Patrimoniul muzeistic, indiferent de povestea construită şi oferită publicului, are, prin valoarea sa şi mai ales prin mesajul expoziţional, o mare valoare antropologică. Pentru cazul românesc al acestui subiect, cel care a deschis şi a definit acest drum a fost profesorul de anatomie şi creatorul şcolii de antropologie de la Bucureşti, prof. Francisc Iosif Rainer (1874-1944).
Despre Rainer, prof. Ion Cantacuzino spunea că este „cel mai erudit om” pe care-l cunoaşte, pe când Ibrăileanu se confesa apropiaţilor că „singurul cu care mai poate discuta literatură este Rainer”. Pe când lucra la prima clinică medicală de chirurgie de la spitalul Colţea din Bucureşti, undeva între anii 1897 şi 1912, timp în care a făcut peste 2000 de necropsii, Rainer a descoperit că „observarea înseamnă tot: înseamnă răbdare, înseamnă pătrundere şi confruntare cu fenomenele, înseamnă trăire artistică şi totodată trăire metafizică, înseamnă metodă, înseamnă în sfârşit acea taină gravă şi substanţială din noi, prin care esenţele se contopesc, unităţile se încheagă şi legea cunoaşterii începe să-şi dezvăluie senină şi împăcată adevărurile”.1
Erudiţia construită cu greu încă din anii liceului l-a ajutat pe Rainer să realizeze prima descoperire remarcabilă, şi această descoperire nu a fost realizată numai ca urmare a muncii în saloanele spitalului Colţea, ci mai ales ca urmare a asocierii practicii medicale cu lecturarea în original a operei poetice a lui Goethe. Rainer şi-a dezvoltat metoda de lucru şi cercetare prin dezvoltarea comparaţiilor dintre domenii variate de preocupare, dovedind cât de strânsă este legătura dintre ştiinţă şi cultură. Astfel, versul lui Goethe „Geprägte Form, die lebend sich entwick elt”, adică „tiparul formei, ce vie se dezvoltă”, l-a ajutat să dea cea mai inovantă definire a anatomiei umane: „anatomia este ştiinţa formei vii”.2 Şi pentru a completa această demonstraţie s-a apropiat de patrimoniul muzeistic, valorizându-l din perspectivă antropologică.
Primele însemnări detaliate le avem din anul 1899, într-o scrisoare trimisă de Rainer, Martei Trancu, viitoarea sa soţie: „Am fost dimineaţă în galeria contelui Schack3, unde există 16 Böcklin4. N-am văzut niciodată ceva asemănător cu peisajele acestui om şi am văzut aici pe cei mai mari peisagişti. El întrebuinţează literatura altfel ca toţi ceilalţi. Să vă dau exemple: un ucigaş aplecat asupra victimei sale şi pe care-l pândesc furiile. Cu tot subiectul arătat, tabloul nu povesteşte nimic, îşi produce numai o senzaţie adâncă, care-ţi cuprinde tot sufletul: momentul care precede izbucnirea remuşcărilor conştiinţei. Altul: peisaj de toamnă prin care trece moartea călare. Nu e nici decum o ilustraţie la vreo poezie sfâşietor de tristă de Lenau5; un om ajunge câteodată într-un peisaj de toamnă la unison cu natura înconjurătoare, îşi simte toată firea cuprinsă timp de câteva secunde ca de un fior, de un sentiment ce se confundă cu viziunea poetică. Acest sentiment a vrut să-l producă Böcklin în spectator şi nu a reuşit pe deplin. În asemenea stări nu vezi nici un detaliu cu toate că viziunea e intensivă, căci toate detaliile se combină. (…)«Pădurea sfântă» îţi produce un fior. Simţi prezenţa divinităţii într’însa”.6
Muzeul arheologic din Florenza într-o imagine din anii ’30
În anul 1906 îl găsim la Pergamon Museum şi în colecţia de sculpturi din Altes Musem, din Berlin, „cu sforţările de a câştiga sentimentul corpului omenesc”.7
