Mi-e groază de fluxul încremenit. Maşini în faţă, în spate, în stînga şi în dreapta. Şi mai asupritor este urletul unei salvări, captivă şi ea în acest trafic încremenit. N-ai cum să te fereşti. Şi nici să fugi. Singurul lucru care îţi mai rămîne e spectacolul ploii pe parbriz şi pe geamurile laterale. Ici colo, crenguţele zboară ca ciulinii pe cîmpuri pustii. La cîteva minute, şarpele automobilistic se foieşte puţin. Şi atunci încep să se vadă disperaţii, grăbiţii, leprele, uitaţii de Dumnezeu în convorbiri telefonice fără rost şi vulpile. Adică românii dresaţi să ciupească şi o jumătate de metru, numai să ajungă mai în faţă. Şi tembelii, cei care strîng din dinţi şi îşi riscă maşina ca să nu îţi dea voie să schimbi direcţia. Bucureştii arată ca un oraş perplex, cu gura căscată, tremurînd de furie şi incapabil de o reacţie. Puţinele reflexe ale oraşului se topesc în aiureala furtunii. Ploaia viscolită întoarce oraşul pe dos. Instituţiile ţin uşile întredeschise, bălăngănite şi trîntite zgomotos de rafalele de vînt. Funcţionarii întîrzie iar cetăţenii nu vin. Numai zona Universităţii mai trădează ceva urme de aglomeraţie. Din staţia de metrou curg trupe de necunoscuţi furişîndu-se pe lîngă pereţi spre Facultatea de Filologie, spre cea de Matematică şi spre Arhitectură. Începe anul universitar 2013-2014. Încerc să merg împotriva vîntului. Biciuieşte cu ploaie şi mă trezesc lovit în umbrele cu spiţe ascuţite. În pasajul de la Universitate, o acţiune a Poliţiei. Un grup de poeţi în frunte cu Emil Brumaru aşteaptă un tren, un semnal, o ceva. Au programată o lectură de poezie în vagoanele de metrou. Nu-şi pot ascunde supărarea cînd le spun că nu găsesc nici doi într-un tren care să-şi plece urechea la un poem. Pe o asemenea vreme cîinoasă, toate gesturile gingaşe, toate lucrurile frumos colorate, toate şoaptele, toate ideile trase de păr au ceva penibil. Trăim doar ore în care toată lumea aleargă la supravieţuire. Nimic mai mult. De cine ştie cînd, o echipă a Poliţiei aşteaptă să înceapă un spectacol de teatru, un soi de drama terapie. Piesa va fi jucată de nişte elevi în cadrul „Săptămînii de prevenire a violenţei”, deşi aşteptarea lor fără rost în pasajul răcoros este şi ea o formă de violenţă, de tupeu, de datorie inutilă bifată într-un plan de muncă. Pe vreme ploioasă nu trec nici florile, nici ziarele. Cu atît mai mult, pe o asemenea furtună.
Refugiat într-o cafenea cu televizor, descopăr cum s-a schimbat agenda României. Adio Roşia Montană, adio cîini vagabonzi, adio comparaţii între Ionuţ şi soldaţii morţi în Afganistan, adio Cod Rutier, Regionalizare şi spargerea USL, adio CFR Marfă şi adio sechestru pe averea lui Videanu. Drumuri blocate, copaci căzuţi, talk show-uri despre vreme, canale înfundate, străzi inundate, bătrîni speriaţi. ”Zăpada a căzut din abundenţă şi grosimea stratului a atins un centimetru.” Apar dezbaterile despre vreme. Sunt chemaţi de acasă analiştii de orice. Monica Tatoiu, tot într-o rochie cu umeri goi, descrie filosofia de bază a intervenţiei primarului. ”Să-i ia pe ăia şi să-i dea cu capul de pereţi!” Apariţiile sale par o obsesie mai puternică decît furtuna. Ciocănitoarele Woody ale micului ecran toacă auzul. ”Unde ne sunt primarii, unde sunt utilajele, unde sunt poliţiştii?” Parlamentarii dezbat vremea şi deplîng starea lucrurilor. ”Nu ne putem organiza nici împotriva ploii”, zice unul. Şi are dreptate. De ce să te apuci cînd nici împotriva unei ploi îndesate nu putem face nimic?
Avioane întîrziate, trenuri anulate, drumuri închise, se scumpesc gazul şi energia electric, accidente, amenzi, numai veşti bune pentru un plan frumos pe ziua de mîine.
