Între 9 şi 13 septembrie s-a desfăşuarat la Mantova Festivalul Internaţional de Literatură, ajuns la a 14-a ediţie. Timp de cinci zile, peste 300 de scriitori, artişti, critici şi jurnalişti au dat viaţă la 270 de întâlniri, cu lecturi publice, spectacole, concerte, în locuri insolite, încărcate de istorie şi artă. Diferite personalităţi laureate ale Premiului Nobel, învingători ai premiilor Goncourt, Booker şi Friedenspreis, prozatori, filosofi au vorbit despre memorie, aşteptări şi speranţe, despre destinul popoarelor, abordând teme politice şi civile, cu discuţii despre actualitate şi istoria recentă. Cu acest prilej, Mantova a devenit citadela scriitorilor şi a deschis porţile palatelor ei monumentale şi grădinilor private, iar pieţele şi străzile s-au transformat în scene de spectacol şi audiţii de poezie şi proză. Centrul istoric, bisericile, cafenelele, restaurantele au intrat şi ele în circuitul literar.
Istoria ca o sumă a existenţelor
Festivalul s-a deschis cu doi scriitori importanţi: Amos Oz şi Hanif Kureishi. Lui Amos Oz i-a fost dedicată o întreagă retrospectivă la Palatul San Sebastiano. Scriitorul afirma, cu umor: „Sunt dintr-o ţară cu 8 milioane de locuitori, 8 milioane de potenţiali prim-miniştri, 8 milioane de preoţi şi 8 milioane de Mesia. O ţară pe care n-aş lăsa-o niciodată”. Amos Oz, cel care a reformat literatura israeliană, dar mai ales a influenţat generaţiile de scriitori prin publicarea volumului „Soţul meu Michael”, în care defineşte dragostea ca o formă radicală a egoismului şi în care povesteşte despre singurătate, visuri şi frustrările individului, despre forţa literaturii. „Când eram mic, cea mai mare dorinţă a mea era să devin carte. Nu scriitor, carte: pentru că persoanele pot fi ucise ca furnicile. Nu e greu să ucizi nici măcar un scriitor. În timp ce o carte, chiar şi atunci când este distrusă metodic, este probabil să se salveze un exemplar, undeva (…), la Reykjavik, Valladolid, Vancouver”, afirma reputatul scriitor. În ultimul timp a scris şi un roman autobiografic, „Poveste despre dragoste şi întuneric”, recompensat cu Premiul France Culture.
Anglo-pakistanezul Hanif Kureishi, de origine musulmană, dar, în realitate, un laic şi un liberal, a vorbit despre ultimul său volum, „Declinul Occidentului”, tradus în italiană la Bompiani. Autorul scrierii „Budda de la periferie” şi-a arătat deziluzia faţă de Tony Blair şi lumea politică. Cei doi au discutat despre conflictele între popoare, despre amărăciunile provocate de guvernele ţărilor lor.
Biblioteca Flaiano
Noutatea acestei ediţii este recuperarea vocilor trecutului. Pier Paolo Pasolini, Cassola, Spinelli Jemolo, Dolci, Hemingway, Ginsberg şi Bukovski au ţesut cu vocile lor un covor sonor: Spinelli vorbeşte din nou despre „alternativa federalistă”, Cassola discută problemele romanului, Mila povesteşte muzica de avangardă, iar Fernanda Pivano conversează iar cu marii scriitori americani, printre care Ernest Hemingway. Convorbiri telefonice ale acestuia cu Nanda, în 1957, purtate de la Milano la San Francisco sau în Cuba, reînvie relaţia caldă a autorului cu traducătoarea sa italină, care, după mulţi ani, mărturisea: „Poate că îmi făcea curte. Dar atunci nu mă gândeam la asta. Ce proastă eram”. 400 de înregistrări realizate de scriitoare de-a lungul carierei sale permit refacerea relaţiilor cu Don DeLillo, John Irving… Vocile lor, păstrate în arhivele Olivetti din anii ’60 şi în arhiva istorică de la Ivrea, pot fi auzite după mai mult de jumătate de secol. Charles Bukovski îşi mărturiseşte neîncrederea în tehnologie („Nu mai folosesc computerul. Mi-e teamă că îmi distrug sufletul sau ce a mai rămas din el”), Alan Ginsberg reflectează asupra decadenţei timpului său: „În societatea modernă, Academia e reprezentată de Pentagon, de FIAT şi de tehnologia industrială”.
