AUTIŞTII CĂRŢILOR (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Două legende asemănătoare s-au păstrat: una în marea bibliotecă a lui Sir Robert Adam Cotton (aceeaşi care a adăpostit şi manuscrisul despre Sir Gawain şi Cavalerul Verde), iar cealaltă, într-o altă colecţie particulară, manuscrisul fiind doar citat, însă nu şi reprodus integral. Într-unul, Castelul albastru este localizat în Indii, în celălalt la vest de Noua Guinee[1]. (Cel dintâi manuscris este însoţit şi de o hartă.) În rest, conţinutul relatărilor este aproape identic. Primul manuscris s-a pierdut în incendiul din 1731, al doilea se pare că ar mai exista. Ambele au fost citate de mai multe ori de către cercetători de cea mai bună faimă[2]. Doar citat de Le Mains, fără a ne fi prezentat şi materialul propriu-zis, într-unul dintre aceste înscrisuri Castelul albastru este descris şi desenat cu patru turnuri. Este prima menţionare, după câte ştim, a celui de al patrulea turn. Manuscrisul, pretinde Le Mains, ar fi fost împodobit cu ilustraţii extrem de corecte, dacă vom compara descrierea lor cu ceea ce putem vedea azi în Castelul albastru. Dar se pare, aşa cum afirmă Bromm, că de confrunţi orice manuscris privitor la Castelul albastru cu realitatea relevată nemijlocit de simţuri, oricum imaginile se suprapun. Şi, tot Le Mains susţine că acel manuscris ar fi fost distrus întrucât repunea în circulaţie vechi mituri păgâne, de pildă, legenda despre zagam, taurul cu aripi de grifon care transformă vinul în apă şi aurul şi argintul în plumb. (Un zagam ar fi venit în Castelul albastru din infern, locul său obişnuit, de unde şi ipoteza că ar fi existat un canal ce ducea de pe munte direct în măruntaiele pământului. Posibilul trafic de acolo ar fi fost cel care îi înnebunea pe vizitatorii imprudenţi şi nepoftiţi.)

*

Dar cel mai extraordinar document face parte din categoria certă a ficţiunii, Castelul albastru fiind ţinta  iluzorie a unui echipaj cosmic dintr-un recent roman S.F.. Echipajul respectiv este trimis într-un oarecare sector PLZ308 al emisferei cereşti, cu misiunea de a recupera membrii unei expediţii pierdute în spaţiu, expediţie care într-un ultim mesaj recepţionat pe Terra, ar fi comunicat că se află în sectorul PLZ308, şi că a coborât pe o planetă, unde peisajul era dominat de un misterios castel albastru. Minereul din jurul acelui castel astronauţii l-au descris ca fiind format din bulgări asemănători aurului. Aici s-a întrerupt mesajul, nelăsându-ne să aflăm dacă şi acel aur îşi schimba culoarea şi strălucirea sau nu. În continuare, nava de recuperare nu mai semnalează asemenea amănunte, nemaipomenind nici de castel şi nici de bulgări.)

*

La fel ca lui Don Felipe Galecha în faţa contururilor Castelului albastru (contopindu-se cu azurul cel mai pur al cerului din acel golf strâmt în care ar fi dispărut pentru totdeauna un oarecare Don Pedro Adam Torres, împreună cu patru mateloţi), acelaşi Castel albastru ne apare şi nouă la limita dintre realitate şi iluzie, având motive certe să-l vedem şi motive la fel de certe să ne îndoim de realitatea clipelor când ne aflăm în preajma sa. Dacă minereul numit în evul mediu „aur schimbător” a existat cu adevărat, atunci acel ceva nu putea proveni decât dintr-un castel cu o existenţă atât de controversată.

Şi, de multe ori, privind peisajele atât de schimbătoare, încercăm să numărăm cele de trei ori opt perspective. (Sau de patru ori opt?) Nu reuşim niciodată să ajungem până la capăt. Perspectiva se limitează la ea însăşi, iar Castelul albastru se iveşte şi dispare în spaţiu, ca şi în lungi răstimpuri de vreme. Sau poate că dispare din când în când doar din perspectiva în care ne aflăm noi la momentul respectiv.

Căci, să nu uităm, spune vechea legendă, dintr-o fereastră nu se poate avea decât o singură perspectivă.

Şi, uitându-ne în zare, uităm de mult de fereastra din care privim.

