A cincea dictatură!

Evoluând pe un culoar paralel, dar în sens opus celui al Franței, care a ajuns la cea de a V-a Republica, România se îndreaptă pas cu pas, dar perseverent, către cea de a V-a dictatură (după succesivele regimuri dictatoriale din 1938-40, 1940-41, 1941-44, 1944-89)!

Marele politician francez Georges Clemenceau, supranumit „Tigrul”, nu putea găși o mai bună confirmare a propriei viziuni asupra dictaturii (“țară în care nu este nevoie să stai toată noaptea pentru a află rezultatul alegerilor”) decât în România de azi, în care rezultatul alegerilor este cunoscut în cele maxim cinci minute următoare închiderii urnelor, dacă nu chiar mai devreme!

Culegand roadele dezastruoasei politici educaționale care a ridicat ignoranța și superficialitatea nu doar la rang de virtuozitate politică ci le-a conferit și un caracter de masă, guvernanțîi de azi nu au nicio dificultate în a promova mecanismul exercitării puterii că unul democratic, ce nu ar avea nimic în comun cu dictatură.

Dacă prim-ministrul Florin Cîțu și-a preluat cu modestie crezul politic cuvânt cu cuvânt din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, atunci dicționarul Larousse este o sursă rezonabilă pentru a defini „dictatura”: “Regim politic în care puterea este deținută de o persoană sau un grup de persoane (juntă) care o exercită fără control, de o manieră autoritară.”

Spre deosebire de țările cu lungă tradiție democratică, în România democrația are un caracter emergent, în principal deoarece durata regimului comunist a asigurat dispariția ultimelor generațîi anterioare anului 1938 și a anulat orice posibilitate că regimul democratic ulterior anului ’89 să nu fie construit tot de… comuniști! Această realitate clasează România în categoria țărilor al căror regim democratic poate regresa relativ ușor într-unul autoritar, de concentrare a puterii în mâinile Executivului (guvern și președinte – sau invers!) Nu întâmplător, grupul britanic de presă The Economist Group care elaborează anual un indice al democrației, a clasat în anul 2020 România în categoria țărilor cu „democrație imperfectă”!

Autori precum Francis Fukuyama (“The End of History and the Last Man”, 1992) au fost convinși că la mai bine de o sută de ani de la apariția dictaturilor moderne și la câteva decenii după căderea „Zidului Berlinului” democrația se va impune decisiv că sistem politic. Indiscutabil, românii ultimului deceniu al secolului trecut au gândit identic, chiar dacă nu-l citiseră pe Fukuyama! Câtă naivitate!

Cui aparține acum, Puterea în România? Teoretic, ușor de răspuns: “Poporului Suveran”! (v. Constituția României, art. 2.1). Cum o exercită Poporul Suveran? Simplu: “prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”. Pentru a nu lasă nici cea mai mică șansă dictaturii, legea fundamentală precizează: “Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercită suveranitatea în nume propriu.” Chiar așa?!

Similar virusului gripei, care a evoluat de la formă banalei și ușor de recunoscut gripe la perfidul, greu detectabilul și necontrolabilul virus COVID-19, „virusul” dictaturii a evoluat la rândul sau de la forme simple, evidente și asumate (Iulius Caesar sau Ludovic al XIV-lea – „Statul sunt eu!”) către forme complexe și prea târziu identificate (Mussolini, Hitler, Stalin) până la cele contemporane, disimulate abil în cotloanele democrației reprezentative…

Simptome? Nenumărate!

Modelul dualismului Președinte – Prim-ministru și… vice-versă, practicat cu succes la Kremlin pare a fi sursă de inspirație a strategiei cuplului Johannis – Citu pentru asigurarea guvernării până în 2028 și chiar mai mult: EU te pun prim-ministru și președinte la PNL că să-mi poți urmă la Cotroceni iar TU mă vei numi prim-ministru!

Parcă pentru a exemplifica definiția dată tiraniei de Platon în “Republica” (“puterea unui om condus nu de rațiune, ci de propriile dorințe”) dețînătorul cheii numirilor în conducerea Armatei, Poliției, Serviciilor Secrete, Justiției, DNA, Guvernului, ignorând imparțialitatea politică cerută de Constituție etc. își exprimă deschis, public, dorințele: “Eu vreau Guvernul meu – adică un guvern format din oameni care îmi sunt apropiați în gândirea politică”, „Da, eu îmi doresc un Guvern PNL. Nu fac niciun secret din asta!„, ”Vreau guvernul meu, acest guvern își va încheia mandatul, mai devreme sau mai târziu”, „Eu vreau că această coaliție să continue” „Vreau să rămânem la guvernare”, „… a trebuit să intervin”…

Condiție cel puțîn formală a regimului democratic, dacă Opoziția nu există, trebuie inventată! Absența opoziției este însă reală: declarațiile la televizor, inacțiunea și, mai grav, colaborarea tacită dar evidență cu Puterea nu pot fi ignorate. În paralel, Puterea face tot ce este posibil pentru eliminarea de pe eșichierul politic al partidelor deranjante.

