Atenție: câmp prezidențial minat!

Anunțându-ne cu zâmbetul pe buze că „îi convine ca şi adversar politic domnul Hellvig”, dl Ciolacu aruncă un fascicul de reflector peste câmpul minat al prezidențialelor, cu un an înainte de a exploda. Câmpul  – nu dl Ciolacu.  Dumnealui fiind un șerpaș mai viclean decât predecesorii săi din fruntea PSD, care au călcat, fiecare la timpul lui, pe câte o mină antipersonal ce i-a zburat din viața politică.

În 13 iunie a.c., pe tema candidaților prezidențiali, publicam articolul „Regele, Geoană, Hellvig – și Luluța”, iar pe 18 septembrie – „Se fac cărțile pentru dl Hellvig?”.  Ce s-a mai întâmplat între timp, cum arată fotografia la zi?

În primul rând, este evident că pe turnură a apărut în galop dl Ciolacu, transformat de dl. Iohannis din mârțoagă purtătoare de ciumă roșie în lipițan stabilizator de tensiuni inter-partinice. Ca urmare, a încetat pe loc să mai necheze în Parlament suspendarea președintelui, mutându-și padocul în Piața Victoriei.  Cine-l ține de zăbală nu știm, dar cert este că nu puțini pariază pe el, fie prin metrou, fie prin tribunele stadioanelor unde câștigă România.  În ciuda diferenței de regn, încape în orice incintă.

Ciolacu nu e clar în câte biblioteci a intrat, dar are o empatie declarativ-participativă  (jucată sau sinceră nu mai contează) aptă să se bage pe sub pielea omului simplu – care dă grosul la urne. El merge pe schema sincerității totale (care evident că nu există în arhetipul de politician), mimând foarte bine autenticitatea – ceea ce la un electorat eminamente emoțional (pentru care contează mai mult compasiunea decât acțiunea)  s-ar putea să aibă ecou.

Pe lângă el, dar pe coardă, se ține bine în trap alergător dl Geoană, sinecurist de forță la NATO, de unde speră – el și sponsorii lui de la partida Democrată din State – să aterizeze planat în zbor la Cotroceni. Cu un cumnat ambassador at large despre care dna Gorghiu tace ca la ordin, Mircea –  după ce a câștigat bătălia pentru trecutul României (prin tatăl său, general ceaușist legendat în kaki) – ne învață cum să câștige și el, fiul, bătălia pentru viitorul țării. El, fiul – cât și prietenii lui, legendați în Armani, despre care nu se mai știe „cât de mulți suntem”. Brusc l-a apucat grija de (dez)echiparea militară a țării, care – ați ghicit – nu poate fi reparată decât prin comenzi pe bani către furnizorii din Statele Unite.  There’s no free lunch, right?  Lobby vs. lobby, right?

Totuși, dl Ciolacu, despre care nu știm – nici despre el – cam câte stele are pe aleea celebrităților / figura pescarilor, n-a ezitat să-i dea o smetie peste ochi, așa, ca la Buzău: „Nu poţi să vii să ridici pretenţii, să fii viitorul preşedinte al României, cu nişte şmecherii ieftine care se făceau prin ’92-’96. (…) Societatea românească nu este pregătită încă pentru un preşedinte independent. Nu forţa lucrurile.”

 

Mai clar de-atât nu se poate: Ciolacu a ieșit la drumu’ mare! Iată că, implicit,  se cam pretinde, iar pe Geoană, explicit, îl cam tunde. Ba îl și amenință voalat: „Nu forţa lucrurile!” Adică – „stai în banca ta! (oriunde își are sediul)” Este prima dată când Ciolacu se dă la Geoană ritos, pe față. Și nu întâmplător.

 

Dacă stăm strâmb și judecăm drept, candidatura simultană a celor doi divizează, în primul rând, bazinul (poporul) PSD-ist. Rezultatul? Față de aplombul previzibil al AUR și de apariția unui eventual pol de dreapta în jurul PNL, apare riscul ca niciunul dintre cei doi, alergând pe același culoar, să nu intre în turul al II-lea. Rezultă că, pentru ca arealul de centru-stânga să fie sigur de reprezentare în finală, este necesar ca unul dintre ei să dispară de la început, să nu se înscrie în cursă.  De aceea, Ciolacu îl împinge pe scări pe Geoană. Nu e loc pentru amândoi în lift. Dar dacă, peste toate, Geoană apucă totuși să intre în lift, atunci, în turul al II-lea, are șanse să-i declare din nou dragoste Mihaelei. De data asta, chiar și în dimineața de după.

 

Hotărâtoare pentru a rupe pisica poate fi chiar vizita din aceste zile la Washington a prim-ministrului. Va fi el desistat de Marele Licurici sau îl va desista el pe Geoană la Marele Licurici? Aceasta-i întrebarea. Dacă avem în vedere și recenta vizită pe apa lină a Potomacului a dnei Turcan, pianista de serviciu a dlui Iohannis, reiese că Licuriciul are la dispoziție toate taberele care se înfruntă în Valahia.

 

Tocmai de aceea, nu e exclus să vină cu varianta a III-a. Când doi se ceartă, al treilea câștigă. Cine să fie acela? Ei bine, pretendentul a fost nominalizat chiar de dl Ciolacu, după ce l-am nominalizat și noi acum 7 luni, când și-a dat demisia netam-nesam de la SRI.  Între timp, dl Hellvig s-a și plasat în fruntea listei PNL la europarlamentare. Just in case. De unde se vede că gheara dlui Iohannis este în continuare lungă, chiar dacă anumite posturi de televiziune au devenit, peste noapte, ca la ordin, din adulatoare –  inchizitoriale pe tema avionului cu clanțe de argint. Ca și când asta ar fi problema…

De data asta, dl Ciolacu și-a schimbat tonul. Nu e cazul să te rățoiești la un (proaspăt) fost director SRI, care, desigur, deși n-a plecat cu dosarele în traistă, le-a lăsat totuși la păstrare. „La un caz… pac la Răsboiul!”, ne învață eposul autohton. De aceea, dl Ciolacu n-are altă soluție decât să pretindă că îi convine Eduard Hellvig ca „adversar politic”. Nu-i mai spune: stai în banca ta! – ca lui Geoană.