Ghid de vizitare

• continuare –

Acum, că vă aflaţi în interiorul Castelului albastru, după ce aţi fost admişi cu brio de către Capitala istorică  (firul roşu al întregii noastre deveniri), vreţi să vă convingeţi cu propriile simţuri despre ce este adevărat şi ce doar poveste din multele zvonuri auzite de-a lungul timpului. De aceea aţi făcut atâtea eforturi ca să ajungeţi aici. Vă îndreptaţi, aşadar, spre Primul turn, dar pregătirea voastră încă nu a luat sfârşit şi sunteţi conduşi în modul cel mai firesc de către ghid într-o încăpere mare, înconjurată de pereţi de sticlă. Este evident că locul a fost adăugat ulterior construcţiei vechi, el fiind o modernă sală de conferinţe, cu cabine pentru traducere simultană, cu ecrane pentru demonstraţii, cu microfoane şi căşti. După ce aţi luat loc, un conferenţiar vă va expune următorul text, pentru care foloseşte un ton neutru; el nu-şi face decât datoria: pentru această lecţie este plătit.

Posibila imagine pierdută

Există locuri ce nu-şi trădează detaliile fiindcă nu suntem obişnuiţi să le privim de aproape, spune conferenţiarul. Se pot afla acolo lucruri aflate de faţă, pe care nu le observăm pentru că le cunoaştem doar sub o altă înfăţişare. Şi se găsesc şi cunoscători ai acestor fenomene care, fiind obişnuiţi cu ele, văd de multe ori ceea ce nu există. Este greu de ştiut dacă ignoranţa sau prea multa ştiinţă încurcă mai mult percepţia.

Conferenţiarul scoate o ediţie a ghidului şi o arată către sală:

După cum ne demonstrează şi această modestă carte, oricare fereastră (etaj) al fiecăruia dintre turnurile Castelului albastru ne-a transmis o posibilă imagine, transcrisă aici cu fidelitatea îndoielnică a oricărui scrib. Nivelul nu întotdeauna exemplar al textelor, lacunele ce au trebuit completate ulterior, trufia unor copişti şi ignoranţa altora au dus la compilaţii cu totul neavenite, la acoperirea relatării originale cu un strat, dacă nu întotdeauna mincinos, oricum străin de privirea nemijlocită. A fost treaba specialiştilor să se folosească de metodele ultimelor cuceriri ale ştiinţei pentru a curăţa ceea ce s-a adăugat ulterior peste ceea ce a fost de la începu t. De obicei, scribilor le lipseşte atât profesionalismul, cât şi prestigiul pentru a se încumeta să dea note celor ce s-au aventurat pe un drum atât de pretenţios.  Şi, totuşi: în lipsa argumentelor ştiinţifice riguroase – care, şi el sunt încă de prea multe ori inadecvat utilizate -, nici scribul nostru nu se poate împiedica să nu aibă şi el o convingere şi anume aceea că imaginile pe care le-a transcris în acest volum reprezintă, dacă nu cea mai fidelă interpretare, atunci cel puţin comentariul posibil. Oricum, volumul de faţă constituie, de aceea, mărturia unui moment al receptării legendelor despre Castelul albastru, desigur doar de către cei ce au fost admişi de Capitala istorică.

Lucrurile sunt mai complicate, continuă conferenţiarul. De exemplu, există o fereastră, una dintre cele de patru ori opt, despre care a dispărut orice confirmare. Poate cu excepţia faptului că a fost descrisă de parcă ar fi fost zidită de pe vremea aceluiaşi personaj atestat, Don Felipe Galecha. Se mai găsesc şi alte variante în care ni se povesteşte că una dintre ferestre are proprietatea de a nu reflecta decât însuşi castelul, în vreme ce în compilaţiile mai târzii se vorbeşte despre o fereastră caleidoscop. Termenul este diferit interpretat de către exegeţi, unii mergând până a respinge noţiunea cu totul, apreciind-o drept o eroare datorată, de pildă, limitelor unui nefericit calc lingvistic (?). Aşezându-se fiecare text la locul potrivit (sau pe aproape), s-a ajuns, prin eliminare, să se considere că fereastra (etajul) al şaptelea al celui de al doilea turn ar fi cea despre care s-a vorbit. Folosind acelaşi procedeu al eliminării, s-a putut uşor constata că ferestrei cu pricina i-a dispărut orice mărturie a imaginii, nemaiexistând nici un text care s-o ateste, nici măcar în vreo interpretare ulterioară.