Se alătură acestei iniţiative deschiderea pentru public a bibliotecii scriitorului, scenaristului şi marelui prieten al lui Fellini, Ennio Flaiano, de la a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani. Pasiunea lui pentru clasici (Dante, Aristotel, Ariosto) şi pentru literatura franceză – Apollinaire, Baudelaire, dar şi pentru operele semnate de Jane Austen, Roland Barthes sau Romano Battaglia, pare a fi şi sursa de inspiraţie pentru o seamă de maxime devenite celebre, cum ar fi „Italienii aleargă întotdeauna în ajutorul învingătorilor” sau „În 30 de ani, Italia nu va fi cea construită de guverne, ci de televiziune”.
La întâlnirile cu publicul au participat prozatori şi poeţi italieni, dar şi autori de renume internaţional care au discutat cu colegii lor, cu ziarişti şi cu experţi.
Pasiunea de a citi
Temelor de mare actualitate, cum ar fi „Iran”, li s-au adăugat mărturiile digitale ale Iranului contemporan, cu relaţiile sale tensionate între creatorii de artă şi viziunea politică, „Paginile de cultură”, au realizat o trecere în revistă a spaţiului acordat acestui domeniu în presa cotidiană, săptămânală sau în revistele specializate din întreaga lume. În fiecare dimineaţă, un scriitor prezent la festival oferea propria selecţie din presă, propunând o dezbatere asupra culturii pe diverse meridiane ale planetei.
Poveştile trecutului, izvorâte din documente şi narate ca un roman, devin interesante incursiuni în literatura Renaşterii, de exemplu, ca în „Adevărata relatare a vieţii şi faptelor lui Giovanni Pico Conte della Mirandola” de Giulio Busi. Autorul propune o lectură agreabilă prin introducerea unor întâmplări de viaţă, cum ar fi răpirea eşuată a prea frumoasei Margherita, amanta lui Pico şi soţia lui Giovanni Mariotto, un corăbier sărac, dar provenind dintr-o ramură îndepărtată a familiei Medici. Romantica aventură s-a soldat cu o adevărată luptă între oamenii lui Pico della Mirandola şi cei ai soţului, în care Pico însuşi a fost luat prizonier. Povestea a lăsat o pată pe reputaţia celebrului filosof, autor al lucrării „Manifestul Renaşterii” şi al mărturisirii „Ştiu toate lucrurile care există şi câteva altele”.
Interesantă a fost confruntarea dintre Gustavo Zagrebensky şi Ferruccio di Bortoli, care au discutat despre „criza democraţiei, laicităţii şi credinţei” în societatea de azi.
Romanul de aventuri, gen-rege al zilelor noastre, a fost comentat de Alberto Ongaro, cel care a creat, împreună cu Hugo Pratt, „Umbra”, alter ego desenat al lui James Bond, autor al unor creaţii răsplătite cu premii, cum ar fi „La Partita”, care a stat şi la baza unui film cu Faye Dunaway, din 1988.
Nu sunt uitate literatura libaneză, cu romancierul Jabbour Douaihy, şi cea japoneză, reprezentată în aceste zile de scriitoarea Natsuo Kirino, posesoare a Premiului Murasaki Shikibu.
Festivalul de Literatură de la Mantova nu s-a aplecat numai asupra beletristicii. Filosofia, relaţia dintre religie şi ştiinţă, ecologia au fost tot atâtea teme abordate în aceste zile.
Joaquin Navarro-Vals, fost director al „Stampa Vatican” între 1984 şi 2006, invoca figura Papei Ioan Paul al II-lea, în „Secolo breve”, şi rolul său determinant în problemele de etică şi filosofie, într-o operă a cărei problematică merge de la Papă la Gorciov şi din China la epoca globalizării.
