Axa lumii (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

În puţinele surse despre biografia lui Nivalis, se spune ba că acesta s-ar fi retras iarăşi într-o mănăstire, ba că ar fi plecat înapoi în Bizanţ, fie, pur şi simplu, nu mai este pomenită deloc acea perioadă. Şi totuşi, din nou printr-o întâmplare norocoasă, scribul poate să-l urmeze, de la distanţă, şi în acei ani, în ceea ce am putea numi etapa de la plecarea din Padeborn şi până la tentativele nereuşite ale misiunilor de pe lângă Robert Diavolul, ducele Normandiei.

Poate că bunul cititor îşi mai aduce aminte de modul cum i-a exasperat Cel de Al Şaizecilea pe monahi cu teoriile sale, când a pretins că omul trebuie să-şi întemeieze o familie cât mai numeroasă, drept avertisment împotriva semeţiei – argument al umilinţei fiecăruia, spre a avea pentru cine să fie prudent. Dar chiar şi călugării, susţinea tânărul, trebuie să ţină mult mai mult unul la altul, „doar astfel având ei mereu un ostatic în lumea dezlănţuită, un ostatic apt să-i constrângă la umilinţa adevărată. În caz contrar, nimeni dintre cei mulţi, dintre nevolnici, nu prea are puterea de caracter de a se umili până la capăt, fiara semeţiei încercându-l tot timpul”. Dacă pomenitele cărţi – în curând distruse – anonime, dar provenind de la Kal, posibil în colaborare cu Sarazinul – au fost considerate precursoarele operei marchizului de Sade, teoretizările lui Nivalis au fost socotite protoistoria şi teoretizarea lucrărilor lui Leopold von Sacher-Masoch. Nimic mai fals! Nivalis nu simţea nici o satisfacţie din propria umilire, el accepta umilinţa doar drept unica posibilitate de a preîntâmpina necazuri mai mari, fiind convins că numai refuzul nejustificat al acestei accepţiuni, în numele puseurilor omeneşti de mândrie („semeţie”, cum o numea el) stă la obârşia tuturor deselor şi cumplitelor nenorociri provocate de oameni oamenilor.

Şi, totuşi, deşi propovăduia peste tot şi în mod mai mult decât agasant teoria sa, Cel de Al Şaizecilea nu s-a grăbit nici să se însoare, să se înconjoare cu o mulţime de prunci, dar nici cel puţin să se aşeze undeva, unde – prin integrare – să se lege de destinul unei comunităţi şi să lege destinul comunităţii de propria-i soartă. Chiar dimpotrivă, el îşi pierde tinereţea în locuri unde nu-l mai putem urma decât cu greu. După mai multe surse destul de nesigure – mai ales în privinţa faptului dacă personajul (personajele) descrise este (sunt) unele şi aceleaşi cu Cel de Al Şaizecilea – fiul lui Kal avea să pribegească o vreme în anturaje chiar infracţionale, însoţindu-se cu multă abnegaţie cu briganzi, cum ar fi fost un atestat Aldon, jefuitor de biserici din Burgundia, prins şi pocăit. Explicaţia pentru aceste întovărăşiri suspecte, când Nivalis se purta de asemenea cu umilinţa-i obişnuită, o dă chiar el în „Memorii”: „Niciunde ca între tâlhari legăturile nu sunt mai strânse, întrucât primejdia permanentă de a fi prinşi şi pedepsiţi sălbatic îi obligă pe briganzi la o comuniune până la sacrificiile cele mai nobile. Doar cine a trăit în mijlocul şi în bună frăţietate cu bagauzii – ucigaşi pentru a nu fi ucişi – poate să înţeleagă valoarea nepreţuită a adevăratei umilinţe”. Astfel, viaţa printre proscrişi ar fi fost pentru Cel de Al Şaizecilea o perioadă de iniţiere.

La fel cum poate că i s-au atribuit convingerile prea repede. Poate că ele s-au născut mai târziu şi că manifestarea lor s-a dovedit atât de puternică încât, în percepţia generală, i-au fost ataşate mai de timpuriu. Poate că Nivalis, în urma cumplitei experienţe a orbirii celor 15.000 de bărbaţi bulgari, neputând scăpa de amintiri, a fugit atâţia ani de el însuşi, căutând să-şi piardă urma şi abia mai târziu să fi găsit în umilinţă scutul împotriva ameninţărilor oamenilor. Fapt este că Cel de Al Şaizecilea revine de la Padeborn spre răsărit. (Să nu fi găsit în tatăl său speranţa securităţii? Posibil.) Numai că nu s-a întors în Imperiu, ci a urmat drumul invers al năvălitorilor din nord-vest. În felul acesta, a ajuns în Curbura Carpaţilor şi a trecut şi dincolo de lanţul lor răsăritean. Aici sursele scribului devin tot mai rare tot şi mai greu de controlat. Teritoriul, numit pe vremuri Dacia, părea să-şi fi arătat cât de cât faţa doar în timpul ocupaţiei romane. După retragerea aureliană, tot acel ţinut vast s-a retras din nou în el însuşi. Tărâmul unde avea să se nască şi să se consolideze poporul român rămâne una dintre tainele cele mai mari ale Europei, după părerea scribului, cea mai mare. Nimeni, nici măcar românii, nu acceptă acest miracol. O puzderie de prejudecăţi şi de interpretări politice opresc ori ce discuţie. Un strat gros de sensibilităţi naţionale provoacă reacţii dure ale românilor, atunci când îi întrebi despre acea mie de ani, de parcă le-ai pune la îndoială istoria. Care tocmai din pricina educării acelei simţiri suspicioase continuă să menţină misterul numit de scrib “Taina Europei”.

