Cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la naşterea scriitoarei Agatha Christie, Editura RAO lansează „Jurnalul secret”, îngrijit de John Curran, un cercetător pasionat de viaţa şi creaţia acesteia, care deconspiră intrigi, titluri şi personaje alternative, scene abandonate sau chiar proiecte pentru cărţi pe care autoarea nu a mai reuşit să le scrie. Opera ei continuă să transceadă toate barierele geografice, culturale, rasiale, religioase, de vârstă şi de sex, fiind citită cu aceeaşi plăcere din Noua Zeelandă până în America de Sud, din America de Nord până în Anglia, din Insulele Bermude în Australia, trecând prin Europa, de bunici şi de nepoţi, cu aceeaşi aviditate, în format electronic şi în format clasic. Pentru că niciun alt scriitor de romane poliţiste nu a îngemănat atât de bine stilul fluent cu intriga inteligentă.
Hercule Poirot în Moarte pe Nil
Când Agatha Christie a murit în 1976, la vârsta de 85 de ani, devenise cea mai populară autoare a lumii, cu vânzări de peste două miliarde de exemplare, traduse în peste 60 de limbi. Ea obţinuse imposibilul: mai mult de o carte publicată anual, începând cu anii ’20, fiecare devenind un bestseller. Cu peste patru miliarde de exemplare, ceea ce înseamnă unul pentru fiecare persoană alfabetizată de pe planetă, Doamna Christie l-a bătut chiar şi pe William Shakespeare în ceea ce priveşte traducerile: peste 6.500, în 100 de limbi (actualul volum este tradus de Adriana Bădescu). Cine nu-şi aminteşte de celebrele romane „Moartea pe Nil”, „Zece negri mititei”, „Crima din Orient Expres”, „Vacanţa lui Hercule Poirot”, „Cursa de şoareci”, „Întâlnire cu moartea”, „Misterul trenului albastru”, „Cei cinci purceluşi”, Crăciunul lui Poirot”, „Misterul din Caraibe”, „Treisprezece la cină”, „Crimă la vicariat”, „Cadavrul din bibliotecă”, „Muncile lui Hercule”, „Martorul mut”, „Pisica printre porumbei”…
Detective Story
Ingrid Bergman în Crima din Orient Expres
Dacă ne-am întreba care este secretul scriitoarei, dincolo de greutatea sa literară, răspunsul este influenţa extraordinară pe care a avut-o asupra evoluţiei a ceea ce se numeşte „detective story”. De ce paginile sale scrise simplu incită în asemenea măsură, mai ales că vocabularul este limitat? Pernilla Danielsson, cercetătoare la Universitatea din Birmingham, care a studiat volumele cu Hercule Poirot şi Miss Marple, a făcut o descoperire interesantă. Secretul ar consta în repetarea cuvintelor plăcute şi delicate, în contrast cu subiectul naraţiunii: intrigi, asasinate. Aceste cuvinte au scopul de a stimula inteligenţa, la care se adaugă şi termenii uzuali, pe care nu ai nevoie să-i cauţi în dicţionar. Acesta ar fi trucul: a amuza cititorul, dar nu atât de mult încât să nu fie determinat să descopere trama poliţistă. Romanele ei au o arhitectură solidă, care respectă procedeul deductiv al genului. Un alt secret constă în faptul că scriitoarea lasă la vedere pentru cititor un indiciu fundamental. Simpatica Agatha avea predilecţii bine definite în ceea ce priveşte locul crimelor: o navă, un tren, o insulă, pentru a nu mai vorbi de clasica reşedinţă de ţară. Esenţial era ca locul să fie cumva izolat de restul lumii, astfel încât cititorul să fie sigur că asasinul se află printre personajele acţiunii. În majoritatea cărţilor ei intriga are în centru un cerc strâns de suspecţi, un număr limitat de potenţiali asasini din care să alegem. Scriitoarea explica în autobiografia sa, în legătură cu sensul unui roman poliţist, faptul că asasinul trebuie să fie un personaj care aparent nu avea posibilitatea practică de a comite crima. Mulţi se întreabă cum reuşea să îmbine perfect toate aceste mecanisme narative. Ea lucra mult asupra ideilor ei, rafinându-le, cizelându-le şi chiar perfectându-le. Agatha Christie a creat doi detectivi deveniţi celebri, ceea ce nu a izbutit niciun scriitor de ficţiune poliţistă.
Dintr-un cufăr de mansardă…
Portretul Agathei Christie
John Curran, irlandezul profund cunoscător al Agathei Christie, care vreme de mulţi ani a realizat „News Letter”-ul scriitoarei şi a fost consultant al National Trust în timpul restaurării Greenaway House, celebra ei locuinţă din Devon, a găsit într-un vechi cufăr mai mult de 70 de caiete. „Aşa a înflorit povestea de dragoste dintre John şi Carnetele scriitoarei”, carnete în care autoarea îşi nota ideile şi dezvolta trama romanelor sale. John Curran este cel care a colaborat cu nepotul scriitoarei, Mathieu Pritchard, pentru a înfiinţa arhiva Agathei Christie. Carnetele sale apar deopotrivă ca o ciornă literară şi un etalon al ideilor. Ea concepea şi dezvolta, selecta şi respingea, lustruia şi perfecta, revizuia şi recicla.