Lovitură de scenă la Festivalul de literatură Întrebările despre Africa şi Islam, puse laureatului Premiului Nobel din 2001, Vidiadhar S. Naipaul, de către asistenţă l-au iritat atât de tare încât acesta a părăsit sala. Scriitorul Robert Harris definea noul volum al laureatului Premiului Nobel, „Masca Africii”, ca o călătorie printre credinţele religioase, mituri, sacrificii şi magie, plină de prejudecăţi, autorul fiind acuzat de rasism. Tot asupra prejudecăţilor s-a oprit şi duelul autorului cu jurnalista italiană Caterina Soffici. Naipaul, născut din părinţi indieni, care trăieşte în Anglia, a replicat că acuzele nu corespund realităţii: „Dacă eu mi-aş fi dorit să fac o asemenea carte, de un asemenea gen, nu aş fi mers în Africa”. Autorul capodoperei „O casă pentru domnul Biswas” se lamentează că astăzi nu mai există mari scriitori şi chiar Proust lui nu-i spune nimic. El a definit Festivalul de la Mantova „o manifestare inutilă”.
Anne Perry, „Doamna romanelor poliţiste”, cum este numită, care a scris peste 50 de volume, refugiindu-se în istorie, de la Anglia victoriană la Revoluţia Franceză şi Primul Război Mondial, „perioade tumultuoase şi de mari schimbări”, a vorbit despre noul sa carte, „Dark Assassin”. Numeroase dintre volumele sale au fost ecranizate, precum „Creaturi din cer”, pelicula regizată de Peter Jackson, prezentată la Veneţia în 1994, cu Cate Winslet în rolul principal. Romanele sale sunt fără timp, dar trăiesc în prezent.
Englezul John Berger, romancier şi gânditor, poet şi polemist, laureatul Booker Prize, s-a lansat întâi în critica de artă. În ultimul său volum, „Puncte de vedere”, ca un adevărat apărător al drepturilor umane, el se întoarce la laitmotivul său, „storytelling”. Apreciatul englez Donald Sassoon, profesor de istorie europeană comparată la Universitatea „Queen Mary” din Londra, care vorbeşte o italiană incredibilă, autorul unor volume ca „Leonardo şi povestea Monalisei”, „Cultura europenilor”, a încântat publicul. În ultimul volum el aminteşte de conivenţa între diferitele forme de expresie artistică: operă lirică, cinema, teatru, industria discografică, explicând cum vechiul continent a fost o construcţie culturală, şi nu etnică sau religioasă. Încântătoare a fost şi conferinţa sa despre viitorul cărţii şi despre interdependenţa universală.
Imaginaţi-vă un mit viu. Seamus Heaney, poetul irlandez de limbă engleză, laureat al Premiului Nobel în 1995 şi al Premiului T.S. Eliot în 2006, este omul capabil de a transmite prin poezie sensurile vieţii, dar mai ales fiecare sunet. Poezia sa de inspiraţie elegiacă („Timpul cireşelor”, „Uşă către întuneric” sau „Vedenii”) se joacă cu lupta contrariilor. Pentru el, „poezia este la fel ca o lentilă a binoclului care te face să vezi mai bine lumea”. Vocea sa profundă a trezit prin vers liniştea din Piazza Castello.
Ziaristul italian Piero Dorfles a vorbit în Biserica San Maurizio despre apreciatul scriitor francez Andrei Makine, născut în Krasnoiarsk, Siberia, încununat cu prestigioase premii literare, printre care Goncourt, Prix Medicis şi Ruffino-Antico Fattore, despre „familia lui aparţinând Europei, cât şi despre mutaţia care l-a ajutat să regăsească misterioasa consonanţă a clipelor veşnice, dar şi despre expunerea necruţătoare a calvarului rus de ieri şi de azi, parabola minciunii şi memoriei”. Andrei Makine, un autor extrem de prolific, este cunoscut pentru „Testamentul francez”, „Femeia care aştepta”, „Recviem pentru Est”, „Crima Olgăi Arbelina”, „Iubirea omenească”, „Muzica unei vieţi”, „Confesiunea unui stegar destituit”, „Pe vremea fluviului Amur”, în care nuanţează şi aprofundează paralela dintre Orient şi Occident, romanele sale încercând să redea ambivalenţa fenomenului rusesc, în care infernul şi paradisul sunt complementare şi indisociabile. Multe dintre ele sunt traduse şi în limba română la Editura Polirom.
