Axa lumii (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Şi, în sfârşit², Ulric. Sau Ulrich.

Ulric a venit din Augsburg, ceea ce-l face pe scrib să-l bănuiască a fi fost una şi aceeaşi persoană cu primul sfânt canonizat de papalitate. Dar, poate, scribul se înşeală din nou, ca de atâtea ori. Ulric avea darul de a-i enerva pe cei din jur. Ulric nu mânca decât pâine şi nu bea decât apă. Foarte bine! Cinste lui! Dar de ce mai venea să le strice cheful celor ce doreau să se distreze? Ulric pretindea că nu e nici o scofală să posteşti în deşert. Adevărata penitenţă este atunci când ai mâncarea în faţă şi dispui de putere suficientă de a nu te atinge de ea. Putere pentru care trebuie să te rogi ca s-o poţi primi. Numai că, oricât de credincios ai fi, până la urmă, după mai multe ulcele de vin, nu poţi să te mai bucuri de viaţă avându-l pe Ulric alături. La un moment-dat, te saturi şi, fie că faci tot posibilul să-ţi găseşti locul la o altă masă, fie că ajungi să-i dai una în cap sfântului. Chiar dacă ştii că, pe urmă, o să-ţi pară rău. Şi, cum individul nu se afla pentru prima oară acolo şi nu le strica plăcerea celor din jur întâia dată, nici nu mai erau necesare cele câteva ulcele de vin ca să ai un sentiment de profund disconfort, văzându-l. Chiar şi vigilentul Claudio, şeful oamenilor de pază ai Ducelui prefera să-l evite cu privirea pe Ulric. Cinste lui că ducea o viaţă de sfânt, însă să-şi realizeze altundeva performanţele! Însuşi Adrian se află într-o situaţie delicată: să-l dea afară nu se cuvenea, însă nici să mohorască întreaga adunare cu veşnicul memento nu era o soluţie bună. Încercarea de a-l aşeza undeva în spatele unui stâlp sau singur la o masă n-a reuşit niciodată. Ascetul venea punctual, se aşeza în mijlocul marii săli, vizibil din cât mai multe părţi şi – ştiind că nimeni nu va avea curajul de a-l izgoni – mormăia cele mai sumbre vorbe, aruncând în jur priviri dojenitoare, încât îţi trecea pofta să mai pui ceva pe limbă, darămite să-ţi mai priască un cântec… Trebuia să treacă o vreme până să se îmbete unul suficient, încât să nu mai raţioneze şi să-l lovească. Iar, după încă un timp, să se nască o atmosferă îndeajuns de puternică încât să îndrăznească mai mulţi să-l apuce de guler şi să-l arunce afară din sală. În momentele acelea, cei ce mai erau lucizi se prefăceau a nu observa nimic, deşi Ulric avea grijă să ţipe, cu o voce inconfundabilă, cele mai grele blesteme. (Pe urmă, multă vreme, ţipetele acelea te urmăreau pretutindeni.)

Ulric e atât de greu de suportat, încât şi scribul l-ar fi omis cu dragă inimă, dacă incomoda lui prezenţă n-ar fi fost indispensabilă în desfăşurarea acţiunii. (Iar acţiunea fiind rezultatul coincidenţelor, toate personajele sunt indispensabile.)

Piesa poate începe.

Povestea unei clipe

(Tragedie în cinci acte, desigur simultane)

Primul gong.

Distribuţia:

Gazdele:

Ducele Adrian, 34 ani

Claudio, şeful oamenilor de pază ai Ducelui, 42 ani

Adelheid, nepoata Ducelui, 23 ani

Oaspeţii:

Juglans, important personaj din Bizanţ, Cel de Al Cincizeci şi optulea, fiul celebrului Spiţer, 60 ani

Gabriel, (ori, poate Franco? ori poate…? Sau chiar…?), personaj profund suspect şi, drept urmare, cu o vârstă incertă

Oleg, nobil rus din suita lui Vladimir I Sviatoslavici, după ce l-a slujit cu acelaşi devotament şi pe Sviatoslav I Igorevici, 60 ani

Arnulf, caligraf şi scrib, fost însoţitor al lui Liutprand, 48 ani

Ulric din Augsburg, ascet, 36 ani

Allium, însoţitorul romeu al lui Juglans, 58 ani. (Adevăratul lui rol nu va putea fi descoperit şi rămâne la imaginaţia regizorului vremelnic.)

