Muzica îngerilor

           M-am dus la piață. Piața închisă. M-am dus la supermarket. Era un lacăt uite-așa de mare, nu vă mint. Ei, am tras o fugă la primărie. Nici țipenie de om. În Piața Victoriei, pustiu.

Nici pe Calea Victoriei nu era careva. Pustiu de tot. Sigur că m-am speriat. Spre seară, am ajuns departe, către Giurgiu, pe câmp. În urma mea, un București gol de suflete.

Care unde credeți voi că erau, toate în păr, mii și mii? Chiar pe drum. Acolo, în câmp, albastru plin de flori galbene.

Sub cerul liber. Era acolo un nor ciudat din care se auzea o muzică. Bucureștenii mei stăteau ciotcă acolo și ascultau. Ce e? Taci, mi-a șoptit un deputat pe care-l văzusem zilele trecute la una dintre televiziunile otrăvite.

Taci, ascultă muzica îngerilor… Am ascultat, de ce să nu ascult?! Dar cu de atâta suflare bucureșteană o ștersese cât ai clipi din oraș? Păi cine mai strângea gunoiul? Cine se mai dădea cu barca prin Cișmigiu? Cine mai transmitea mesaje electorale caraghioase la televizor? Cine se mai răstea la noi de la Cotroceni?

Nimeni. Erau cu toții vrăjiți. Și bogați și oropsiți, cot la cot. Plângeau. Uite-așa li se scurgeau lacrimile pe obraji. Un ageamiu, acrit de popolarizare tehnico-științifică, mi-a zis, așa, încet la ureche, că-n norul ăla era  de fapt un OZN plin ochi de extratereștri care se pregăteau să sară jos să ne căsăpească de numa, numa.

Ce nebun? Nu domnul meu, bucureștenii erau cu toții, dintr-odată, vrăjiți cu adevărat, s-au așezat în genunchi, un ocean fremătător de oameni. S-au închinat. S-au îmbrățișat. Apoi a căzut soarele într-o mare de flăcări și s-a lăsat seara peste noi.