Peste ani, într-o nouă plecare în Germania, vizitează la Dresda „Palatul Omului”. Rainer notează: „Prima impresie e într-adevăr minunată. Lucrurile sunt prezentate conform metodelor didactic moderne. Ţi s-ar părea că, plimbându-te, devii savant. De fapt e ca şi cum ai răsfoi o bibliotecă frumoasă; dacă nu ai întrebări care să nască un răspuns urgent, nu te alegi cu nimic durabil”. Rainer avea obiceiul să revină de mai multe ori în acelaşi muzeu dacă şederea era mai îndelungată. Iată însemnările sale la fiecare revenire la Palatul Omului: „Azi dimineaţă am vizitat colecţia preistorică şi etnografică. Cea dintâi am studiat-o cu de-amănuntul timp de vreo cinci ore. Ea cuprinde colecţia de silexuri paleolitice a arheologului O.Hauser,8 din Bâle, cel care a descoperit pe omul de la Le Moustier şi pe cel de la Aurignac. Sunt peste 150 de pietre şi pietricele cioplite, instrumentele primitive ale oamenilor de acum – cel puţin – 250.000 de ani. Pe acestea am de gând să le revăd în fiecare zi timp de câteva ore ca să capăt, pe cât se poate, le coup d-oeil necesar pentru recunoaşterea acestor pietre, atunci când ele sunt lucrate în mod foarte primitiv. Numai un ochi foarte exercitat ar putea să recunoască la unele din aceste obiecte urmele mâinii de om. Mai există acolo şi mulaje extrem de interesante pe care le-a executat o firmă din Bonn. Cel mai frumos e reproducerea scheletului de la Aurignac, exact în atitudinea în care a fost găsit în nisipul peşterii. Ar fi o achiziţie frumoasă pentru muzeul lui Antipa. Costă 600 de franci. (…) Nu există nici o reproducere după resturile găsite la Keapina în Croaţia. Am citit însă că se crede acum că la Keapina, unde s-au găsit fragmente de schelete şi ale omului mai primitiv (de la Moustier), despre care se bănuieşte că ar fi apărut şi în Europa acum vreo 40.000 de ani, şi ale omului mult mai inteligent de la Aurignac – s-ar fi întâmplat una din ciocnirile care au avut loc între cele două rase şi actele de antropofagie consecutive, ale căror urme se văd pe oasele găsite”.9
Pe 1 octombrie îl găsim la Leipzig, unde profită de puţin răgaz pentru a vizita „muzeul lor”, unde „a rămas acolo până la închidere, după masă la trei. Nu e un muzeu considerabil, însă are toate sculpturile considerabile ale lui Klinger,10 în special Beethoven, pe Casandra, pe Salomeea modernă, primele încercări de sculptură policromă în Germania. De acolo m-am dus să văd biserica Sf.Thoma, foarte interesantă. Johann S. Bach a fost organist acolo”.11
Muzeul Naţional din Atena – bustul lui Demostene
Şi asta a făcut în toate călătoriile sale ulterioare de la Viena, Zürich, München, Londra, Bristol, Stockholm, Atena, Istanbul. Cum aplica această sinteză de observaţii, trecută prin filtrul analizei anatomice, în timpul cursului universitar? Unul dintre exemple îl avem oferit de la studenţii săi. Rainer le explica: „Iată aici, este o buză… o tăietură abia văzută, o cută foarte subţire… nu a descris-o nimeni până acum! N-a văzut-o nici un anatomist. Şi iată – continua el arătând aceeaşi cută, într-o reproducere fotografică a unui cap de statuie grecească – artistul grec, acum două mii de ani, o văzuse!”.12
Una dintre fostele studente ale prof. Rainer de la Academia de arte Frumoase, unde profesorul avea un curs de anatomie artistică, îşi aminteşte, printre altele: „Când împrejurările ne împiedicau să venim la facultate, unde se ţineau de obicei cursurile, venea Profesorul la şcoala de Arte Frumoase. Îi plăcea să ţie cursuri, nu în sala de curs; ci în atelierul de desen străjuit de mulaje după statuete antice. Profesorul se simţea atras de frumuseţea şi măreţia lor. Arăta deosebită predilecţie pentru minunatul mulaj al Venerei de Milo. Ne atrăgea atenţia asupra asimetriei feţei, care dacă ar fi fost perfect simetrică nu ar fi avut farmecul, pe care îl are. Statuia gladiatorului alergând, supranumit «Borgheze» îi dădea prilejul de a ne spune cum se înfăţişează regiunea genunchiului în extensie şi în flexiune. Se revenea la atitudinea şoldie, atunci când se ivea prilejul în faţa statuilor lui Polyclet. Noi, care aveam mereu în ochi mulajele, nu reuşisem să vedem toate amănuntele lor şi rămâneam uimiţi de spiritul de osbervaţie şi interpretare, cu care ne cucerea Profesorul nostru. Odată, în faţa mulajului statuii lui Mercur, ne-a pus întrebarea: «După ce observaţi că zeul zboară şi că nu merge?». Noi dădeam fel de fel de explicaţii, fără să o nimerim pe cea adevărată. Profesorul ne-a arătat o rozetă, care era aşezată sub bolta piciorului, ca ornament al sandalei şi care nu-l jena, deoarece el nu avea nevoie să umble. Altădată în faţa unei reproduceri din arta arhaică ne atrăgea atenţia că ochiul are forma unei butoniere şi deci nu s-ar putea închide (nu erau figurate pleoapele)”.13