Urmează proiectarea pe ecran a celor afirmate

În cele mai multe ediţii, diferitele legende – unii le numesc „povestiri” – sunt înşiruite într-o ordine mai mult ori mai puţin întâmplătoare, ba câteva texte lipsind cu desăvârşire, îşi continuă expunerea conferenţiarul. Iar, între timp, arată  spre auditoriu, pentru exemplificare mai multe volume aflate pe catedra de pe podium. Încercările de sistematizare au ţinut cont, de obicei, doar de raţiuni tipografice, de rigorile cenzurii de moment ori de presiuni comerciale. Este ciudat că nici o ediţie avută la îndemână de către scrib şi nici un manuscris la care a avut acces nu folosesc succesiunea indicată de exemplarul din biblioteca lui Sir Robert Cotton, manuscrisul care conţine tabelul ce pare a fi una dintre posibilele chei ale labirintului Castelului albastru. Urmând această cale, în reconstituirea propusă de scrib în ediţia de faţă, s-a încercat identificarea corespondenţelor posibilei imagini pierdute atât pe orizontală, stabilindu-se ecourile în etajele şapte ale celorlalte trei turnuri, cât şi în liniaritatea verticalei reprezentate de însuşi turnul doi. După eforturi zadarnice, şi cei mai riguroşi cercetători şi-au dat seama de inutilitatea unui asemenea demers: dacă din fiecare punct, unghiul de vedere diferă atât de mult încât peisajul zărit nu se interferează niciodată de la o fereastră la alta, este de presupus că şi posibilele traiecte să fie cu totul divergente. Cât priveşte denumirile mitologice găsite în manuscrisul din nordul Africii, denumi purtate de nivelele turnurilor, faptul că s-au păstrat doar două dintre acele denumiri (din opt) nu reprezintă nici o nenorocire. În vechime, câţi autori nu obişnuiau să numească după o zeitate ori după o muză aleasă mai mult ori mai puţin afectiv capitolele cărţilor lor sau cărţile înseşi? Că există corespondenţe simbolice între Sisif şi textele păstrate la primul etaj (în versiunea de faţă) sau între sirene şi cele corespunzând catului patru (tot în versiunea de faţă) este adevărat. Însă ar fi la fel de posibil ca ordonarea imaginilor să fi fost realizată după aceste nume şi nu numele să fi fost date acelor imagini. Denumirile n-au avut, de multe ori, decât o valoare votivă. La fel ca şi cu figurile unor personaje care, cu timpul, au primit, din aceleaşi pricini, numirea de „Zeus” sau, mai târziu, de „Sfântul Cutare”. Venus din Milo nu este aceeaşi femeie şi nici măcar nu prea seamănă cu Venus Capitolina. Văzând o întruchipare a lui Zeus, nu putem deduce o altă întruchipare a sa. Pruncul Iisus diferă de la o reprezentare la alta.

Concluzia aceasta nu este prea încurajatoare. Dacă ar fi s-o urmăm, ar trebui să ne resemnăm cu ideea că una dintre cele treizeci şi două imagini posibile (?) s-a pierdut pentru vecie. Dar ceea ce ne-a rămas este perfect divizibil la treizeci şi doi? Putem să ne permitem să fim atât de rigizi în interpretări? Nu cumva materialul căutat există în ochii noştri nepregătiţi să-l perceapă? Sau, printre atâtea perspective oferite cu generozitate de ferestrele Castelului albastru, nu cumva una are chiar datoria să sondeze ca o oglindă? Nu cumva printre atâtea ieşiri imprevizibile, cel ce a conceput turnurile să fi simţit la un moment-dat nevoia şi celei mai subtile şi ultime căutări, scrutarea de sine?

Unei asemenea interpretări i s-ar putea reproşa că ar fi totodată şi cea mai comodă, şi cea mai inatacabilă. Nesprijinindu-se pe nici un argument material, orice ipoteză nu rămâne decât o supoziţie.

Şi totuşi: se mai găsesc frânturi de texte, precum şi texte întregi disparate, îngrămădite inepuizabil în marea magazie a obiectelor pierdute şi regăsite parţial. Ar fi însă aproape imposibil să reconstitui din colecţia de obiecte risipite în cele patru vânturi, din acest praf al istoriei, un obiect rotund, un ceva întreg. Chiar dacă un ciob s-ar potrivi perfect într-un anumit loc, nimeni n-ar putea să mai certifice autenticitatea transplantului. Ipoteza ar rămâne tot o simplă supoziţie.

Chiar dacă deranjaţi că vi se amână ceea ce vreţi să vizitaţi, la început încercaţi să fiţi atenţi. Treptat, însă, tot discursul acesta vi se pare şi prea lung şi prea obositor. Dar conferenţiarul, continuă imperturbabil. (Pentru aceasta este plătit!)

Există nenumărate povestiri despre ferestre zidite. Povestiri romantice, povestiri fantastice, povestiri ale literaturii de groază. Unele sunt rătăcite printre alte grăunţe de nisip ale acestei pulberi nesfârşite. Există şi povestiri de acest gen înserate în corpuri aparent omogene şi totuşi parcă acele fragmente s-ar potrivi mai bine unui anumit etaj pierdut al manuscrisului intitulat „Castelul albastru”.

În Castelul lui Barbă Albastră, soţia regelui nu are voie să pătrundă într-o anumită încăpere, depozitara unei taine îngrozitoare. Despre celelalte nenumărate odăi ale palatului, nu ni se vorbeşte aproape nimic. Ele nu fac parte din intrigă, jucând doar rolul recuzitei. În alte legende, încăperea misterioasă este înlocuită cu o uşă care nu are voie să fie deschisă. (Nu ni se spune şi se pare că nici măcar n-are importanţă ce şi dacă se găseşte ceva în spatele acelei uşi.) În fine, se mai găsesc, în alte relatări, şi interdicţii în legătură cu anumite geamuri. Şi acolo există, bineînţeles, şi „ferestre obişnuite”, însă nu le aminteşte nimeni. Ceea ce nu le împiedică să-şi aibă viaţa lor. Niciunui scrib nu-i este niciunde cunoscut ca o fereastră zidită să joace rolul principal, dar la fel de adevărat este că niciunde nu se spune răspicat că în palatul cu pricina o asemenea fereastră ar lipsi.

Cioburile risipite sunt la fel de multe ca boabele nisipului mării. Nenumărate fragmente de argilă scrisă, pietre păstrând resturile unor inscripţii, bucăţi de papirus, stele funerare aduse din cele mai diferite colţuri ale lumii, pictograme, hieroglife pe jumătate şterse, scrieri azi necunoscute, liniara A, liniara B, zdrenţe de mătase acoperită cândva cu semne: mărturii nenumărate se îngrămădesc în nesfârşitele depozite ale muzeelor lumii. Nimeni nu le va mai putea pune vreodată cap la cap, nimeni nu va mai avea putinţa să vadă ce se repetă. Cei ce au „salvat” aceste resturi n-au făcut decât să desăvârşească risipirea lor ireversibilă. Iniţial, ar mai fi fost posibil să cauţi oala după locul de origine a ciobului. Acum şi oala a fost „salvată” şi păstrată într-un spaţiu unde poate va zace în „siguranţă” alte mii de ani. Nelăsate să moară, asemenea nenumărate fragmente au prea puţine şanse de a mai trăi vreodată.

Pe un papirus care cu greu ar mai putea fi datat şi cu atât mai puţin reconstituit, se mai păstrează referiri la o despărţitură în zid: nimeni nu are voie să privească prin ea fiindcă, nevăzând peisajul cu care este înconjurat (edificiul), ci… cu totul altceva, îşi va pierde cu siguranţă minţile. În Babylon, o asemenea crăpătură s-ar fi numit „idee” – ea nu poate fi atinsă cu mâna. Dar despre o astfel de „idee” ni s-a păstrat totuşi o mărturie: când rosteau la început de an diferitele denumiri ale Marelui Zeu, regii babylonieini, în vreme ce recitau din Enuma-Eliş, priveau printr-o fereastră care nu se pomenea. Nici ceea ce vedeau ei prin acea fereastră nu se pomenea. Unii magicieni, intrând în transă, priveau şi ei printr-o fereastră ori prin ceva simbolizând acea fereastră.

Deoarece despre oglinzi există mai multe legende decât despre ferestre, se pare că unele mărturii ar putea devia de la miturile reflectărilor. Cel ce priveşte prin oglindă vede ceva, cel ce priveşte în fereastra respectivă, de asemenea.

Mama vitregă a Albei cu Zăpada primeşte un răspuns profund nemulţumitor din partea oglinzii interogate. În evul mediu, asemenea oglinzi se zice că ar fi făcut parte din recuzita unor prezicători. Regina rea din basmul Fraţilor Grimm pare a fi ultima urmaşă a acestei tradiţii. Ghicitoarele mai sărace, neavând posibilitatea de a-şi procura asemenea oglinzi, îşi puneau clienţii să privească într-un anumit ungher întunecos al încăperii. Eventual o lumânare uşor mascată de un voal colorat putea să arunce reflexe incerte. Muşteriului i se solicita să spună ce vede, iar ghicitoarea îi interpreta viziunile. Noaptea se putea folosi o fereastră pentru acelaşi scop. Pe întuneric şi în lipsa lunii, privite din casă, mişcările copacilor pot sugera atâtea şi atâtea imagini. Din mulţimea de izvoare de unde s-a adăpat mantica, putem spune că fereastra îşi câştiga faima odată cu venirea nopţii şi cu semiopacifierea ei.

Din legenda lui Don Felipe Galecha a rămas, în primul rând, acel Castel albastru de unde a fost adus „aurul schimbător”. Protocoalele sfântului Oficiu insistă pe această temă. Unde se vorbeşte despre lucruri mai banale decât ţinuturile oamenilor violeţi sau ale civilizaţiilor cailor, o simplă fereastră schimbătoare de destine nu mai merită să fie amintită. Să spunem că acel Don Petro Adam Tores şi oamenii săi ar fi privit prin acea fereastră, că s-au regăsit în imaginea admirată şi că au renunţat, poate pentru totdeauna, la vechea lor identitate? Ar fi riscant, chiar dacă speculaţia nu este cu totul gratuită, având în vedere situaţii asemănătoare descoperite în documente şi ele pe jumătate pierdute.

Lumea este obosită şi moţăie în fotoliile confortabile. Unii chiar şi-au scos căştile din urechi. Conferenţiarul încearcă să învioreze adunarea şi pune întrebări: „Cine credeţi că…?” sau „După părerea dumneavoastră, care ar fi explicaţia că…?” Fiindcă nu-i răspunde nimeni, mai ales după ce spusele cuiva au fost declarate total nesatisfăcătoare, conferenţiarul dă el explicaţiile şi trece la un alt capitol:  

Un soldat maur, rătăcit în nemărginimea deşertului, a nimerit într-o oază. Se aflau acolo câţiva palmieri, un mic lac, un petic de pământ acoperit cu iarbă nu mult mai mare decât un covor de rugăciune şi o clădire de formă octogonală. Fiecare perete al construcţiei era prevăzut cu o uşă ce dădea spre exterior. Soldatul a deschis una dintre uşi, a intrat şi a întâlnit un bătrân înţelept care i-a dat să mănânce lipii şi măsline şi să bea apă rece. Au stat o vreme de vorbă, apoi soldatul şi-a continuat drumul. După doar câţiva paşi, şi-a dat seama că şi-a uitat sabia în edificiu. Aşa că a revenit, însă, în grabă, a reintrat printr-o altă uşă. De data aceasta a întâlnit un grup de copii ce învăţau scrisul şi cititul de la învăţătorul lor. Nimeni dintre ei nu ştia de existenţa bătrânului înţelept, nimeni nu ştia de vreo sabie uitată. Uimit, soldatul a ieşit din nou din clădire pentru a-şi continua drumul. Dar, în acelaşi timp, îşi dădu seama că nu poate înfrunta neînarmat deşertul, iar prezenţa copiilor şi a învăţătorului lor i se păru o înşelăciune: probabil că frumoasa lui sabie cu lucrătură de argint şi cu mânerul bătut în pietre preţioase a fost motivul înscenării. Aşa că a revenit pe prima uşă, hotărât să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi recupera arma, fără de care nu avea nici o şansă în continuarea drumului său. A dat, într-adevăr, de bătrân, acesta i-a spus că-l aştepta, i-a înapoiat sabia şi soldatul a plecat din nou. Însă nu s-a îndepărtat în deşert, ci a pătruns printr-o a treia uşă în octogon: curiozitatea nu-l mai lăsa să-şi continue calea. De data asta, nimeri la un sultan bogat, ce benchetuia în mijlocul curţii sale. Soldatul a rămas mai multe săptămâni acolo, apoi a ieşit din nou din clădire. A înconjurat-o de mai multe ori pentru a se convinge încă o dată şi încă o dată cât e de mică. Apoi a intrat printr-o altă uşă, pătrunzând, astfel, într-o altă lume. Aici a constatat că nu cunoaşte nici oamenii, nici limba lor, nici obiceiurile locului. Abia a avut timp să fugă, chit că nimeni nu i-a făcut nici un rău: dorul de a-i lui l-a chemat înapoi. La cea de a cincia intrare fu oprit de un străjer, trebui să plătească o taxă şi fu introdus într-o baie de distracţii. Femei frumoase şi bărbaţi bogaţi abia de l-au luat în seamă. Ieşi şi de acolo. El era prea sărac şi la sabie ţinea prea mult ca să şi-o vândă pentru o noapte, deşi tentaţii au fost acolo destule… A şasea uşă i-a deschis drumul spre o colibă mizeră, unde copii bolnavi plângeau în jurul unei bătrâne aşezate pe un fel de catafalc. A şaptea uşă dădea spre o stradă lungă, plină de arabi. Se simţi bine acolo, oamenii îi erau apropiaţi, le câştigă repede stima ca un soldat viteaz ce era, îşi găsi o fată de care se îndrăgosti, hotărî să rămână acolo. Dar ştia că mai era o uşă pe care n-a deschis-o. se simţea bine cu fata, însă dorul de a deschide şi ultima uşă nu-i dădea pace. Până la urmă, nu mai rezistă, ieşi din clădire, îşi însemnă bine intrarea ce i-a oferit lumea pe care a îndrăgit-o şi a deschis şi ultima uşă cu gândul de a arunca doar o privire sumară în spatele ei. Legenda propriu-zisă se opreşte aici.

