPublicat Joi, 22 iunie 2017