Intelect jertfit

Greaca în care a fost tradus îndemnul Botezătorului spune „metanoia” pentru ceea ce în românește a devenit „pocăiți-vă”. Verbul grecesc vorbește despre trecerea dincolo de minte, nu despre căință. Tocmai fiindcă nu e ușor de înțeles ce ar putea fi dincolo de minte, traducerile au folosit verbe ale lui dincoace: obișnuințele gândirii, între care căința era una dintre cele mai recomandate de tradiția vechi-testamentară.

Medievalii scolastici au încercat să înțeleagă metanoia ca „jertfă a intelectului”, dar nu au putut să explice ce urmează după această jertfă. La noi, azi, cele mai interesante mărturii despre imposibilitatea personală de a jertfi intelectul le scrie Gabriel Liiceanu. Dar textele sale nu reușesc să identifice momentele glorioase de jertfire a intelectului.

Unul a fost acela în care Newton a intuit că aceeași forță lucrează și în relația Lună-Pământ, și în relația măr-Pământ. Altul a fost atunci când Einstein a „văzut” cu intuiția că nu poate exista simultaneitate într-o lume fără repere fizice fixe. Altul a fost atunci când Niels Bohr a înțeles că lumea particulelor elementare are și existență ondulatorie (imaterială), și existență corpusculară (materială).

Newton jertfea „dogma” intelectuală antică prin care se susținea că ceea ce este sublunar nu are asemănare cu ceea ce este supralunar. Einstein jertfea „dogma” intelectului newtonian care credea că timpul ar fi un fel de ocean în care peștii suntem noi, oamenii. Iar Bohr jertfea exclusivitatea logicii ori-ori și punea în joc, de asemenea, logica și-și.

Culmea este că metanoia din vorbele Botezătorului anunța ceva similar logicii și-și: schimbați-vă mintea, vine vremea când veți avea de înțeles că cineva poate fi și om, și Dumnezeu.

De ce nu au reușit scolasticii să explice cum funcționează jertfa intelectului? Pentru că nu înțeleseseră că, după jertfă, intelectul are o nouă sarcină: să traducă în gânduri omenești ceea ce a fost găsit fără gânduri. Intuiția lui Einstein că nu există simultaneitate n-a fost un gând, ci o revelație. Traducerea acestei revelații în concepte ale fizicii a fost apoi un efort al gândirii care a durat ani de zile.

Neștiind să identifice aceste evenimente de jertfă a intelectului, Liiceanu are tendința de a considera că dincolo de minte ar fi ceva mistic, nebulos, fără contur. Poate că așa e, dar esențialul constă în revenirea intelectului asupra acelui fapt mistic întru a-l traduce pentru a-l face asimilabil în contururile rațiunii.

Neștiind să identifice jertfele intelectului urmate de efort intelectual, Liiceanu nu are nicio șansă de a înțelege o operă de gândire care, într-o serie editorială ce depășește 300 de volume, a explicat și căile către jertfă, și căile către traducerea intelectuală a evenimentelor din episodul jertfei.

Cu toate acestea, scrierile sale reprezintă, la noi, cea mai interesantă epopee cu privire la voința de a trece dincolo de intelect și neputința de a o face. Cazul Liiceanu nu e singular, desigur, dar e reprezentativ prin talentul autorului de a-și povesti „eul”. Văzut dinspre cele 350 de volume ale seriei editoriale Rudolf Steiner, avem a constata că voința cu care lucrează Liiceanu este ea însăși de natură intelectuală, nu e una de dincolo de gândire, nu e metanoică, așadar nu e autentică, pentru că intelectul său încă nu și-a „văzut” izvoarele spirituale, necum să încerce a le „povesti” în limbajul rațiunii. Greșeala sa de abordare locuiește în credința că pe domeniul filosofiei ori al teologiei ar fi cu putință metanoia, când, în fapt, de câte ori a fost posibilă fără inițieri speciale, ea a fost posibilă în domeniul științelor naturii. Ar fi suficient să înțelegi că neviul se trage din viu (nu viceversa) spre a putea întoarce pe dos evoluționismul materialist. Vei găsi unul care, simultan, e și spiritualist, și materialist. Aici, simultaneitatea nu vine din domeniul lumii fizice, ci din lumea veșniciilor.

Intelectul nejertfelnic oscilează între aroganță și aparențele smereniei. Voința de a trece dincolo de minte îl face modest. Neputința trecerii îl face arogant. Adevărata smerenie vine abia după trecere. Aroganța lui Liiceanu în privința lumii divine l-a determinat pe Andrei Pleșu, în ultima sa epistolă din volumul Despre destin (Humanitas, 2020), să declare că s-a săturat de cei care vorbesc de parcă ar fi prietenii lui Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că Andrei Pleșu nu știe că această categorie a fost posibilă și a trăit în smerenia anonimatului. A fost instituită prin voința Fiului Întrupat.