2. Euristica este o judecată simplificată și prescurtată care ne ajută să trecem din situațiile de ambiguitate sau de criză înapoi în zona de confort, între certitudinile cu care ne-am obișnuit. O formă de astfel de judecată prescurtată este înlocuirea mentală, automată, a unei întrebări complicate cu una mai simplă, al cărei răspuns este la îndemână. Răspunzând din automatism întrebării simple, capeți certitudinea că ai răspuns chiar întrebării simple. Spre exemplu, în cazul nominalismului monetar, întrebarea complicată (este clauza de schimb valutar o clauză abuzivă, care trebuie eliminată din contract?) a fost înlocuită cu o întrebare simplă (se poate analiza sub raportul caracterului abuziv o clauză contractuală care este prevăzută în lege?), răspunsul negativ la întrebarea simplă fiind considerat un răspuns și pentru întrebarea complicată. Toți judecătorii care au utilizat această euristică au omis să observe că o dispoziție legală nu are “nevoie” să fie repetată într-un contract și, mai ales, că o formulare eliptică a contractului nu echivalează cu o “clauză prevăzuta de lege”. În marea majoritate a contractelor de credit în valute exotice nu există o repetare a “regulii” nominalismului monetar, ci o clauză de schimb valutar, care pune tot riscul devalorizării monedei de plată sau de indexare a plății pe capul debitorului. În litigiile pe tema înghețării cursului leu/chf s-a reușit cumva construcția emoției că debitorii au luat acei bani, i-au folosit, și acum nu mai vor să plătească, păgubindu-i pe deponenți și pe buni platnici (în categoria cărora se situează, prin asociere pozitivă, magistrații care au făcut un obicei de a-i sancționa pe debitorii în chf, “rău-platnicii” de serviciu), de unde riscul de a-i păgubi pe ceilalți debitori și pe deponenți.
Dar riscul nu există în afara noastră, indiferent de emoțiile, opiniile, idiosincraziile și cultura noastră, așteptând cumva în eter să fie măsurat. De fapt, oamenii au inventat conceptul de “risc” ca să îi ajute să înțeleagă și să se acomodeze cu incertitudinile vieții. Deși acestea sunt reale, nu există un risc “obiectiv”, independent de mintea și credințele noastre[5]. Riscul este un concept abstract, în întregime subiectiv. Mă refer inclusiv (sau mai ales) la riscul economic – riscul de dobândă, riscul valutar, riscul de țară, riscul de faliment etc.
Când teoretizează că aceste riscuri sunt obiective și că, de aceea, nimeni nu le poate prevedea, băncile își creează intenționat narațiuni în care se conving să creadă și pe care ne obligă pe noi (pe banii și eforturile noastre) să le acceptăm ca date ale realității. Dar aceste teorii sunt minciuni frumos ambalate. De unde și zicala “să nu lași vreodată adevarul să strice o poveste frumoasă”.
Paul Slovici și Daniel Kahneman susțin chiar că definirea riscului este un exercițiu de putere. Titularii abuzivi ai puterii economice îi mandateaza în acest scop, al definirii și justificării riscurilor (dar mai ales, al legitimării costurilor asociate riscului, de la dobânda penalizatoare, la comisionul de “frunză verde” sau de “moș Crăciun”) pe diverșii experți pe care îi stipendiază. Când cel căruia îi profită definirea riscului ca element obiectiv sau cuantificarea acestuia la maxim este chiar cel ce achită onorariul expertului, apare un evident conflict de interese care face și mai dificilă stabilirea adevărului, întrucât antrenează așa-numitul “efect de ancorare”. Dacă trebuie să estimezi un număr sau o cantitate și ți se oferă intenționat un număr, o scală sau un interval valoric, vei sfârși invariabil prin a lega estimarea de acea ancoră. Ulterior estimării, este foarte simplu să cazi sub curba vinovăției prin asociere (ești, prin ricoșeu, un debitor rău-platnic, care s-a bucurat de împrumut, dar acum refuză să îl achite) sau să plutești deasupra curbei onestității (ești, cu ajutorul pârghiei mulțimii, un debitor bun-platnic, care nu vrea să fie păgubit ca urmare a unor alegeri proaste ale celorlalți).
3. Adjectivul “rațional” evocă specialiștilor (mai ales economiștilor) și elitiștilor neo-liberali sau libertarieni o imagine de sporită deliberare, mai mult calcul, mai multă coerență și mai puțină căldură (emoționalitate), dar, în limbajul comun, raționalitatea se confundă cu rezonabilitatea și cu bunul simț. Pentru elitiști, raționalitatea se confundă cu lipsa contradictorialității – dacă deciziile individuale sau colective se înscriu în logica internă a decidentului, ele sunt necontradictorii și, deci, raționale. Dar omul obișnuit știe că nu este nici rezonabil, nici nici moral ca, în numele “superiorității” unei rase să extermini rasele “inferioare” sau să arzi eretici pe rug în numele unei interpretări talibanice a textelor sacre la care aderi.