Nivalis a ajuns într-un teritoriu foarte mare, unde nu s-a format, timp de o mie de ani, nici o supraputere, de unde n-a venit nici o ameninţare, un spaţiu pe care toţi îl foloseau doar drept pământ de trecere sau drept ascunzătoare, fără ca nimeni să se grăbească să şi-l anexeze prin mari bătălii, deşi era un loc bogat în aur şi în ogoare mănoase. Scribii scriu cu prudenţă despre acel tărâm, legendele acoperă golurile, dar se sfarmă imediat ce le atingi. În nord, polonezii au format un stat puternic, într-un nesfârşit conflict cu marii lor vecini, ungurii s-au creştinat sub Ştefan, cumnatul împăratului Heinrich al II-lea, în sud, bulgarii tocmai fuseseră înfrânţi de Vasile II, după ce au hărţuit, vreme de multe generaţii, Bizanţul (şi cât au fost de importanţi acei bulgari ostili a arătat-o şi perioada de după distrugerea imperiului lor, când au lăsat nesfârşitului şir de năvălitori drum liber spre Constantinopol), ruşii tocmai s-au creştinat, după căsătoria marelui cneaz al Kievului cu o porphyrogenetă, doar puţin mai la nord-vest, moravii şi-au clădit imperiul lor. În 971, odată cu restaurarea dominaţiei politice a Imperiului bizantin la Dunărea de Jos, s-a creat thema Paradunavon, dar nu ne-a rămas nici o mărturie a vreunei forţe necesare pentru a înlătura o altă dominaţie. Ştefan se va bate cu nişte stăpânitori locali, dar, în afara consemnării victoriilor sale, perdeaua rămâne la fel de deasă. Deşi unitatea României de azi este cel mai clar dovedită de marele Mister European de o mie de ani al teritoriului său, cel mai mare mister al devenirii moderne a bătrânului continent, orice discuţie despre acest subiect reprezintă şi azi un adânc motiv de nemulţumire pentru toate părţile interesate. De parcă o moştenire atavică creează şi apără acest tabú nerecunoscut. Nivalis a pătruns în gaura istoriei şi a tras perdeaua după el. El ne-a lăsat o descriere de călătorie din Carpaţi şi de dincolo de ei, dar o mână prevăzătoare a smuls cea mai mare parte a filelor manuscrisului. Au rămas doar consideraţii despre virtutea umilinţei şi prea puţine trimiteri directe la spaţiul străbătut. De ce nu a fost distrusă întreaga lucrare? Probabil, pentru că, undeva în marea arhivă a omenirii, se păstrează şi argumentele istoriei unui pământ interzis.

Este puţin probabil ca Nivalis să-şi fi asumat misiunea lui Daedalion (Cel de Al Patruzeci şi treilea din şir), cel care, cu aproape o jumătate de mileniu în urmă, şi-a propus să însămânţeze mii de femei cu genele sale romane, de asemenea în numele unei idei. Nu, Cel de Al Şaizecilea cerea încrengături cât mai strânse între oameni pentru a-i înlănţui în felul acesta în umilinţă. Dacă ar fi făcut copii în teritoriul ascuns, i-ar fi cărat, în numele convingerilor sale, după el¹. Ceea ce ştim este că Nivalis vine din Dacia cu o familie, cu o femeie şi cu doar trei copii. (În continuare a avut grijă să mai adune în jurul său şi alţi prunci şi să-i păstreze, pe cât a putut, cât mai apropiaţi sufleteşte şi fizic unul de ceilalţi.)