Rainer credea că „omul evoluează cu atât mai mult, cu cât citeşte mai mult. Greşeala concepţiei acesteia a remarcat-o mai târziu, abia atunci când a simţit că obiectele din afară nu-i vorbesc prin denumirea lor seacă, ci prin realitatea lor percepută de simţurile noastre. Educaţia acestor simţuri, a suprafeţei noastre de contact cu lumea din afară, o recomanda călduros tuturor începătorilor, pentru ca aceştia numai pe această cale să capete încredere în noţiunile câştigate”.14
Muzeul Naţional din Atena – portretul unui bărbat roman
Rainer afirma apoi că „un student îşi încorporează organic un fapt de observaţie dacă îl trece prin cât mai multe simţuri. Când studentul vrea să schiţeze pe hârtie e un proces cerebral mult mai complex decât faptul de observaţie. Când vrea să-l modeleze dintr-un material plastic, procesul e şi mai complicat decât acela al unei simple scheme”15.
În consecinţă, puterea de a filtra, de a trece un fenomen prin studiul comparaţiilor, se face cu foarte multă răbdare şi atenţie, deoarece „aici lucrurile se petrec ca şi în muzică. Numai după ce ai auzit mult, ştii să asculţi!”.16 Cu alte cuvinte, „există o sinteză a cunoaşterii, care prin artă şi ştiinţă, poate arunca o punte între om şi dumnezeire”.17
Este cunoscut faptul că Francisc Josif Rainer s-a folosit în metoda predării anatomiei şi antropologiei de studiul comparativ al portretisticii şi reprezentării plastice (sculptură) argumentând, pornind de aici, elementele de evoluţie morfologică, somatologică, de etologie pentru ultimii 500 sau o mie de ani. În călătoriile sale la Viena a dat în acest sens o mare importanţă patrimoniului muzeistic de la Kunsthistorisches Museum. De aceea, am încercat să aplic aceeaşi metodă de cercetare antropologică în timp de o lună (septembrie 2010), pornind cu cercetarea realizată la Kunsthistorisches Museum. Am vizitat Kunsthistorisches Museum pe secţiuni, timp de mai multe zile în cursul lunii septembrie, în medie o vizită la trei zile, beneficiind de un card ICOM, care mi-a asigurat gratuitatea intrării, aici, dar şi în majoritatea muzeelor din Viena.18
Pentru completarea notiţelor de profil antropologic am vizitat cea mai mare parte a sistemului muzeistic din Viena încercând să aplic metoda de cercetare antropologică preferată de Francisc Iosif Rainer, şi anume să prinzi şi să descrii detaliile de viaţă trăită aflate în spatele subiectului, în elementele de peisaj îndepărtat al tabloului, în gesturile şi mimica abia subliniată într-un portret din vechime. Acestea sunt semnificative pentru descrierea comportamentului cultural.
Studiind colecţiile de artă ale muzeului, cu precădere zona portretistică şi scenele de viaţă cotidiană, mi-am notat în jurnalul de specialitate detalii de antropologie culturală. De pildă, în cazul portretisticii din secolul al XVI-lea, când pictorul atesta şi vârsta personajului portretizat, am sesizat dincolo de trăsăturile moderne ale fizionomiei, tunsorii scurte la nivelul tâmplei şi bretonul deasupra sprâncenelor, o igienizare a chipului cel mai adesea prin lipsa bărbii şi întreţinerea curentă prin bărbierire. De la ţăranii lui Peter Brueghel şi Hans Holbein la personajele de clasă mijlocie sau nobiliară de la Cranach şi Dürer, bărbieritul zilnic era o practică răspândită. Dar fizionomia multora arată o diferenţă de cca 10 ani. Chipul unui bărbat din secolul al XVI-lea de 28 de ani este asemănător cu al unui bărbat de azi, dar arată cu zece ani mai vârstnic. Dincolo de faptul că media de viaţă era cu mult mai scăzută faţă de aceea de azi, lipsa grijilor materiale nu anulează diferenţa de fizionomie determinată de o precupare constantă faţă de un tip de nesiguranţă care punea presiune din afara cetăţii.
