Partidele politice se sfârșesc în ipocrizie și nesătulă înavuțire pe întreaga noastră planetă de la Moscova la Casablanca la Tokyo, de la Berlin la București și retur. Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al Escatologiei. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra Escatologiei fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în Escatologia ei sau cu o parte din ea.
Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui. Ce ar fi Escatologia? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor. A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie.
A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea Escatologiei, iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei Escatologia i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al Escatologiei. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup. Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere. Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă. Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea Escatologiei trece arareori drept virtute. Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, Vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează.
Aflarea Escatologiei e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează Escatologia părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al Escatologiei prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la Escatologia ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum Escatologia ar aştepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate.
Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, Escatologia se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate Escatologiei ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Aroganţa. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe.
Dar romanul rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind Escatologia în autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele.
El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit.
O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o virgulă în textul Escatologiei. S-ar putea ca însăşi autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiţia actul de prezenţă al altcuiva?! Să nu fie fiinţă umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârşitul?! Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?! Care ar fi rostul Escatologiei? Care ar fi rostul acestei întrebări? Să fie Escatologia întocmai în raport cu fiinţa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile şi comemorările?! Iată un bun exerciţiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi generaţia anterioară e periculos. Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea Escatologiei.
Căci proastă educaţie şi tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te îndreaptă către pierderea identităţii. Artă, în falsitatea ei, oglindeşte vidul. Oglindeşte lipsa Escatologiei lăudându-se că ar imortaliza-o. Dar Escatologia nu se revendică a fi a artei aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea Escatologiei varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate, coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii, alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului. Toţi fiind ai morţii. Moarte drapată de monumente, de fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare şi speranţa, să te întorci către subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăşi viaţa. Chiar prezenţa textului pare stranie şi de neconceput.
Chiar şi fiinţarea Escatologiei ca fiinţă pare de neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida, mărirea. Deşertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus, încercăm Escatologia cu noi texte pe care ni le dăruim mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte spre a le descifra sau încifra. E ca şi cum n-am observa încercările la care ne supune Escatologia ca autoritate a textului fundamental. Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia perversităţii noastre. Limită în fond. Suntem limitaţi, îngrădiţi. Am fost arestaţi prin interpretare. Aproximăm anumite semne ale Escatologiei. Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone da scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insule.
Noi nu suntem însă insule. Suntem propoziţii ale Escatologiei. Dar ne preamărim. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii pe alţii fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare. Contează faptele, micile întâmplări, biografiile. În tot acest timp enciclopedia se umflă, dospeşte, crapă. Ar părea că am fi spirite enciclopedice, convertizoare de text, câmpuri informaţionale remanente. Informaţia face să pălească lumina, se mişcă infinit mai repede. Tocmai de aceea propoziţiile Escatologiei sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul universitar, academic. Revelaţia şi iluminarea pălesc în faţa universităţii. Seminarul ordonează şi îngrădeşte. Revelaţia te arde pe dinăuntru. Rigoarea cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva entropiei. Ce nu e organizat nu e ştiinţific. Savantul dă însă puţină culoare demersului său hotărând că, ajuns la frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există limite. Se află vecinătăţi. Propoziţiile nu sunt limitate de punct ci sunt învecinate. Iar în vecinătate, Escatologia produce fenomene. Observatorul le poate inventaria, le-ar putea lămuri. El însă hotărăşte limita, limitându-se la a chema ordinea şi experimentul în ajutor.
Escatologia încearcă acum a se revendică a fi spaţială, spaţio-temporală. Asta e de-a dreptul dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil şi fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira la un asalt împotriva Escatologiei. Am putea vedea textul fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte, într-o noapte de vară. De ce atâta neputinţă, de ce această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinşi în prima propoziţie, nimeni nu ştie. Sunt doar bănuieli. Şi o cantitate impresionantă de romane şi nuvelete şi sloganuri. Sărmane înjghebări care reclamă asistenţă socială, premii şi ediţii de lux. Altceva nu pot fi decât reziduuri ale activităţii cerebrale.
Semne ale celuilalt, ascuns cumva în spatele observatorului, aşteptând să intre în scenă. Bineînţeles că lumea textelor musteşte de critici gomoşi, de analişti de situaţie şi de caz, de aspiranţi la gloria literară, iluzorie. Că arta dă sens, e fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Escatologia şi-a luat precauţii. Şi-a inventat serii de detractori şi de copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele încastrate în gene sau într-o matrice informaţională invizibilă, nebănuită. Că universul ar fi asemenea unui năvod, e posibil.