Potrivit economiștilor Școlii de la Chicago (și celor care se revendică de la acest curent), credința în raționalitatea umană este strâns legată de o ideologie în care nu este necesar, ci este chiar imoral să îi aperi pe oameni de propriile lor alegeri. Oamenii raționali trebuie, în această concepție ideologizată, să fie liberi și trebuie să aibă responsabilitatea de a-și purta singuri de grijă[6]. De aici, unul dintre preceptele libertarianismului în politicile publice: întrucât agenții (cei care aleg și, deci, acționează) sunt raționali, înseamnă că statul nu are voie să tulbure dreptul individului de a alege, cu excepția cazului în care ar vătăma dreptul altora de a alege. Libertarienii sunt adepți religioși ai ideii că piața este eficientă în alocarea bunurilor către oamenii care sunt dispuși să plăteasca cel mai mult pentru ele. Pe culmile exagerării acestei ideologii, unii au ajuns să considere explicabilă și chiar rațională dependența auto-impusă, prin alegerea “liberă”: un agent rațional, având o puternică preferință pentru satisfacția intensă și imediată, poate să ia decizia rațională (???!) de-a accepta drept consecință o viitoare dependență[7]. Cu astfel de “argumente”, chiar și consumul de droguri devine legitim și “rațional”. Or, ce om rezonabil ar putea admite o astfel de concluzie “rațional”?
Pentru libertarieni, statul ar trebui să lipsească de tot din viața economică și socială, lăsându-i pe indivizi să își urmărească “rațional” interesele și nevoile, inclusiv cele nebunești. Așa că, de vreme ce cetățenii știu ce fac, nu are de ce un stat paternalist să îi ghideze sau să îi sprijine la greu. În junglă, cel mai puternic și adaptat ia totul. Dar societatea umană nu este o junglă.
Desigur că întrebarea grea, complicată, evitată de cultul libertarian este: oare chiar sunt pe deplin liberi și conștienți de alegerile lor toți cetățenii? Sunt realmente liberi și raționali cei mulți al căror consimțământ de a contracta este fabricat? Poți fi liber când suferi de malnutriție? Poți fi rațional când rămâi fără aer, apă sau resurse, în general? Își poate permite societatea să îi piardă pe toți cei care nu pot face față “rigorilor” competiției libertariene, cu consecința lipsirii acesteia de valoarea prezentă și viitoare de care este capabil orice fiu risipitor care se întoarce în sânul comunității sau orice oropsit al destinului?
Omul nu poate fi pe de-a-ntregul liber și rațional. Îndeosebi, oamenii au nevoie să fie protejați de cei care le exploatează slăbiciunile. Comercianții lipsiți de scrupule vor ascunde informații importante, aparent aduse la cunoștința cumpăratorului, și vor utiliza tot felul de metode de persuasiune pentru a fabrica un consimțământ al clientului, atâta timp cât nimeni nu le va interzice să fie abuzivi și înșelători. Clientul unor astfel de concurenti, în jocul de-a libertatea alegerii între două sau mai multe scamatorii și de-a raționalitatea deciziei luate în captivitate, nu mai are o adevărată libertate de alegere, și nici timp suficient pentru reflecție și deliberare[8].
Or, o lume în care firmele concurează oferind produse mai bune și mai ieftine este o lume preferabilă uneia în care câștigă firma cea mai pricepută în a trage pe sfoară [9]. Altfel, așa cum spunea cândva Walter Lipmann, când toată lumea gândește la fel, nimeni nu se prea mai obosește cu gânditul.
[5]A se vedea, pentru această afirmație categorică, Paul Slovici, „The perception of risk, Sterling, VA, EarthScan, 2000, apud D. Kahneman,“ Thinking: fast and slow, ediție în limba română publicată la București de editura Publică, 2012, p. 222. [6] Milton Friedman, Libertatea de a alege, Publica, 2000, evocată de D. Kahneman, op.cit., p. 638. [7] Gary S. Becker, Kevin M. Murphy, A theory of Rational Addiction (Journal of Political Economics, nr.96/1988, p.675-700), apud D. Kahneman, op.cit., p. 746, nota 4. Sarcastic, unul dintre autori, Gary Becker, a fost laureat al Premiului Nobel pentru economie. D. Kahneman susține că Becker afirma uneori că ar trebui să luăm în considerare posibilitatea ca epidemia de obezitate să fie explicată prin credința celor care acceptă să devină obezi că se va descoperi în timp util un medicament – minune care să trateze obezitatea. Putem să ne întrebăm cam ce fumează comitetul pentru acordarea premiilor Nobel, de vreme ce i-au cadorisit (total nemeritat) cu premiul Nobel atât pe acest Gary Becker, cât și pe inițiatorul Școlii din Chicago, Milton Friedman. Cu referire la libertarieni, laureați ai Premiul Nobel pentru economie, D. Kahneman susține că, uneori, progresul științific ne lasă mai nelămuriți decât eram înainte. (op.cit., p. 632). [8] Multe alegeri proaste se nasc din erori de previziune afectivă.Spre exemplu, un cumpărător a putut crede sincer că achiziția unei mașini luxoase sau a unei case mai mari, cu curte, îl va face fericit, dar a descoperit că, după 2-3 săptămâni de la achiziție, după acomodarea cu noul confort, nu este nimic special la acea achiziție. Acestea sunt erori volitive (denumite „miswanting“ de americani), adică erori în definirea lucrurilor de care credem că avem nevoie, supraestimând satisfacția pe care ne așteptam să o trăim prin utilizarea sau consumul lor. Este un fel de “iluzie a focalizării”, care generează, pe de o parte, o înclinație în favoarea bunurilor nesemnificative și a experiențelor superficiale, care sunt incitante la început, dar își pierd atractivitatea, în timp și, pe de altă parte, subaprecierea valorii lucrurilor care se pastrează în timp (D. Kahneman, op.cit., p. 630).
