Axa lumii (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Se însera şi oaspeţii Ducelui începeau să se strângă în marea sală de ceremonii, recepţii şi chefuri. Bărbaţii soseau cu greu, fusese şi noaptea trecută o obositoare noapte lungă şi a trebuit să-i trezească foamea şi necesităţile, ca să-i determine să se ridice din aşternuturi. Femeile, în schimb, pândeau de după draperii şi coloane: femeile s-ar fi întors de mult la locurile părăsite dimineaţa, doar că nu se cădea să apară ele primele. Iar servitorii, servitorii somnoroşi şi leneşi îşi făceau puţin de lucru printre mese, după care îşi căutau câte un ungher unde să mai aţipească.

Încăperea nu era prevăzută cu ferestre decât la mare înălţime, la galeria din lemn, care înconjura zidurile pe trei laturi ale unui pătrat. Parterul, în schimb, era în formă octogonală şi se deschidea în mod savant calculat sub auprafețele mai reduse ale etajului, ceea ce dădea întregului dimensiuni înşelătoare. La aceasta contribuiau şi frescele de pe tavan, lipsite de figuri umane, însă urmând căile întortocheate ale unor liane cu muguri animalieri. Dacă făceai greşeala să te prinzi să urmăreşti sensurile acelor fire, riscai să te rătăceşti într-un labirint de unde cu greu mai puteai reveni. Bătrânul Duce, tatăl lui Adrian, actualul stăpân, se spune că nu o dată, în mijlocul unei petreceri, rămânea cu ochii pe tavan şi nu mai revenea printre convivi. Când s-au învăţat cu această ciudăţenie a Ducelui lor, servitorii au fixat un moment când îl luau pe sus – mai mult cu forţa – şi-l duceau la culcare. Trezindu-se, după lungi ore de somn greu, Bătrânul Duce se plângea de cumplite dureri de cap şi de o sfâşietoare oboseală. Cum, odată cu anii, a început să se rătăcească tot mai des printre traseele tavanului, a cerut să fie date jos frescele. Dar sub acelea se aflau alte imagini, parcă şi mai complicate ca primele. Ca să scape de modelul damnat, ar fi trebuit să poruncească să fie demolat tot tavanul şi reclădit din temelii, lucrare extrem de scumpă, care ar fi pus în pericol întreaga demnitate a unui loc simbolizat tocmai de acel palat şi de acea sală atât de speciale. Atunci, însoţit de o escortă impresionantă, Ducele a plecat spre Ţara Sfântă şi s-a oprit la Constantinopol, „undeva la egală distanţă de Mese – artera principală a metropolei -, de Palatul Imperial şi, anume, de Poarta de Calcar, de Hipodrom şi de Sfânta Sophia”. Acolo fusese primit, după lungi şi costisitoare intervenţii, de către Spiţer, tatăl lui Juglans. Cum chiar şi Bătrânul Duce a trebuit să aştepte aproape două luni pentru a izbuti acea întrevedere, a renunţat la partea a doua a călătoriei sale. Şi a renunţat şi fiindcă se credea vindecat. Ni s-au păstrat chiar şi două epistole ale Spiţerului către ilustrissim, tămăduitorul descriind, de departe, stările prin care „trebuia” să treacă pacientul. Scribul nu ştie în ce condiţii s-a prăpădit acesta, însă toate schelele care împiedicau vizibilitatea tavanului au fost înlăturate doar după moartea sa.