Anterior, la o exprimare a lui Ciolacu cum că avem nevoie de o „Românie ordonată”, Hellvig n-a ezitat să-i dea peste nas,  scriind că „România ordonată, fără să fie şi coordonată, riscă să se transforme într-un proiect cu nume frumos, dar cu un conţinut dezordonat, precum nişte covrigi fără o sârmă unificatoare.”  Dl Hellvig nu a specificat nici cine să fie sârma unificatoare, nici de cine să fie coordonată România  – de Serviciile secrete?…  De Marele Licurici?…  De Ursula?… Fostul șef SRI este criptic, dar parcă l-a luat puțin gura pe dinainte.

În pofida aceastei șarje usturătoare, Ciolacu s-a grăbit să declare că „Eu nu am luat-o ca pe un atac. Sunt ferm convins că o Românie ordonată nu poate să fie decât dacă este şi o Românie coordonată.” Bravos, taică! Adică, pupat Piața Endependenți. E clar că președintele PSD lasă ușa deschisă, în caz de necesitate a „coordonarii” la urne. Lucrurile vor merge târâș-grăpiș, partidele făcând pe independentele, până la alegerile europarlamentare din iunie anul viitor. Atunci va fi bătaia peștelui. De-abia după ce AUR va marca probabil un scor de peste 20 la sută, va fi activată varianta candidatului comun PNL-PSD pentru prezidențiale, singura care le poate da celor două partide siguranța accesului în finală.  Atunci va fi reactivat și dl Hellvig, ca soluție de avarie.

Să fie oare nevoie de atâta bătaie de cap?  Poate AUR să pună în pericol binomul (de partid și de stat paralel)? Poate, în anumite condiții.

 

Dacă în PNL se va da o luptă pentru putere în partidul post-Iohannis (ceea ce coincide cu zbaterile derobării de mandatele atone, grele ca o piatră de moară, ale președintelui), nu la fel stau lucrurile în AUR, unde –  în lupta pentru putere din perspectiva intrării la guvernare  – are loc mișcarea inversă, de apropiere cât mai strânsă de președintele Simion.  Prin intermediul lui, intrându-i adică în voie, personaje de toate genurile, nu neapărat dintre cele mai respectabile, de la nostalgici vadimiști la artiste de mâna a treia scăpătate prin Italia, încearcă să (re)intre în viața politică a țării (dacă se poate pe poziții cât mai înalte), profitând de tsunami-ul suveranist care se prefigurează.

 

Disponibilitatea dlui Simion de a-și augmenta partidul cu cât mai multe personalități este, pe de o parte, de înțeles, dar, pe de alta, acceptarea cui vrei și cui nu vrei e de natură să alieneze alte personalități cu adevărat respectabile – care poate ar rezona cu ideea suveranistă dacă nu s-a trezi „colegi” cu intruși compromiși în trecut pe diverse paliere și reșapați acum la grămadă. O asemenea politică neselectivă de resurse umane s-ar putea transforma în auto-sabotaj. În definitiv, tocmai noutatea, prospețimea, lipsa unui pasiv compromis constituie principalul capital a acestei formațiuni. Or, dacă se împănează cu vechituri și cu toxicitățile lor acumulate în vechile lupte politice, se decredibilizează, își torpilează singură piedestalul.

 

În acest context, selectarea candidatului la prezidențiale va reprezenta o veritabilă piatră de încercare. Într-un fel, nu e exagerat să spunem că alesul va trebui să placă mai curând adversarilor decât partizanilor. În turul al II-lea, în lupta cu candidatul de dreapta sau de stânga sau, și mai și, în lupta cu un candidat comun, reprezentantul AUR, relocându-i în subsidiar pe nemulțumiții din cele două partide concurente,  va trebui, în primul rând,  să-i polarizeze pe nehotărâți, adică să aducă  România tăcută, retractilă, debusolată, alienată, sceptică, la urne. În asta constă pariul AUR.  Or, tipul de candidat în stare să producă o asemenea performanță n-are cum „să rimeze” cu epavele politice sau mondene care încep să paraziteze partidul.

 

În sfârșit, în ce o privește pe dna Kovessi, dacă ar fi s-o răzgândească cineva, problema ei este cine o propune. Nu mai are partid.  După ce Voiculescu (USR) și Mihăilă (REPER) au devenit penali, mai poate dumneaei să candideze în numele unor formațiuni corupte, ea, campioana anti-corupției? Nu mai poate, șade rușine. Reiese că încriminarea celor doi pe linie de vaccin are bătaie lungă,  bilă-mantă-bilă, de natură s-o cam rostogolească definitiv pe Luluța în săculețul de sub masă, situație care ar avea explicație: prezența ei în campania din 2024 nu i-ar surâde deloc actualului încă președinte, știind că, instalată la Cotroceni, Luluța s-ar putea răzbuna, cine știe cum, după ce a fost scoasă cu zgâlț din șefia DNA.

 

Aceasta ar fi fotografia câmpului prezidențial în prag de iarnă, la sfârșit de an pre-electoral. Făcând zoom înapoi, ce putem spune mai mult decât spunea un personaj celebru al aceluiași epos autohton:  „Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!… Rezon, coane Iancule!”