’’Pe masura ce opozitia libiana se apropie de Tripoli, regimul algerian se teme ca ar putea fi urmatorul care sa cada. Cea mai mare tara din Africa, cu mai mult petrol si gaze decat Libia, Algeria are aceleasi probleme ca si celelalte natiuni arabe. Se va extide valul de proteste catre Vestul Africii de Nord’’, scria in august 2011 (in plin razboi in Libia) Bruce Riedel, specialistul in antiterorism al unui dintre cele mai vechi si mai influente think tank-uri americane, Brookings Institution. Articolul, publicat in National Interest, se intituleaza ”Algeria este urmatoarea care va cadea”.
’’Protestele care au aparut in lumea araba in 2011 au inceput de fapt in Algeria la inceputul lui ianuarie 2011. Chiar si inainte ca demonstratiile sa loveasca Tunisia si sa-l dea jos pe presedintele Ben Ali, au fost proteste fara precedent in Algeria. Fiecare oras algerian a fost lovit de cele mai mari demonstratii dupa multi ani. Apoi ele au inceput sa se stinga. Algeria este o natiune bantuita; frica revenirii terorii si a violentei din anii ’90 este atat de mare incat a actionat ca o frana a primaverii arabe in Algeria, chiar inainte ca iarna sa ia sfarsit.
Algeria este vulnerabila la contagiunea cu protestele impotriva regimului care au aparut in restul lumii arabe. Exista un procent mare de tineri, un somaj ridicat si un regim care nu permite participarea publica la procesul de decizie. Algeria este si gazda unei violente ramuri al-Qaeda, al-Qaeda din Maghrebul Islamic. Insa amintirile deceniului pierdut al anilor ’90- este atat de vie, incat nu exista tentatie pentru intoarcerea in abis.
Republica Populara Democratica Algeria este ce ami mare tara araba ca suprafata si acum ca Sudanul s-a separat, este cea mai mare tara din Africa. Si-a obtinut iondependenta de sub autoritatea Frantei in 1962, dupa un razboi de zece ani in care au murit un milion de oameni.
Vechiul regim de stanga a fost pus la incercare de islamisti in anii ’80. Frontul Salvarii Islamice a castigat alegerile locale in 1990. Au castigat apoi alegerile parlamentare din decembrie 1991 si urma sa formeze guvernul. Armata a intervenit insa si generalii au preluat controlul. A urmat un cosmar de un deceniu. Grupul Islamic Armat, cel mai mare grup rebel, a decenit fanatic. Armata a penetrat gruparile, creand elemente care nu mai puteau fio controlate. FIA s-a scindat si factiunile au inceput sa lupte intre ele. A aparut apoi o grupare salafista, chiar mai fanatic si mai violent.
Cu timpul, conflictul s-a atenuat. Presedintele Abdelaziz Bouteflika a format un nou guvern, mai legitim si a inceput sa recurrga la reforme si amnistii. In timp ce Bouteflika are o putere foarte mare si se afla acum la al treilea mandat, generalii sunt adevaratii detinatori ai puterii.
Razboiul din Libia a ingrijorat profund Algeria. Ca si restul lumii, Algeria nu avea sentimente prea bune fata de regimul Gaddafi. Dar ruperea Libiei in Tripolitania si Cirenaica si ultima interventie NATO, in special a aviatiei franceze, este este vazuta ca un semnal de alarma de Algeria. Ca si Libia, Algeria are o istorie plina de rivalitati regionale si de guvernari locale. Fortele europene si americane care lupta la granite au readus in prim plan amintirile coloniale.
Algerul a sustinut regimul Gaddafi impotriva rebelilor, criticand operatiunile NATO si votand impotriva lor in cadrul Ligii Arabe. Algeria si-a exprimat ingrijorarea ca probleme din Libia pot duce la aparitia unui mare sanctuar pentru al-Qaeda si pentru alti jihadisti extremisti.
La cea de a cincea aniversare a atentatelor de la 11 septembrie 2011, Ayman Zawahiri a anuntat intr-un mesaj video ca gruparea salafista din timpul razboiului civil din Algeria a devenit parte a al-Qaeda, sub numele de al-Qaeda din Maghrebul Islamic. Aceasta grupare a atacat sediul ONU din Alger la scurt timp si a incercat sa-l asasineze pe Bouteflika. De atunci s-a extins pana in Nigeria si a rapit turisti occidentali in Sahara.
Asadar, Algeria este prinsa intre spaima de a se reintoarce la haos si violenta, daca armata si regimul isi reduc autoritatea si necesitatea sociala si economica a reformelor. SUA nu suntun actor major in afacerile algeriene; Europa este unul important, dar probabil ca nu va interveni. Algerienii vor fi singuri in fata acestei dileme a lor’’, se incheie articolul publicat de Bruce Riedelș cu putin timp inainte de caderea regimului di nLibia si asasinarea lui Muamar Gaddafi.
O vedere din Siria
Daca aceasta a fost opinia unui membru de vaza al Brookings Institution, iata ce scrie, intr-o traducere in limba franceza, si ziarul sirian, evident profuind atioccidental, ”Al-Watan” in legatura cu razboiul din Mali si luarea de ostatici din Algeria.
’’Pofta vine mancand. Dupa ce a recolonizat Coasta de Fildes si Libia, Franta se uita catre Mali pentru a atacat Algeria pe la spate.
Cu putin inainte ca NATO sa cucereasca Tripoli, francezii au analiszat, au tocmit si au inarmat grupari de tuaregi., dar era deja prea tarziu ca ee sa mai joace un rol pe teren. Odata razboioul incheiat, ele s-au intors in desertul lor. Tuaregii au un teritoriu impartit intre Libia, Algeria, Mlai si Niger. Daca au obtinut protectia primelor doua state, ei au fost parasiti de ultimele doua. Astfel, incepand din anii ’60, ei au pus sub semnul intrebarii suveranitatea statelor Mali si Niger asupra pamantului lor. Miscarea nationala pentru eliberarea Azawad-ului a preluat controlul asupra Maliului de Nord, unde locuiesc tuaregii. Intre timp, un grupuscul islamist Ansar Dine, legat de al-Qaeda din Maghrebul Islamic a profitat pentru a impune sharia in mai multe localitati.
Pe 21 martie 2012, in Mali are loc o lovitura de stat stranie. Un misterios ’’Comitet pentru refacerea democratiei si a statului’’ il inlatura pe presedintele Amadou Tounami Toure si declara ca vrea sa reinstaureze autoritatea in nordul tarii. Apare o mare confuzie: pucistii nu au putut explica cum actul lor poate ameliora situatia. Inlaturarea presedintelui este si mai bizara, pentru ca a avut loc cu cinci saptamani inainte de alegerile prezidentiale, iatr Amadou Toure nu se mai prezenta. Comitetul pucistilor era format din ofiteri scoliti in SUA. Ei au impiedicat desfasurarea alegerilor si au transferat puterea unuia dintre candidati, Diocounda Traore. Miscare a fost legitimata de acordul Comunitatii Economice a Statelor din Africa de Vest, prezidata de Alassane Ouattara, presedintele adus la putere de armata franceza in Costa de Fildes, in 2011.
Lovitura de stat a agravata sciziunile etnice in Mali. Unitatile de elita așle armatei, formate in SUA, au fost parasite de o unitate de tuaregi, care s-a alaturat rebeliunii.
Pe 10 ianuarie 2013, Ansar Dine si alte grupuri mici silamiste, a atacat orasul Konna. A parasit astfel teritoriul tuareg pentru a impune legea islamica in sud. Presedinteșle Diacounda Traore a decretat stare de urgenta si a cerut ajutor Frantei. Parisul a intervenit in cateva ore pentru a impiedica atacarea capitalei Bamako.
In realitate, este putin probabil ca Ansar Dine sa reprezinte o amenintare reala, pentru ca adevaratii luptatori nu sunt islamistii, ci nationalistii tuaregi, care nu au nicio ambitie in sudul Mali.
Pentru a intreprinde operatiunea militara, Parisul a cerut ajutorul altor state, printre care si Algeria. Algerul este prins in capcana: accepta sa colaboreze cu fosta netropola sau isi asuma riscul de a primi pe teritoriul sau o multime de islamisti. Dupa ezitari, Algerul accepta sa-si deschida spatiul aerian. Imediat, un grup islamist a ataca un sit gazeifer din sudul Algeriei si a acuzat aceasta tara de complicitate cu Parisul in afacerea maliana. Zeci de persoane sunt luate ostatice, insa nu doar algerieni si francezi. Scopul evident a fost acela de a internationaliza conflictul si de a-l aducein Algeria.
Tehnica ingerintei franceze este o reluare a celei a administratiei Bush: utilizarea grupurilor islamiste pentru a crea conflicte si apoi interventia la fata locului sub pretextul rezolvarii conflictului. De aceea retorica lui Francois Hollande o reia pe cea a ’’razboiului impotriva terorismului’’, abandonata intre timp de Washington. Regasim in acest joc protagonistii obisnuiti: Qatarul, care a prelaut o parte din actiunile companiilor franceze din Mali, si emirul gruparii Ansar Dine, care este sutinut de Arabia Saudita.’’
Ce spune Pentagonul
Revenind in SUA, in decembrie 2012, generalul Carter Ham, comandantul Africom (cea mai noua dintre unitatile de comanda ale armatei SUA, creata in 2006, si cea carea a coordonat de la Stuttgart operatiunile din Libia), a declarat la George Washington University ca Mali este una dintre cele mai mari zone din lume unde al-Qaeda isi are baze si aceste grupuri care sunt inamici ai SUA isi sporesc coordonarea in Africa de Vest si Africa de Nord. Venite din partea unui general important din Pentagon, declartiile lasa sa se intrevada o noua interventie militara americana in Africa.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.