Alienare și libertate

În concretețea materială a existenței sale, esența omului este munca în epoca burgheză, dar omul este înstrăinat de esența sa în epoca postburgheză prin ceea ce fusese esența societății în acea epocă: capitalul. Această concluzie marxistă asupra epocii proletariatului are nuanțe noi acum, în epoca postproletară?
Oricare ar fi aceste nuanțe, alienarea omului de esența sa încă rămâne o constantă. Ea a fost identificată mai întâi în gnosticismul antic, care susținea că omul este înstrăinat de izvoarele sale spirituale. Refăcând legăturile cu acest gnosticism, a cărui distrugere a fost păcatul originar al Bisericii, Rudolf Steiner a polemizat cu marxismul în numele concreteții spirituale a omului și a
reformulat teza alienării în bazele unei idei ce părea deja scandaloasă: spiritul este o realitate la fel de concretă precât considerăm noi, modernii, pietrele ca fiind ceva concret. Alienarea din viziunea lui Marx despre care vorbește antroposofia steineriană a apărut din pricina faptului că omul postburghez a asimilat convingerea că esența sa ar fi munca, iar munca ar fi o marfă. Omul preburghez nu își simțea esența în afara sa, ci în interior, în relația sa cu Dumnezeu. Iar omul
antic moștenea ceva din stările unor vremuri mai vechi în care, fără a avea conștiența de sine matură, percepția omului sesiza lumile spirituale mai clar decât lucrurile materiale.
Acest trecut evoluționar, diferit de prezentul evoluției omului, devenise de neînțeles sub judecățile pe care le formata doctrina evoluționismului materialist. Nu mai era de înțeles spusa divino-biblică „Dă nume lucrurilor, Adame!”, care n-ar fi avut sens dacă percepția și noțiunea (ideea) i-ar fi fost date lui Adam într-o unitate fără separare. Acela era Adam înainte de Cădere. După Cădere, noțiunile (ideile) au încetat să mai vină împreună cu percepțiile și această separare și-a avut apogeul în doctrina materialismului. Care a avut primele ei semințe încă înainte de Platon, la filosofii care au considerat că fundamentul cel mai adânc al lumii ar fi o formă materială indivizibilă.
Atomul, așa era numită această formă în limba grecilor. Fizica de azi vorbește despre câmpuri imateriale (vidul cuantic) din care apar particule cu masă. Iar unii fizicieni au propus ca
în vidul cuantic (non-spațiu și non-timp) să acceptăm a presupune existențe spirituale.
Antroposofia spune că esența supramaterialistă a omului nu are transformări conjunctural-istorice. Numele ei: libertatea. Liber față de ce? Față de necesitatea cosmo-spirituală? Marx înțelesese prin Hegel că libertatea este necesitatea înțeleasă, dar înțelegea necesitatea în termeni strict istorici. Steiner argumentează amplu, extrem de amplu faptul că libertatea este necesitatea cosmo-spirituală înțeleasă. Și mai ales iubită.
Cunoaștere și iubire. Cunoașterea materialistă este unilaterală. Și cunoașterea spirituală poate fi unilaterală dacă nu vine prin organul cognitiv care poate fi iubirea. Aici stă marea piatră de poticnire a omenirii. Obiectul acestui iubiri este un subiect: Logosul. Care S-a întrupat pentru a face acest enunț despre ieșirea din Cădere: Prin iubire veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera.