La despărțirea de un OM

Cred că rareori mi-a fost atât de greu să-mi adun gândurile, să mă concentrez ca să pun pe hârtie câteva rânduri… Poate pentru că încă nu mi-am revenit din șocul pe care l-am resimțit aflând că Horia Alexandrescu ne-a părăsit… Nimic din cele câteva rânduri pe care mi le trimitea pe whatsapp — de cele mai multe ori glume amărui, atât de “românești”, sau înregistrări vechi cu artiști dispăruți și mult regretați— nimic nu mă lăsa să ghicesc suferința sau lupta cu un inamic puternic și letal.

Horia a fost un om bun, generos și discret. Avea un simț de observație ascuțit și un instinct nemăsurat în a descoperi talente. De aceea a avut succes cu publicațiile pe care le-a condus și de aceea sunt atât de multi jurnaliști care îl recunosc drept Maestrul care le-a îndrumat primii pași în presă.

Cineva pomenea de călătoriile pe care le-a împărtășit cu Horia. Și eu am făcut parte dintre privilegiații care l-au însoțit din tărâmul celor 1001 de nopți, Sanaa în Yemen, până pe podul St. Michel din Paris — de unde priveam către Luvru și Pont des Arts — sau până în Greenwich Village la New York, când luam masa în restaurantul mafioților, “Portobello”. Și dacă era vorba despre ferestrele atelierelor lui Matisse și Marquet de pe Quai Voltaire la Paris sau de clădirile de pe Brezoianu în drum spre restaurantul Capșa, care era închis și trist, Horia admira și asculta cu aceeași candidă bucurie copilărească poveștile pe care i le istoriseam despre locurile pe care le vizitam.

Un om distins și elegant care încerca sa reînvie fantomele unor înaintași mult admirați: Pamfil Șeicaru de la “Curentul” și Stelian Popescu de la “Universul”. Verbul lui era mai aproape de Stelian Popescu decât de cel al mușcătorului Pamfil Șeicaru, dar sigur și Horia era tăiat din același lemn al pădurilor românești ca și ei.

Acolo unde a plecat Horia Alexandrescu sper ca îmi va păstra un loc pe norul de alături…