Totuşi, nu doar desenele de pe boltă dădeau dimensiuni atât de ciudate întregului şi nici faptul că baza avea formă de octogon, în vreme de etajul era conţinut doar de un simplu pătrat. Coloanele masive împiedicau privirea să surprindă, în acelaşi timp, toată sala, existând, se spune, un singur loc de unde nici un ungher nu-ţi rămânea ascuns: cel din faţa unicei laturi a octogonului neprevăzută cu o uşă. În momentele solemne, acolo se afla aşezat, pe un postament acoperit cu covoare scumpe, jilţul Ducelui şi tot de acolo stăpânul locului împărţea, de patru ori pe an, dreptatea. În rest, însă, prin tradiţie, jilţul de ceremonii era scos şi păstrat cu grijă într-o încăpere alăturată, iar marea sală era umplută cu mese lungi şi locuri de şezut în funcţie de rangul fiecăruia. Un jilţ ceva mai simplu era, însă, aşezat tot lângă peretele orb, acoperit, la fel ca şi celelalte laturi, cu draperii grele, roase de vreme, arse pe ici pe colo, mânjite de grăsimi, după ce unii comeseni s-au mai şters de ele. (Iniţial, şi draperiile aveau ţesute modele asemănătoare cu cele de pe tavan, dar anii şi fumul făcliilor le-au vestejit culorile, iar înlocuirea lor era la fel de neindicată ca şi schimbarea frescelor de pe tavan: înlocuirea lor ar fi însemnat distrugerea nu numai a unor simboluri încetăţenite, dar credinţa spunea că ar fi dus chiar şi la curmarea succesiunii familiei.)

Mai erau, apoi, vitraliile de la ferestrele galeriei: vitralii ce oglindeau şi ele tavanul, însă desenele lor nu puteau fi văzute decât de la etaj – ca şi, desigur, din locul jilţului de sărbătoare. Culorile vitraliilor erau deschise pentru ca să permită să pătrundă cât mai multă lumină într-o încăpere atât de încărcată şi, în cea mai mare parte a zilei, mai degrabă întunecoasă.

Întreaga sală avea diametrul de optzeci de picioare, iar datorită atâtor obstacole conţinute, precum şi a diferenţelor de nivel între diferitele estrade mai înalte ori mai scunde pe care erau aşezate mesele, încăperea părea şi mai mare. Se spune că s-a întâmplat nu o dată ca, la petrecerile mari, cunoştinţe apropiate să nu fi aflat că s-au găsit împreună şi să nu se fi întâlnit pe parcursul întregii nopţi. E drept că la serbări ca acelea, se adunau, câteodată, chiar şi trei sute de persoane fără a se simţi oaspeţii înghesuiţi peste măsură şi mai rămânând loc şi pentru servitori să ducă tăvile masive, grele de bucate, ulcioarele cu băuturi şi lighenele cu apă.

Spectacolul era şi mai impresionant văzut de la etaj, din spatele grilajelor galeriei. (Grilajele care împodobeau logia erau unice în toată Italia şi reprezentau opera unor celebri orfevrieri arabi, aduşi în Peninsulă după ce corabia cu care se deplasau spre Iberia a fost capturată de veneţi. În Iberia, arabii ar fi trebuit să ornamenteze un palat al califului din Cordoba. Cu trei generaţii în urmă, când şi-au terminat treaba, încât Palatul Ducal a putut fi redeschis cu tot fastul în întreaga-i splendoare, se spune că Ducele de atunci ar fi fost atât de încântat de munca lor încât, împotriva oricărui precedent, le-ar fi dat voie să plece unde au vrut. Tot de la acei arabi se pare că s-ar fi inspirat şi pictorii tavanului, şi ţesătorii draperiilor, şi meşterii sticlari care au realizat vitraliile. Sala mare a fost adăugată unei construcţii mai vechi şi, la inaugurare, a fost socotită drept una dintre perlele cele mai de preţ ale peninsulei.) Doar că la etaj n-aveau acces oaspeţii de rând şi nici măcar musafirii de seamă n-au ajuns să se plimbe pe acolo, decât, cel mult, cu prilejul unor favoruri cu totul speciale. La etaj stăteau mai ales femeile, înainte de a coborî printre meseni, precum şi oamenii de încredere ai Ducelui, când trebuiau să supravegheze în amănunt comportarea cuiva, cu cine stătea de vorbă, pe cine căuta din ochi. Într-o descriere turistică din secolul al XIX-lea a palatului, se menţionează că sala mare ar fi fost una dintre minunile construcţiei medievale, păstrătoare a tainelor arhitecţilor edificiilor de mult pierdute. Printre cele mai uluitoare performanţe ale construcţiei se număra bolta extrem de largă a tavanului, îmbinarea arcelor (unică în lume) şi, mai ales, acustica absolut extraordinară, astfel încât, din anumite locuri se puteau auzi extrem de limpede sunete emise în alte locuri bine stabilite, şi, în consecinţă, existau asemenea puncte perechi, care, ştiute doar de cei ai casei, le permiteau acestora să comunice lesnicios de la distanţă prin rumoarea obişnuită a unor adunări mari de oameni ce se distrau. (Dacă aşa ceva a fost, chiar şi numai în parte, adevărat, atunci găsim un alt element menit să complice orientarea în acel spaţiu atât de complicat: trebuie doar să ne imaginăm cum reacţiona cineva neaflat la curent cu „canalele acustice” ale încăperii, pomenindu-se că aude frânturi de discuţie, precum şi zgomote a căror obârşie n-o putea localiza în apropierea sa, care îi parveneau de nu ştia unde şi care se învălmăşeau cu alte sunete a căror sursă se afla în imediata-i apropiere.)