Vagabonzii persani
Un subiect fierbinte, extraliterar, a fost soarta iranienei Sakineh. Întreaga asistenţă s-a mobilizat, în pieptul multor participanţi se putea vedea un fluturaş cu textul „Şi noi suntem Sakineh”. S-a semnat şi un apel împotriva condamnării ei la lapidare.
Un nume de rezonanţă, Frederick Forsyth, care a definit regulile romanului de spionaj modern, este un mit pentru cititorii thriller-ului, cât şi marele autor al „Dosarului Odesa”. Maestrul povestirilor de spionaj a dialogat cu valorosul scriitorul italian de romane poliţiste („Ziua lupului”, „Guernica”, „Carte Blanche”, „Insula îngerului căzut”) Carlo Lucarelli. Ultimul volum al lui Forsyth, prezentat la Mantova, „Afganul”, reprezintă o analiză lipsită de pietate asupra falimentului războiului cu al-Qaeda.
Azar Nafisi, născut în Iran, şi care trăieşte în Statele Unite, a încântat asistenţa cu volumul „Citind Lolita în Teheran”, vândut în 1,5 milioane de exemplare în lume. Cartea se bazează pe experienţa unei profesoare din Iran şi este un fel de imn adus literaturii, care face posibilă imaginarea unei lumi diverse. Tinerele din Iran citesc cu mare pasiune romane despre Lolita, Madame Bovary şi alte eroine, pline de eros, ca şi când ar fi la Paris sau Londra. Vorbind în public, scriitorul a povestit despre un Iran cosmopolit şi dominat de persoane feminine puternice.
Kader Abdolah scrie în olandeză, deoarece a lăsat Iranul în ’79 şi astfel a devenit un olandez (provizoriu). Crescut într-o lume a vălului, a pudicităţii sexuale, autorul romanelor „Ţara nudă” şi „Casa moscheei”, ori „Călătorie între sticle goale” şi acum „Mesagerul”, face parte dintre scriitorii pe care merită să-i întâlneşti pentru a descoperi tridimensionalitatea Islamului, pentru a-i asculta povestirile de o mare profunzime, senzualitate, inteligenţă şi frumuseţe, pentru a-l asculta pe acest minunat narator care nu zice niciodată Iran, ci spune mereu Persia.
Zadie Smith. O viaţă grea pentru o scriitoare frumoasă. De ani buni, cu volumul „Dinţii albi”, Smith luptă contra pericolului ghetoizării şi împotriva riscului de a deveni o divă a librăriilor. Romanele acestei anglo-jamaicane ce trăieşte în SUA sunt o adevărată epopee cotidiană, cu eroi şi antieroi, povestind o lume aşa cum puţini sociologi au reuşit s-o facă.
Noua generaţie
Tânărul scriitor Niccolo Ammaniti, laureat al premiilor Viareggio şi Strega, a făcut ca genul romanului „negru” să ajungă la nivel internaţional. De la „Branchie” la mai recentul „Sărbătoarea poate începe”, povestirile sale au umplut librăriile, cinematografele („Ultimul An Nou” al lui Marco Risi, cu Monica Bellucci). Autorul este cunoscut pentru capacitatea de a face portretul în filigran al Italiei profunde, vorbind despre sfârşitul iluziilor şi visurilor, ca în romanul „Cum Dumnezeu comandă”.