Fr. Rainer citind din Platon la Parthenon. Imagine din anul 1936
Cetatea asediată este de asemenea asociată cu viaţa cetăţeanului supus încercărilor de supravieţuire. Acest disconfort psihologic real dispare în zona Ţărilor de Jos în secolul al XVI-lea iar în zona Europei Centrale, după asediul Vienei din 1683. De atunci abia, sentimentul de cetate asediată şi viaţă dusă sub presiune continuă se mută mult mai la est, în zona Balcanilor. Cu cât urcăm mai spre nord, pe o linie mediană între Ţările de Jos şi zona vechii uniuni hanseatice din zona Mării Baltice, portretele zâmbesc încă din perioada lui Cranach, adică secolul al XVI-lea început. Nu pentru că o duceau bine social, ci datorită toleranţei prezente în relaţia dintre părinţi şi copii, dar şi în comunitate. Prinţesele din Saxonia anului 1535, pictate de Lucas Cranach, chiar chicotesc duplicitar. În acest timp, mult mai la sud, în Augsburg, bancherul Jacob Fugger poreclit „Bogatul” şi soţia sa, Sybilla Artz, au probleme. El are obrajii palizi, lăsaţi, priveşte în gol şi crispat se sprijină de soţia sa, care la rândul ei priveşte ferm în jos, cu gura strânsă, şi cu o serioasă preocupare în ceea ce priveşte situaţia lor. Apoi, un tată şi cei doi fii ai săi din sudul Germaniei, Philippus Solus portretizat la 1515 de Hans Dorig, ne arată o realitate diferită faţă de nordul amintit, un tată care nu-şi priveşte fiii adolescenţi, aflaţi cu un pas în spatele lui; are chipul încruntat şi nu este dispus la dialog, este nemulţumit.
Revenind la zona nordului, flamando-hanseatică, am observat diferenţe notabile în ceea ce priveşte viaţa rurală. Mesele aveau la mijloc bucata de carne din care fiecare îşi tăia cât dorea, iar pâine era din belşug. De asemenea şi brânzeturile. La serbările câmpeneşti din Europa meridională, ţăranii din Italia sunt numai în prezenţa băuturii, a vinului, mâncarea lipseşte, dar şi comunitatea. În nord participă întreaga comunitate, de la Peter Brueghel cel Bătrân la Peter Aersten, undeva între 1450 şi 1550, vedem începutul confortului cotidian. Oamenii obişnuiţi au pe masă tăblii mici din lemn pe care taie carnea să nu murdărească faţa de masă. Au două tipuri de pâini: o pâine mare care domină masa, din făină de secară, şi turte mai mici din făină albă. Paharele din sticlă pentru vin sunt însoţite de altele mai mici pentru băuturi tari. Undeva la distanţă se prepară şi supa. Vasele murdare sunt puse într-un butoi de lemn pentru a fi spălate. Negustorii rurali, ţăranii care ajungeau în cetate, aveau o ofertă variată de alimente spre vânzare precum legume (varză albă şi roşie, morcovi, păstârnac, mazăre) apoi lapte, brânză, cireşe negre şi roşii, fructe de pădure, dar şi păsări de casă şi vânat. La 1650 ţăranii flamanzi fumau pipă.
În secolul al XVII-lea la început, în zona flamandă, existau sărbători unde aristocraţii, nobilimea de robă şi ţăranii petreceau împreună la serbări câmpeneşti. Apoi avem detalii aproape moderne: la 1660 o bătrână dintr-un oraş flamand apare îngrijind o floare într-un ghivechi la o fereastră a unui etaj superior iar la 1665, în atelierul de pictură al lui Jan Vermeer apare şi harta detaliată a noului regat al Ţărilor de Jos întinsă pe perete. Era vremea când asemenea hărţi nu se găseau pe toate drumurile şi nu erau ieftine. La 1740 o ţărancă curăţa familiar scoici pentru a le pregăti pentru masă; la 1501, un comerciant bogat din Nürnberg a creat o fundaţie de binefacere pentru meşteşugarii care nu mai puteau lucra. La 1568, Peter Brueghel cel Bătrân a pictat o petrecere rurală, unde petrec laolaltă femei şi bărbaţi, şi la aceeaşi masă apar şi nobili cu spadă. Mâncarea este servită în farfurii de lut, pe masă apar două feluri de mâncare iar ţăranii sunt în majoritate bărbieriţi. Un copil în preajmă poartă o şapcă împodobită cu o pană de păun. Un alt copil pictat în 1560 de Moerten von Cleve este aşezat la oliţa din lemn de tatăl său iar într-un alt tablou pictat de Peter Brueghel cel Bătrân, numit „Dans ţărănesc”, realizat la 1568, vedem chipuri muncite, însă bărbaţii, bărbieriţi, sunt cu toţii încălţaţi, iar undeva într-un colţ o mamă îşi învaţă fetiţa să danseze.