Că ar fi universuri de universuri legate de cordoane ombilicale, e înduioşător. Că ar fi spaţiul de necuprins, mantie înstelată, e o metaforă. Cine să salveze Escatologia?! Poate că e conştientă de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăşi şi a schimbat propoziţiile. Poate că încă nu s-a hotărât să facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri şi cu trucuri ieftine. Escatologia, în textura ei, poate părea neserioasă, asta fiind diferenţa. Alterată fiind propoziţia ei, Escatologia pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul. Încep totalităţile de toate felurile să intre în scenă spre a fi descifrate. Dar fiinţa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în totalitate pare fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit Escatologiei atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumuseţea, culoarea, ingeniozitatea?!
O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure şi bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire, Escatologia acceptă o serie de poziţionări şi chiar de atitudini. Spre oponenţă, textul în oglindă?! Ar fi de neiertat să vorbim despre antimeduză de vreme ce Escatologia este una. Şi nici această propoziţie nu pare a fi valabilă de vreme ce Escatologia impune nemăsura şi nemăsurarea ca nefiind cantitate. Escatologia pare a fi o calitate a Escatologiei care este un atribut al Escatologiei. Când cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă său roman, nimereşte în deşert. Îngrijindu-se de metoda să, de enciclopedia sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El deţine secretul şi direcţionează.
Cu mâna întinsă spre apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în desuetudine pe măsură ce textul se desfăşoară. El nu admite imperfecţiunea şi strigă aceasta în timp ce se scufund în istorie. Istoria nu pare a se sfârşi atâta vreme cât numărul critic şi dimensiunea critică a fiinţei umane guvernează elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulţirea fiinţelor la nesfârşit ţine de o economie a viului dar şi de filozofia textului. De temerea sa. Poate că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că Escatologia nu există ca stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic. Totul nu e decât o fulgeraţie, iar Escatologia o aparenţă. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, un drog. De la început şi până la sfârşit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă.
Aşa par a fi lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit aparţinător textului fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile Escatologiei în nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei. Altminteri luat cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi argonauţi. Singurătatea cititorului de texte este violentată fără odihnă. Iar Escatologia îl amăgeşte folosindu-l cu cinism, nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În adevăr însă, ea se sustrage interpretării. Nu putem decât să dăm soluţii fictive unei probleme fictive. Aşa cum nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu sunt depăşite de aceasta. Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu realitatea.
Ele ne supravieţuiesc, consumându-ne. Sunt ale textului fundamental care se hrăneşte cu noi, cu spumă universului. Până la dezvăluire, eşuăm lamentabil producând reziduuri spre falsa noastră linişte. E indiscutabil că un celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgenţa noastră în vecinătatea textului este de-a dreptul comică.
, ci in timpul vietii sale de șapte vieti cum avea Zmeii si Mumele Padurii care au fost alungate din paduri ca să poata prietenii mei sa le taie si sa le transforme in spatii de depozitare a deseurilor cu oameni ca mine si ca cei care alearga in jurul meu ca sa nu ma prindă gripa si oricine vrea ca sa ma prindă de brău si de alte parti componente ale organismului asigurat ca in caz de nenorocire sotia sa primească o suma cu care sa ma promoveze în lumea celor care nu cuvântă aici, dar cuvantă dincolo fiindca asa cum v-am mai spus o sa fiu si dincolo tot in functii de conducere ca sa nu se piardă o experientă acumulată fara memorie si fara continut si fara constiintă, dar cu multă stiintă de teorie a uitării definitive.
Ca o cocluzie cu ocluzie, termen pe care nu-l inteleg dar imi place cum sună când il rostesc intr-un cadru de felcere si felceri, filosofia mea ancestrala nu e acestrală. Nefiind ancestrala, asa cum zic unii, nu are cum sa se schimbe, caci daca s-ar schimba ar trebui sa-și lase pe undeva hainele alea vechi si ponosite si serviciul de securitate ar afla si mi le-ar aduce mie ca sa le autentific fiindca eu sunt cel mai in masura sa vorbesc despre filosofie fara haine. Doamne ce m-am ametit. Sau am fost ametit. Sau am fost si nu mai sunt fiindca toti vorbesc despre mine la trecut ca si cu eu am trecut pe o sosea si soseaua s-a surpat cu mine cu tot si cu toate marile mele realizari pe care posteritatea le va contesta ca de fiecare data cand un geniu nu e inteles de postreritate, ci numai de cei din viata care detin puterea si sunt foarte bine hraniti cu ea.