„Şi acum ne-au terminat” a ţâşnit ca un fulger, devenind imediat best-seller. „Cel mai bun roman pe care l-am citit în ultimii 10 ani”, comenta un cunoscut critic literar în „Economist” despre ultimul volum al tânărului scriitor american din Hudson, Joshua Ferris, distins recent cu Premiul „Publishers Weekly”. I s-a acordat PEN-Hemingway, a ocupat primele locuri în topurile de vânzări şi a fost tradus în peste 25 de ţări, printre care şi în România. Născut în 1974, Joshua Ferris este considerat unul dintre cei mai valoroşi scriitori americani tineri. A studiat literatura engleză şi filosofia la University of Iowa până în 1996, apoi s-a mutat la Chicago, unde a lucrat în publicitate. Şi-a obţinut masteratul în „creative writing” la UC Irvine. Prima lui povestire, „Mrs. Blue”, a apărut în „Iowa Review”, în 1999. A fost ales printre 10 Best Books of 2007 de „The New York Times”, a figurat în Top 10 Fiction Books pe 2007 al revistei „Time” (ocupând poziţia a doua) şi a fost finalist la National Book Award în acelaşi an. Datorită lui romanul devine global. „Am devenit adult în era globalizării. Când merg în străinătate întâlnesc persoane care vorbesc perfect engleza şi folosesc aceeaşi gestualitate şi asta îmi dă senzaţia că toţi suntem egali. Dar după un timp înţeleg că există o diferenţă majoră şi complexă.” A vorbit la Mantova despre relaţiile în societatea actuală americană. Joshua Ferris explică ce înseamnă să fii scriitor după 11 septembrie 2001, să ai sentimentul de nesiguranţă în marile metropole. „America, spune el, se credea o tânără la superlativ, invincibilă” şi nu a fost aşa.
O secţiune a fost dedicată „Tinerilor scriitori, tinerelor talente”, la care au participat autori italieni afirmaţi, precum Maurizio Maggiani, Antonio Pennacchi, Lorenzo Pavolini, care au în comun faptul că romanele lor amintesc despre fascism şi despre cel de al Doilea Război Mondial. Alţii, cum ar fi Francesco Abate, Benedetta Tobagi şi Michela Murgia, vorbesc despre actualitate. Fabio Geda, în romanul „În mare sunt crocodili”, a povestit despre experienţa emigraţiei a unui băiat afgan. Printre ei s-a numărat şi românca Ştefania Mihalache, cunoscută şi pentru romanul „Poemele secretarei”, alături de scriitorul de origine germană Clemens Setz.
În sfârşit, o secţiune a festivalului a fost dedicată copiilor. Întâlniri cu autorii cărţilor acestei vârste sau ai benzilor desenate, proiecţii de filme de animaţie.
Cuvinte, ritmuri şi imagini
Spectacole de poezie, muzică şi imagine au însufleţit festivalul. Printre ele, cel al Companiei Ferruccio Filippazzi, regizat de Piera Rossi, sau cel al Linei Wertmüller, pe muzica lui Nino Rota, în care popularul actor şi muzician Elio a interpretat texte şi cântece din versiunea televizată a lui Gian Burrasca, alături de clarinetistul Corrado Giuffredi, chitaristul Giampaolo Bandini, contrabasistul Enrico Fagone şi percuţionistul Danilo Grassi. „Mannagia ‘a mort”, un dans eliberator, în care gagurile suprarealiste sunt însoţite de muzica diabolică (live) a lui Raffaele Vasquez, a fost oferit, în aplauzele publicului, de Giuseppe Semeraro şi Dario Cadei, în regia primului, la Palatul Ducal.
Filmul lui Gustave Reininger, „Corso: The Last Beat” (SUA 2009), este povestea celebrului poet american Gregory Corso, din Generaţia Beat (alături de Jack Kerouac, Allen Ginsberg şi William Burroughs), cel pe care Ginsberg l-a numit „poetul poeţilor”. Viaţa plină de excese a scriitorului, de la copilăria presărată cu abuzuri la adolescenţa în închisoare şi la tinereţea excepţională, este povestită de laureatul cu Premiul Oscar Ethan Hawke.
Şi tot o poveste, oarecum inedită, spune pelicula „Hugo în Africa”, regizată de Stefano Knuchel (Elveţia 2009). Un film despre marele artist şi aventurier Hugo Pratt, despre dragostea lui pentru Africa, începută în 1936, la prima vizită în Etiopia. Inspirată din biografia semnată de Dominique Petitfaux, producţia are la bază interviul acestuia cu artistul în casa sa din Lausanne.
Întrebări precum „Trăim într-o lume a imaginilor?”, „Cuvintele pot fi importante?” au animat publicul şi scriitorii, care le-au discutat în deplină libertate de expresie, Piazza Castello devenind centrul lumii literare mondiale şi al duelurilor de idei şi de spirit.