Unii pretind că oşteanul s-ar fi întors la femeia iubită, alţii zic că nici nu mai era nevoie să se întoarcă întrucât ultima uşă ducea întotdeauna spre lumea dorită, că ultima uşă nu reprezenta decât ecoul plăcerii. Şi mai sunt şi dintre aceia ce-şi sfârşesc povestea într-un mod enigmatic: aici se termină totul, deci soldatul n-a mai avut cum reveni de după cea din urmă uşă. Şi, în sfârşit, o ultimă variantă, dintre cele ce-i sunt cunoscute scribului, aminteşte că soldatul ar fi fost recunoscut peste mări şi ţări de vechi camarazi de lupte. Fiecare dintre ei ar fi povestit câte o întâmplare bogată în aventuri din trecutul său, doar oşteanul nostru ar fi mărturisit că viaţa sa nu i-a oferit evenimente neobişnuite. Să se fi întâlnit cu adevărat soldatul maur cu vechii săi tovarăşi? Să fi avut cea din urmă uşă un efect puternic amnezic, asemenea atâtor tărâmuri misterioase din basmele diferitelor popoare? (Un efect care a şters trecutul cu totul – pentru o vreme sau pentru totdeauna -, punând în loc o stare de maximă fericire. Cei care au scăpat din mrejele acelei stări s-au felicitat şi au fost felicitaţi. Dar când au uitat totul, n-au putut uita şi fericirea de atunci …)

Se poate vedea uşor că oricare dintre variante se potriveşte şi ferestrei enigmatice a Castelului albastru. Oricare dintre ipoteze s-ar putea pune şi drept motiv pentru întârzierea lui Don Pedro Adam Tores în Castelul albastru de unde nu se ştie să mai fi ieşit vreodată, concluzionează conferenţiarul.

Dar, trebuie să recunoască scribul, n-ar fi exclus ca la cel de al şaptelea cat al celui de al doilea turn, „fereastra enigmatică” să fi primit statutul acesta doar fiindcă un capriciu al istoriei i-ar fi rătăcit imaginea. Ori pentru că noi nu ne pricepem s-o descoperim, ea fiind de faţă. Sau poate că nici nu avem ce descoperi: există locuri unde căutăm taine, deşi acestea n-au cum să se afle acolo. Dar, dacă am şti cu precizie unde trebuie căutată o enigmă, ar mai rămâne vreun mister nedezlegat?

[1] Grija constantă pentru o localizare cât mai exactă este tulburătoare.

[2] În primul manuscris se afla şi un tabel după care fiecare fereastră (etaj) a celor patru turnuri oferea câte o perspectivă purtând câte un nume: 1. „Limitele”, 2. ”Pariul” sau „Autodistrugerea”, 3. „Perspectiva”, 4. „Aparenţa”, 5. „Originile”, 6. „Apartenenţa”, 7. „Jocul”, 8. „Fantoşa”.

În fragmentele unui document în mare parte pierdut, găsit cu totul altundeva (în nordul Africii), mai există doar numele mitologice a primului şi a celui de al patrulea etaj – „Sisif” şi, respectiv, „Sirenele”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.