Accademia Carrara din Bergamo posedă o impresionantă colecţie alcătuită în secolul al XVIII-lea de istoricul de artă italian Giacomo Carrara. Fruct al donaţiilor unor colecţii particulare şi al şcolii de pictură locală, galeria Accademiei Carrara are în patrimoniu altare din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, piese din colecţia Morelli, medic şi critic de artă din secolul al XIX-lea, portrete, vedutte şi scene de gen din Veneţia veacului al XVIII-lea. Ea permite admirarea unora dintre cele mai senine picturi ale lui Lorenzo Lotto, dar şi a unui număr notabil de capodopere semnate de Pisanello, Botticelli, Bellini, Canaletto, Guardi. Poţi descoperi, de asemenea, opere ale unor artişti italieni mai puţin cunoscuţi şi rareori expuşi, cum ar fi Cristoforo Caselli, Antonio Boselli, Francesco Zucco, Bartolomeo Nazzari.
80 de lucrări din această colecţie au fost împrumutate Muzeului de Artă din Caen pentru o expoziţie ce va dura până la 19 septembrie.
Piesa de rezistenţă a selecţiei este „Logodna mistică a Sfintei Ecaterina” de Lorenzo Lotto, pe care Carrara însuşi o considera, în 1793, când a achiziţionat-o, o capodoperă a colecţiei sale.
Într-o atmosferă plină de reculegere, scena evocă uniunea mistică a Sfintei Ecaterina cu Christos. Prinţesă originară din Alexandria, Ecaterina, cu puternice convingeri creştine, a refuzat căsătoria cu împăratul Maxenţiu, motivând că este „căsătorită” cu Christos. Alegoria iubirii divine este o temă îndrăgită de Lotto, care, după ce o explorase la începutul carierei sale, a pictat o nouă versiune în 1524. Ţinut în braţe de Madonă, Copilul Iisus îi pune inelul pe deget Ecaterinei, care stă în genunchi. Cele două femei, ale căror rochii şi mantii cad în falduri grele de damasc sau mătase, ocupă întreaga lăţime a pânzei, iar ochii lor se îndreaptă către privitor, ca şi cei ai comanditarului, Niccolo Bonghi, care stă în spatele Fecioarei.
Punctul central de interes al compoziţiei este înlănţuirea mâinilor. Pure, subliniate de lumina albă, culorile iluminează figurile cu carnaţie pală, abia modelate. Combinaţia de oranj şi verde a mantiei Sfintei Ecaterina pare semnătura cromatică a lui Lotto, ca şi roşul strălucitor şi albastrul profund cu care pictorul o înveşmântează pe Fecioară de-a lungul întregii lui cariere. Cu o marcată caracterizare psihologică, figurile ilustrează minunat talentul portretistului Lotto, care a luat de la Şcoala lombardă şi stilul bergamasc gustul pentru realism.
Dacă Lorenzo Lotto, prezent în imagine prin inscripţia „laurentius Lotus 1523″, aflată pe taburetul pe care se spijină piciorul Madonei, a influenţat mult timp şcoala de pictură locală, el s-a plasat în contradicţie cu toate marile curente ce s-au afirmat în secolul al XVI-lea în Peninsulă. Nonconformist, Lotto a refuzat echilibrul rafaelesc, lirismul culorilor calde ale lui Giorgione sau somptuoasele armonii ale lui Tizian, preferând lumina rece, încărcată de spiritualitate, realismul redării.
Coafura Sfintei Ecaterina din Alexandria este susţinută de un pieptăn ciudat, în formă de coroană, care face aluzie la apartenenţa sa aristocratică, dar şi la roata pe care a fost martirizată. Podoaba de perle este un simbol al purităţii tinerei. Viaţa sfintei, a cărei istoricitate este îndoielnică, a fost difuzată în Occident de „Legenda aurea” a lui Jacques de Voragine, la mijlocul secolului al XIII-lea, iar menţionarea „căsătoriei sale mistice” a apărut în prima traducere englezească a acesteia din 1438.
Portret sau autoportret?
În personajul îngenuncheat în spatele Fecioarei, într-o atitudine de devoţiune, cu mâna stângă pe inimă, schiţând un gest de binecuvântare cu dreapta, comentatorii l-au identificat timp îndelungat pe Lorenzo Lotto. În realitate, nu este vorba despre un autoportret, ci de portretul lui Niccolo Bonghi, comanditarul operei, care era, de altfel, gazda lui Lotto la Bergamo. Bonghi a comandat acest tablou votiv în 1523, contra plăţii cheltuielilor de locuire timp de un an şi a unei sume de bani, totul ridicându-se la 60 de ducaţi. După moartea lui Niccolo Bonghi, văduva sa a plasat, se pare, acest tablou în biserica San Michele al Pozzo Bianco din Bergamo. „Căsătoria mistică a Sfintei Ecaterina”, păstrată la Accademia Carrara, ilustrează perioada în care neliniştitul Lorenzo Lotto, găsindu-şi echilibrul la Bergamo, a devenit pictorul emoţiilor simple, al naturii calme.
Din pânza expusă lipseşte o porţiune, în partea de sus, înlocuită la restaurare cu o bandă cenuşie. Probabil acolo se afla un peisaj, o vedere a oraşului Bergamo sau a Muntelui Sinai, locul în care, potrivit legendei biblice, îngerii ar fi transportat trupul Sfintei Ecaterina după martiriul său. Vandalizarea tabloului s-a produs, după mărturiile contemporanilor, în timpul războiului dintre Francisc I şi Republica Veneţiană, când oraşul a fost ocupat de trupele franceze. „Îndrăgostindu-se de peisajul care se vedea prin fereastă”, un soldat l-ar fi decupat, povesteşte pictorul şi scriitorul veneţian Carlo Ridolfi în volumul „Viaţa pictorilor veneţieni”, apărut în 1648.
