Théâtre de la Ville din Paris a atras, la cumpăna dintre ani, amatorii dansului contemporan printr-un duel “la vârf” între doi monştri sacri ai acestei arte în zilele noastre: Akram Khan şi Israel Galván. Întâlnirea acestor doi dansatori de excepţie pe afiş este visul oricărui teatru care se respectă. Un spectacol ce s-a dovedit un adevărat triumf.
Cei doi coregrafi şi dansatori evoluează, până mâine, în spectacolul Torobaka, dialog între două dansuri tradiţionale, kathak-ul indian şi flamenco-ul spaniol, transpuse într-un limbaj contemporan.
Akram Khan s-a hrănit spiritual din tradiţia indiană, Israel Galvan s-a născut în ritmuri de flamenco.
Arcuirea braţelor în forma coarnelor de taur
Născut la Londra dintr-o familie originară din Bangladesh, Akram Khan a învăţat de tânăr kathak-ul, dans din nordul Indiei, înfloritor la curtea mogulilor, rămas viu în India şi prezentat uneori la Paris, cum a fost cazul, relativ recent, în auditoriumul Muzeului Guimet. Combinând tradiţia şi inovaţia, l-a transformat apoi în dans contemporan. Din dansul ancestral, Akram Khan păstrează numai spiritul, tehnica pentru a le conferi o imagerie modernă.
Israel Galvan este fiul unor dansatori flamenco din Sevilla, alături de care a şi început să danseze încă de copil. A găsit şi el apoi modalitatea de a destructura, de 20 de ani, codurile flamenco-ului, reconstituindu-l cu mai multă forţă pentru a reînnoi vigoarea acestui dans tradiţional.
Israel Galvan a creat coregrafii fascinante, în care arta andaluză este restructurată pentru a dialoga cu publicul secolului al XXI-lea, ca în spectacolele Arena şi La Edad de Oro.
Akram Khan, purtând în mâini ghetele albe cu care a intrat în scenă
În acest spectacol, unul încarnează taurul (toro), celălalt vaca (baka), două animale sacre în cele două tradiţii. De aici şi titlul coregrafiei.
Spectacolul este duel şi dialog în acelaşi timp, în care cei doi îşi împrumută gesturile, mişcările, formele. Aceste schimburi relevă asemănările dintre cele două dansuri: bătăile puternice în pământ, mişcările circulare ale braţelor, interacţiunea cu cei patru muzicieni aflaţi pe scenă.
S-ar părea că întâlnirea între Akram Khan şi Israel Galván pecetluieşte o misterioasă şi îndepărtată înrudire între kathak şi flamenco, vizibilă în energia şi ardoarea celor doi protagonişti.
Dansatorii se mişcă în interiorul unui cerc luminos, unic decor al spectacolului. “Doi zei ai dansului”, cum îi numeşte cronicarul de la Le Figaro.
Galvan “Nebunul” flamenco-ului prefera, până acum, să danseze singur, având alături pe scenă numai muzicienii. Flamenco-ul lui este nebunie şi patimă, de o teatralitate profundă.
Cei doi par să interogheze cerul
Akram Khan este mai cerebral. Când nu dansează singur, dansează în duete: cu Cherkaoui, Sylvie Guillem şi Juliette Binoche.
În Torobaka, cele două tehnici de dans se pun în valoare reciproc. Se spune că flamenco-ul, dansul ţigan prin excelenţă, vine din India. Kathak-ul a rămas în India. Primul se caracterizează prin talia cabrată, prin braţele ridicate expresiv pe verticală sau înainte. Celălalt preferă orizontala, ca reliefurile de pe temple. Dar amândouă transformă picioarele dansatorului în instrumente de percuţie. Cu clopoţei la glezne în India, cu ghetele cu metal în Andaluzia.
Îmbrăcaţi în tunici indiene, de culoarea închisă a flamenco-ului, cei doi dansatori fac o adevărată demonstraţie de virtuozitate în exprimarea celor două limbaje. Muzica realizează însă metisajul, ritmul spaniol izbucnind din tobele indiene.
Akram Khan se mişcă în patru labe, purtând în mâini ghete cu care loveşte scândura scenei. Când se ridică, ghetele îi prelungesc mâinile.
Duetul începe ca o luptă
Israel Galvan dansează în sunetul pantofilor caracteristici, Akram Khan în cel al clopoţeilor de la glezne.
Cei doi fac piruete, se înalţă în spirală, îşi întrerup brusc elanul.
La început, coregrafia pare o luptă. Treptat, ea se transformă într-o fuziune a corpurilor şi a tradiţiilor. Spectacolul devine un moment de dans pur şi de poezie.
Cu umor, Galvan, îmbrăcat în negru, se lansează în arabescurile sevillene, ritmate de bătăile din picior, vorbeşte, se pleacă înainte cu braţele curbate în forma coarnelor de taur, afirmându-şi plasticitatea extremă, supleţea de felină pe percuţiile vocale indiene. Rezultat al colaborării cu B.C. Manjunath, muzician indian care se ilustrează în acest spectacol prin percuţii emblematice, printre care cele emise de kanjira, în tehnica konnokol (un fel de gramatică alfabetică vocală) pe care se sprijină interpretarea instrumentală.
Gesturile se reiau şi se completează
Akran Khan, îmbrăcat sobru, cu picioarele goale, arcuit şi el, preia şi apoi deformează gesturile partenerului său.
În umbră, în jurul cercului în care pătrund din când în când, cinci muzicieni îi acompaniază. Unul, “complice” al lui Galvan, are o voce răguşită, sfâşietoare. Altul, percuţionist şi solist vocal, adept al lui Akram Khan, scandează paşii dansatorilor.
“Tradiţia este ca oxigenul în timpul zilei, iar noaptea ca bioxidul de carbon. Tradiţia lui Israel este flamenco, kathak-ul este oxigenul meu. De mulţi ani îmi doream un spaţiu în care cele două tradiţii să poată coexista pentru a crea o nouă dinamică a dansului. Am aşteptat pentru că nu eram animat de ideea de a face ceea ce alţi artişti au făcut înaintea noastră, adică ilustrarea unei legături între cele două tradiţii. Numai când l-am văzut pe Israel dansând, mi-am dat seama că el era artistul pe care îl aşteptam pentru a parcurge acest drum al descoperirii şi al anarhiei”, mărturisea Akram Khan, într-o conferinţă de presă.
Muzica şi gesturile dialoghează
La rândul lui, Israel Galvan scria: “Cred că Akram a crescut crezând în mai mulţi zei. Familia mea m-a învăţat să cred într-unul singur. Mi-ar plăcea să întâlnesc mulţi dintre zeii lui şi să mulţumesc publicului în timp ce dansez”.
“Sub luminile roşii, apoi albastre, care delimitează cercul în care evoluează cei doi artişti, în bluzele lor anonime, flamenco-ul dă cadenţa prin lovituri de palme şi de metal, kathak-ul se mişcă în sunetul clopoţeilor de la glezne. Cei doi maeştri, în mod vizibil, se bucură, profită din plin de ceea ce au inventat împreună”, nota un cronicar.
Iar un altul afirma: “Torobaka este o formidabilă aventură a geografiilor amestecate”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.