Muzeul de Istoria Artei din Viena, foarte vizitat de Fr. Rainer în anii ’20. Imagine din anul 2011
Socializarea dintre adulţi şi copii este de referinţă şi foarte prezentă. Suntem la 1568. În tabloul realizat între 1525 şi 1569 de acelaşi Peter Brueghel cel Bătrân, reprezentând jocuri de copii, observăm că la aceste jocuri participă mulţi adulţi. La aceste jocuri ale oamenilor obişnuiţi, varietatea jucăriilor este totuşi prezentă, de la căluţul de lemn şi plimbarea cercului, la picioroange, măşti şi uneori costumaţii. Nimeni nu este desculţ iar îmbrăcămintea cunoaşte variaţii. La carnavalul din lumea oamenilor obişnuiţi, pictat la 1559, se oferă drept mâncare pâine şi peşte din belşug, apar şi infirmi. Este o serbare a oraşului, se petrece în cetate iar acest lucru înseamnă timp excedentar, posibilităţi financiare şi confort cotidian, toleranţă, pentru a pune în practică fanteziile, confort psihic pentru un astfel de eveniment, cetatea asediată din sud nu îl cunoaşte încă. Deşi se afla în război de zece ani cu Spania, soldatul flamand pictat la 1658 de Barent Fabritius este bărbierit proaspăt şi îngrjit îmbrăcat, are tihna detaliului vestimentar.
Harta confortului cucereşte Europa Centrală după 1683. Oraşul nu mai este ameninţat iar presiunea scade pe măsură ce frontierele sunt împinse departe spre răsărit. Ce a însemnat asta se vede foarte bine la Muzeul Etnografic al Austriei. Casele ţărăneşti au camere spaţioase şi luminoase, obligatoriu în număr de două în afară de bucătăria foarte mare şi dependinţe, obligatoriu holuri de acces în toate încăperile. Dar fiecare spaţiu este calculat pentru utilitate şi confort; sobele din ceramică colorată, mobilierul din lemn. Pare o cultură populară în legătură cu oraşul, ca extensie a acestuia încă din secolul al XVIII-lea final, ceramica având elemente ornamentale urbane cu precădere, lemnul puternic colorat iar modelele umane reprezentate în variate situaţii sunt mai apropiate oraşului prin vestimentaţie; ţăranul Europei Centrale a fost mereu în negociere cu oraşul, în dialog continuu cu lumea urbană şi vocabularul a primit influenţa lumii urbane. Toate aceste detalii, aceste decupaje culturale, mi-au devenit metodă de cercetare antropologică deoarece, în cercetările sale, Rainer a urmărit „certitudinea şi definitivul. Nimic să nu se poată adăuga şi nici să fie clintită o porţiune din construcţia sa”.19 Precum doctorii Mina şi Nicolae Minovici, care au organizat muzeul de anatomie patologică de la morgă, prof. Fr. Rainer a reuşit, după mai bine de patru decenii de muncă ştiinţifică susţinută, să organizeze, pe baze ştiinţifice, o colecţie de antropologie, punând în practică propria-i metodă de cercetare a patrimoniului muzeistic, dezvoltată în urma călătoriilor sale. Muzeul Institutului de Antropologie, deschis în anul 1940, deţine o colecţie de până la 6.300 de cranii măsurate şi etichetate de Fr. Rainer, una dintre cele mai mari şi preţioase din Europa. Apoi se află preţioasa colecţie de patologie osoasă şi impresionanta colecţie personală de embriologie comparată. La aceasta se adaugă un fond ştiinţific de cercetare antropologică formată din 1.002 fişe antropologice, 2.370 reacţii isohemoglutinare şi 492 de fotografii antropologice, toate acestea obţinute în urma campaniilor de cercetare realizate alături de Dimitrie Gusti în trei sate româneşti izolate: Nereju Mare (1927), Fundul Moldovei (1928) şi Drăguş (1932).20
1 Prof.Ion Zamfirescu, în Ateneul Român, În amintirea profesorului Fr.Rainer (1874-1944), Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1946, p.89
2 Tudor Vianu, Francisc Rainer, savant şi umanist, Viaţa Românească, anul XV, septembrie 1962, p.109
3Contele Schack, (1815 – 1894), era un om de litere si un istoric. In 1855 s-a stability în München, unde era membru al Academiei şi a strîns o colecţie de tablouri conţinând lucrări de Bonaventura Genelli, Anselm Feuerbach etc.