De fapt, această a și fost soluția aleasă atunci când unitatea de monolit a Partidului Comunist Român rebotezat Frontul Salvării Naționale a fost disimulată în nenumărate formațiuni politice, procedeu inspirat probabil de binecunoscută legendă a Hidrei din Lerna, căreia îi creșteau șapte capete în locul unuia tăiat! Procedeul urmat de Hercule pentru uciderea Hidrei (săgeți otrăvite!) fiind moral depășit pentru secolul XXI, săgețile fizice au fost înlocuite cu săgeți virtuale transmise constant prin canale media: AUR este un partid nazist, neo-fascist, antisemit, antieuropean, etc. (rămâne de neînțeles de ce justiția nu aplică prevederile legale în cazul unor astfel de partide dacă așa stau lucrurile!) PSD este „ciumă roșie” (chiar dacă a avut la ultimele alegeri un număr dublu de votanți față de PNL!), USR-PLUS „șantajează dezvoltarea românilor!” iar UDMR… A, nu. Despre UDMR doar de bine, doar ei nu șantajează dezvoltarea românilor! În acest timp Anghel Saligny se răsucește în mormânt, încercând să găsească soluția optimă de distribuire a celor zece miliarde de euro astfel încât „guvernul meu” să nu iasă din cărți! Realitatea este tristă pentru țară: nu există opoziție reală!

Invocând infailibilitatea economiei de piață, cetățenii României sunt aruncați în arena supraviețurii pradă sigură oligopolului samsarilor de utilități (electricitate, gaze, apă, combustibili) contribuind prin sumele plătite artificial și suplimentar la… creșterea economică pentru a cărei formulă se auto-felicita guvernanțîi!

Cel care ar trebui să interpreteze corect simptomele de mai sus și să intervină, „ Poporul Suveran”, a fost adus în stare distrofică prin intermediul celui mai eficient procedeu: degradarea sistemului educațional. Profilul educațional al populației este printre cele mai scăzute din Europa, facilitând popularitatea unor politicieni ce, neavând nimic a spune fac imposibiliul pentru accentuarea acestei situații ce le garantează accesul și menținerea la putere.

Suplimentar, sumele alocate mass-mediei sub pretextul pandemiei și-au făcut efectul: românilor le este redată o realitate pervertită prin aplicarea legii refractiei luminii asupra fluxului informațional! Poate că Parlamentul European nu se referă la România, dar nici nu o exclude, atunci când atrage atenția asupra „încercărilor guvernelor unor state membre de a reduce la tăcere mass-media critică și independentă și de a submina libertatea și pluralismul mass-mediei” și își exprimă îngrijorarea față de transformarea mijloacelor de comunicare în masă în mijloace de propagandă pro-guvernamentală! Dacă răzbat totuși și ceva voci critice, este pentru că presiunea realității nu poate fi stăvilită cu bani!

Proliferarea corupției și imbogatirilor personale este, fie și doar prin prisma abundenței exemplelor public accesibile, axiomatică: case, terenuri, păduri, Coasta de Azur, Mossack Fonseca, s.a.m.d., realizate din salarii de bugetari sau chiar… fără venituri! Constituția favorizează explicit transferul banilor publici – de la cei mulți – către buzunare private – ale celor puțini: “ Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. – art.44.8)

Cele de mai sus constituie simptome ce, cu o foarte mică marja de eroare îndreptățesc o concluzie inspirată de celebrul articol al lui Emile Zola “J’Accuse!” care afirmă, adresându-se președintelui republicii, că “La verite est en marche”: în România de azi “La Dictature est en marche!”

Fostul președinte francez Nicolas Sarkozy emitea în martie 2018, în cadrul unui forum organizat în capitală Emiratelor Arabe Unite o reflexie de natură a pune pe gânduri, precizând că vorbește serios: “… democrațiile distrug toate formele de leadership… Este o realitate faptul că astăzi, marii lideri ai lumii aparțîn țărilor care nu sunt mari democrații.” “Democrațiile au devenit un câmp de bătaie, unde fiecare ora este utilizată de toată lumea, rețele sociale, etc., pentru a distruge pe cel aflat la putere!” “Cum poți să ai o viziune pe zece, cincisprezece sau chiar douăzeci de ani și în același timp să ai un ritm electoral (…)?” (Le Monde, 09/03/2018) Amărăciunea lui Sarkozy este de înțeles, având în vedere eșecul încercării de a obține cel de al doilea mandat. Ar fi însă îngrijorător că opinia să să corespundă opiniilor altor lideri care, aflați încă în funcție, fără a împărtăși sinceritatea lui Sarkozy, fac imposibilul pentru exercitarea unui leadership dincolo de limitele constituționale!

Un articol de Laurențiu Mitrache