După moartea fiicei sale Rosalind, la finalul anului 2004, a ieşit la iveală o moştenire remarcabilă – 73 de volume scrise de mâna autoarei. Deşi era cunoscută existenţa lor, fuseseră ignorate, probabil şi din cauză că scrisul celebru al Agathei Christie era atât de greu de descifrat. Cu caligrafia sa adesea ilizibilă, sunt notate şi întâlnirile literare pe care le avea fixate, listele de cumpărături, numere de telefon, ore programate la coafor. Se pare că atunci când găsea o pagină goală o umplea imediat. Curran a înţeles că metoda ei de a scrie era de fapt lipsa unei metode. „Haosul o stimula mai mult decât ordinea”.
John Curran retrăieşte verile acela, cu 50 de ani în urmă, „când ceaiul era servit chiar pe acea pajişte, când răsuna pocnetul rachetelor pe terenul de tenis şi cel al mingii lovite de bâtă pe terenul de crochet, când câinii leneveau sub soarele amiezii, iar ciorile zburau în aer şi croncăneau în copaci, când lumina soarelui scânteia pe apele râului, iar vocea lui Cole Porter se auzea de la fonograf, în vreme ce majordomul pregătea masa pentru cină; şi când zgomotul uşor al maşinii de scris răzbătea pe o terasă deschisă la etaj”. Şi, „pour la bonne bouche”, el a inclus şi două aproape necunoscute povestiri cu Hercule Poirot ale „reginei crimei”, semnate „Capturarea cerberului” şi „Incidentul cu mingea câinelui”. Este aproape cert că situaţia politică a vremii şi imaginea inabil mascată a lui Hitler au constituit principalul şi poate singurul motiv pentru care prima povestire a fost respinsă. În mod neobişnuit pentru Christie, atmosfera are o evidentă încărcătură politică, încă de la prima pagină. În cea de a doua povestire pot fi recunoscute cadre tipice pentru scriitoare: un sat, o bătrână doamnă bogată şi rudele ei hrăpăreţe. Curran şi-a dat seama că avea în faţa sa ceva unic şi aproape inimaginabil, o scurtă povestire cu Poirot, necunoscută, care aşteptase în tăcere între coperţile ei vreme de 60 de ani. „La sfârşitul romanului «The Myserious Affair at Style», Poirot îi spune lui Hastings: «Nu-i nimic. Consolează-te, prietene. Poate că vom mai vâna împreună, cine ştie? Şi apoi…». Într-adevăr, cine ştia că, la aproape un secol după ce au fost scrise aceste cuvinte, noi ne vom alătura lui Hercule Poirot la o nouă vânătoare…”.
Cheia interpretărilor misterului
Scenă din Vacanţa lui Hercule Poirot
Unul dintre elementele-surpriză ale Carnetelor a fost faptul că multe dintre cele mai bune subiecte ale Agathei Christie nu au izvorât dintr-o singură idee extraordinară. Atunci când gândea un roman, analiza toate posibilităţile fără a se limita la o idee unică, oricât de bună i s-ar fi părut. Foarte puţine sunt cazurile în care identitatea criminalului este dezvăluită de la începutul cărţii.
Christie dădea frâu liber considerabilei sale imaginaţii şi astfel un nou roman apărea în rafturile librăriilor. Ideea iniţială putea fi cât se poate de vagă, ca, de pildă, blestemul unei ţigănci („Endless Night”), săpăturile arheologice („Murder in Mesopotamia”- Crimă în Mesopotamia) sau o reclamă în ziar („A Murder Is Announced” – O crimă anunţată). Şi azi stau mărturie hotelurile în care Agatha se ascundea, „fugind de lume”: „Pera Palace” din Istanbul, capul de linie din „Orient Expres”, „Old Cataract d’Assuan”, din „Moarte pe Nil” şi „Baron Hotel”, din Aleppo, Siria.
Agatha Christie a publicat şase romane de dragoste, scrise în stil romantic, semnate cu pseudonimul Mary Westmacott.
Dar marele secret al scriitoarei rămâne dispariţia sa. În 1926, după ce fusese lăsată de soţul său, face în aşa fel încât să i se piardă urma. Ajunsese la punctul în care se temea pentru viaţa ei, pentru că totul o făcea să se gândească la o moarte violentă. Este interpelat Sir Arthur Connan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, care dădea o mână de ajutor poliţiei în cazuri disperate. Răspunsul: „O răzbunare morală”. Şi nu greşea. Agatha a fost găsită într-un hotel, unde era înregistrată cu numele amantei soţului ei. Nu a vrut să dea explicaţii despre faptul că s-a gândit să se sinucidă în aşa fel încât să se creadă că fusese omorâtă de soţ împreună cu amanta sa. Ucigaşul şi cel ucis sunt aceeaşi persoană. „Ar putea fi o bună idee”, scrie într-unul dintre caietele sale secrete. Păcat că nu apărea scris şi altceva în acea pagină. Pornind de la acest aparent haos, Agatha Christie a creat o operă literară unică şi nemuritoare.