Iată, aşadar, locul acţiunii. O acţiune săracă, dacă am judeca-o prin unităţile de măsură ale contemporanilor scribului. Numai serialele ieftine de televiziune se petrec în doar câteva interioare. Însă, să nu uităm, sala mare în care ne aflăm nu este nici pe departe una comună, iar posibilităţile pe care le oferea erau nemărginite. Unde, în ce loc am mai putea găsi atâtea oportunităţi ale unui univers doar aparent limitat? Să ne imaginăm o piesă de teatru şi nu neapărat un film. Este Shakespeare mai primitiv decât Fellini?

Distribuţia. Ceea ce s-a întâmplat în seara acelei zile de 7 septembrie a anului 1000 de după Iisus ar putea fi descris pe o jumătate de filă şi – în acelaşi timp – nu ar ajunge o bibliotecă spre a putea fi explicat. (…) Scribul închide repede această paranteză, pe care abia a schiţat-o, de teama de a nu se pierde – iarăşi! – în speculaţii fără de sfârşit, speculaţii ce i se învălmăşesc în minte şi ar supune la un test inadmisibil răbdarea şi aşa mult prea solicitată a bunului cititor.

Acesta, bunul cititor, poate îşi aduce aminte de servitorii obosiţi, care se ascundeau prin ungherele sălii, fiind prezenţi la datorie, dar mai trăgând şi un pui de somn. Ocazia pentru care se pregăteau era una cu totul specială, deşi, prin repetare, ea a ajuns mai întâi să obosească şi apoi să nu mai producă decât tot mai puţine emoţii.

Allium. Printre atâţia figuranţi, bunul cititor l-a ignorat, de bună seamă, pe un tânăr îmbrăcat identic cu ceilalţi argaţi şi care se deosebea de aceia doar prin faptul că nu adormea imediat ce se ghemuia sub o masă ori în spatele unei coloane, ci rămânea cu ochii mijiţi, privind curios printre pleoape la tot ce se întâmpla în jur. Sub uniforma sa comună, ce-l făcea şi mai greu de deosebit de cei părând de o condiţie cu el, se ascundea un actor important în economia acţiunii. Se numea Allium – sau, cel puţin, aşa i se spunea – şi a primit acest apelativ, probabil, de la Juglans, împreună cu care a sosit din Imperiul de Răsărit. Allium vine de la Allium sativum, numele latin al usturoiului. Usturoiul, se ştie, a fost considerat aproape un panaceu în antichitate şi s-a bucurat de mare trecere, în diferite compoziţii şi modalităţi de administrare, şi în arta Spiţerului. Constructorii marilor piramide ale faraonilor Egiptului primeau, fiecare în tainul cuvenit, câte un căţel de usturoi pentru calităţile tonifiante şi antiseptice ale plantei, iar agora cetăţilor greceşti răspândea un iz înţepător venit din gurile atâtor oameni ce nu au uitat să-şi ia porţia zilnică de ai. Dar nu pentru virtuţile curative şi-a numit Juglans „Allium” însoţitorul, ci pentru că, de multe ori, tovarăşul său avea manifestări ce se potriveau de minune cu senzaţia uneori insuportabil de iute, dar şi cu mirosul greu pe care-l răspândea usturoiul în jur. Obişnuit cu onomastica venită din preocupările curative ale tatălui, Cel de Al Cincizeci şi optulea a obişnuit şi el să caute în asemenea porecle caracteristicile celor cu care venea în contact.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.