Misterul despre cei aproximativ şapte ani petrecuţi în Misterul Europei rămâne aproape intact. Nivalis revine cu o familie cu care vorbeşte într-un grai ciudat, la fel cum se va exprima Cel de Al Şaizeci şi unulea: creştinismul său respectă alte reguli decât cele din mănăstirile pe care le-a frecventat anterior, modul său de adresare nu are corespondent în restul Europei. Tânărul de vreo douăzeci de ani care a dispărut în Misterul Europei a fost şi înainte un om profund ciudat, un amestec de umilinţă, smerenie, încăpăţânare, insistent orator agasant în momentele cele mai nepotrivite – toate făcându-l un personaj vădit suspect. Şi respingător. Oamenilor le era profund antipatic, atunci când nu-l dispreţuiau pe faţă şi întorceau capul, când îl vedeau. Cu circa şapte ani mai târziu, bărbatul, revenit prin târgurile şi satele fluidului Imperiu de Apus, se distingea, chiar din prima clipă, drept străinul prin excelenţă, însă a cărei ţară de origine era imposibil de depistat, un om ciudat, cu straie asemănătoare cu ale celorlalţi, cu vorba asemănătoare cu a celorlalţi, cu o privire programat modestă în cea mai mare parte a timpului, dar stăruitoare atunci când bărbatul încerca să-şi impună punctul de vedere. Se întâmpla să enerveze când, după ce nu-i acordai atenţie şi el îşi vedea umil de treaba lui, îi simţeai privirile ţintuindu-ţi spatele. Poveştile despre el se spuneau în şoaptă, omul venea dintr-un loc unde orice putea fi posibil. Numai că, spre deosebire de imperiile legendare din Orientul Îndepărtat, de unde călătorii veneau cu sacul plin de poveşti amestecate cu mărfurile de mare preţ, din Misterul Europei, situat mult mai aproape, nu prea venea nimeni şi schimburile cu acei oameni depăşeau rar localităţile vecine. Printre obiectele aduse cu el de Nivalis, se găseau şi piese originale, numai că unii recunoşteau în ele fie vechea provenienţă romană, alţii unelte ale pecenegilor şi ale cumanilor ori vase slave. Era de parcă nişte vameşi severi împiedicau pe oricine să aducă la lumină autentica lume de dincolo de lume.

Un om atât de ciudat, venit, întâmplător sau nu, împreună cu un grup de bulgari orbiţi până în Normandia, părea mesagerul ideal pentru cel mai straniu conducător al vremii, ducele Robert, rămas în memoria culturală drept Robert Diavolul. Fiul mai mic al ducelui Richard al II-lea avea să inspire poeţii, iar aceştia îi vor conferi legende fabuloase – din care cu greu vom mai recunoaşte întâmplările prime. La care trebuie adăugată şi vechea lipsă de imaginaţie a oamenilor: repetarea simultană a numelor de botez la modă. Robert al Normandiei va prelua – peste vremi – şi o parte dintre isprăvile altui Robert năzdrăvan, Robert Guiscard, Rober cel Viclean, ducele Appuliei şi al Calabriei. Nu-i de mirare că acei ce au gravitat (în viaţă sau în posteritate) în preajma lui Robert Diavolul trebuiau să se potrivească şi faimei celuilalt Robert normand.

Ceea ce este mai dramatic în biografiile romanţate ale ducelui Normandiei reprezintă transformarea lui bruscă de la o fiară sângeroasă la un cucernic dispus la cele mai severe penitenţe. Ajuns la demnitatea nobiliară prin otrăvirea propriului frate mai mare şi reuşind numeroase izbânzi prin vitejie ori prin şiretenie (la care, aşa cum remarca scribul, se adaugă şi o parte dintre faptele celuilalt viclean, Robert Guiscard, al Appuliei şi al Calabriei), ilustrându-se printr-o decizie fermă ce, pentru a se realiza, apela, de regulă, la cruzimile cele mai bestiale, acelaşi personaj va întreprinde, pocăit, pelerinajul smerit la Sfântul Mormânt. Cum să explici aşa ceva fără nişte actori în rolurile secundare corespunzătoare? Nivalis a fost unul dintre aceştia. Cu o biografie incertă, cu aerul său de smerit perseverent, cu accentul lui nedefinit, cu teoria lui despre umilinţă drept cea mai înaltă virtute umană şi singura capabilă să te izbăvească în modul cel mai concret atât pe tine, cât şi pe apropiaţii tăi, Nivalis pare, într-adevăr, călăuza cea mai bună pentru Robert al Normandiei. Şi încă un lucru: să nu uităm că Nivalis era fiul lui Kal şi nepotul lui Juglans, amândoi cu un renume suficient de puternic în epocă pentru a ne fi transmişi drept precursorii celebrilor diplomaţi şi spioni anonimi ai evului mediu. Faima aceasta n-avea cum să nu se transmită şi asupra unui urmaş cu o viaţă ce se amesteca, de asemenea, cu mitul. Faptul că toţi trei au cutreierat mult mai mult decât alţi contemporani lumea şi că n-au putut prelua caracteristicile unui loc, le-a mărit misterul şi i-a făcut apţi pentru orice rol. Nivalis predica umilinţa, asemenea unui călugăr oriental, vorbea cu un puternic accent peste tot străin, la un moment-dat se spunea că se îmbracă la fel ca şi khazarii. Din ţara Misterului Europei a venit cu obiecte ciudate – care însă aparţineau de cumani ori de pecenegi. Părul şi-l purta într-o coadă, asemenea rossilor. Convingerile sale cosmogonice veneau de la Zoroastru/Zamolxes/Pithagora. Nimic din teritoriul din interiorul Carpaţilor şi din jurul lor nu era trădat nici de el. Tot ceea ce mărturisea venea de la cei ce au poposit trecător pe acolo. Nimic de la pământenii din trecut și din prezent de acolo. Nici ceea ce ne-a rămas în cărţi despre Nivalis nu face excepţie. Misterul Europei persistă a fi tratat ca un tabú.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.