4 Arnold Böcklin, (827 – 1901), a fost un pictor simbolist elveţian.
5 Nikolaus Lenau, născut Nikolaus Franz Niembsch von Strehlenau, (1802-1850), originar din Banat, Comitatul Timis, a fost unul dintrre cei mai importanţi poeţi romantici austrieci. Tinereţe petrecuta in Ungaria de azi, apoi studii la Viena intre 1822 si 1832, trecind de la drept la filozofie si agronomie, medicina. A trait ca scriitor liber dintr-o moştenire conssitenta iar intre 1832-1844 si-a impartit tihna intre Viena si Schwaben. Ultimii sase ani de viata i-a petrecut intr-un ospiciu. Operele sale au fost publicate post mortem în 1855.
6 27 mai 1899, Rainer către Marta Trancu, Arhiva Institutului de Antropologie „Francisc J.Rainer”.
7 8 iulie 1906, Rainer către Marta Trancu, Arhiva Institutului de Antropologie „Francisc J.Rainer”.
8 Este vorba de Otto Hauser, (1874-1932).
9 18 septembrie 1911, Dresda, Rainer către Marta Trancu, Arhiva Institutului de Antropologie „Francisc J.Rainer”.
10 Max Klinger, (1857 – 1920), pictor, sculptor, gravor german simbolist.
11 Duminică, 1 octombrie 1911, Leipzig, Rainer către Marta Trancu, Arhiva Institutului de Antropologie „Francisc J.Rainer”.
12 Mircea Vulcănescu, Metoda, în volumul „În amintirea profesorului Fr.Rainer(1874-1944)”, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1946, p.52. Pentru detaliere vezi O notă realistă în arta plastică a templului Afeei de la Egina, în volumul „Fr.J.Rainer, Jurnale”, sub îngrijirea lui Ghe.Brătescu şi Mihai Neagu Basarab, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, pp. 311-314.
13 Aurora Popovici-Pavelescu, Cursul de Anatomie Artistică, în volumul „În amintirea profesorului Fr.Rainer(1874-1944)”, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1946, p.38
14 Th.Riga, ibidem, p. 73
15Arhiva Fr.Rainer, Academia Română, manuscris, X.varia 4, Manuscris, fila 27.
16 Mircea vulcănscu în volumul „În amintirea profesorului Fr.Rainer(1874-1944)”, op.cit., p.51
17Arhiva Fr.Rainer, manuscris, Academia Română, VIII varia 17.
18 Am inclus în cercetarea mea patrimoniul cultural şi antropologic al următoarelor muzee: Kunsthistoriches Museum, Naturhistorisches Museum, Historisches Museum Wien, Albertina Museum, Upper Belvedere şi Lower Belvedere, Liechtenstein Museum, Ephesosmuseum, Collection of Arms and Armor, Collection of Ancient Musical Instruments, Imperial Apartaments, Sisi Museum şi Silver Collection, The Imperial Collections of the Habsburgs, Museum fur Volkerkunde – Palatul Hofburg, Österreisches Theater Museum, MAK(Academia de Artă Aplicată), Akademie of Fine Arts Vienna, Papyrus Museum de la Österreichische Nationalbibliothek, Altösterreich. Menschen, Länder und Völker in der Habsburgermonarchie de la Österreichische Nationalbibliothek, Museum fur Volkskunde-Austrian Museum of Folk Life and Folk Art, Globe Museum de la Österreichische Nationalbibliothek, Pathologisches Museum im Narrenturm, Kunstlerhaus, Hausdermusik, Architekturzentrum Wien,Textile Museum, Wirtschaftsmuseum, Leopold Museum, Museum der Wünsche, Sigmund Freud Museum şi Kunsthalle.
19 Z.Iagnov,Profesorul Fr.Rainer, Revista ştiinţelor Medicale, vol.XXXIII, Tipografia Universul, Bucureşti, 1945, p.668
20 Dimitrie Gusti în volumul În amintirea Profesorului Rainer (1874-1944), Monitorul Oficial şi Imprimeriile statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1946, p. 45.