Ţipor, mesagerul evreu a lui Guillaume cel Mare al Aquitaniei. Fiind evreu, e, desigur, profund suspect şi, deci, nici el nu are o vârstă atestată

Figuranţii:

Nobili, oameni liberi, servitori, actori, muzicanţi, scamatori, pitici, popor, femei, în curte animale.

Acţiunea se petrece în noaptea de 7 spre 8 septembrie a anului 1000, în minunata sală mare a celebrului palat al Ducelui Adrian.

Al doilea gong.

Desfăşurarea acţiunii:

(E seară. Prin vitraliile de la etaj, pătrunde tot mai puţină lumină, dar şi cea care reuşeşte să se strecoare în sala mare pâlpâie înşelător, amestecându-se cu spiritul făţarnic al torţelor tocmai readuse la viaţă de către servitorii leneşi. Alţi servitori, la fel de buimaci, aranjează mesele, scaunele şi băncile, aşează pernele la locurile cuvenite, încep să încarce mesele cu băutură şi farfurii. Mai cu grijă îmbrăcaţi, domestici de rang ceva mai înalt îi conduc pe primii oaspeţi la locurile ce le-au fost stabilite. Din logia, Claudio, şeful oamenilor de pază, urmăreşte tot ce se întâmplă la parter. El se află în singurul punct de la etaj de unde poate să cuprindă întregul câmp al acţiunii¹, la fel cum Ducele se va aşeza în singurul jilţ de la parter cu o vizibilitate perfectă.

În galeria de la etaj nu se află numai Claudio şi Adelheid. Un grup de muzicanţi gălăgioşi şi-au primit porţia de mâncare şi ulcelele de vin şi se înfruptă, până ce nu vor trebui să se ocupe doar de instrumentele lor. Atunci nu vor mai avea timp de înfulecat, chiar dacă vor mai gusta – omeneşte, nu? – din băutură. Ceilalţi bărbaţi angajaţi să se îngrijească de buna dispoziţie a oaspeţilor se află încă într-o încăpere din clădirea slugilor. Ei nu trebuie să fie tot timpul de faţă şi au suficient răgaz să se ospăteze în linişte. Numai că acei servitori primesc băutura cu porţia, fiindcă altfel riscă să se îmbete şi să provoace tot felul de pocinoage.

Iată, printre primii oaspeţi, îşi face apariţia şi Gabriel. Un ajutor al maestrului de ceremonii îl conduce la o masă din imediata apropiere a celei aflate pe podiumul de onoare. Gabriel nu pare mulţumit, gesticulează. Îşi face apariţia maestrul de ceremonii în persoană. Chiar şi de la galerie se vede cum funcţionarul Ducelui îşi cere scuze. Gabriel este atât de bogat (şi, se spune, de periculos), încât trebuie să i se acorde toată atenţia. Maestrul de ceremonii se răsteşte la subalternul său şi, tot fluturându-i oaspetelui în faţă o broderie dintre cele mai fine, îl conduce la masa din dreapta jilţului Ducelui, aşează broderia pe perna din capătul opus locului suprem, astfel încât musafirul să-l poată vedea fără efort şi tot timpul pe stăpân. Mai mult nici Gabriel nu poate pretinde.

La aceeaşi masă este poftit şi Oleg. De fapt, fiecare somează să i se redea poziţia avută cu o seară înainte. (Întotdeauna e aşa: odată luat în primire ceva, te întorci firesc la el, la un obiect, la o poziţie, la o fiinţă pe care o consideri de acum că-ţi aparţine de drept. Data trecută ai văzut că nu e rău, n-are nici un rost să rişti acum altceva. Dacă, intenţionat ori din greşeală, se aşează cineva pe perna ta, te simţi frustrat, ba consideri că ţi se face o mare nedreptate. Aşa la jilţurile şi băncile orânduite în jurul meselor din marea sală a palatului Ducelui Andrei, aşa în compartimentul de tren pe care l-ai părăsit pentru un sfert de oră, spre a-ţi mai dezmorţi picioarele pe culoar.)

Venite pe rând, personajele noastre ocupă masa din dreapta amfitrionului: Juglans, Gabriel, Oleg, Ţipor, Arnulf şi Ulric. Juglans stă alături de Oleg pe latura învecinată cu masa principală, cu masa Ducelui, faţă în faţă cu ei şed Arnulf şi Gabriel, Ulric ocupă partea îngustă alături de Juglans şi Arnulf, iar în capul (dar mult mai degrabă în coada) mesei se află Ţipor, alături de Oleg şi Gabriel. În micul spaţiu rămas până la perete, a mai fost înghesuită o ladă lungă şi îngustă. Acolo se află însoţitorii celor de mai sus. De pildă, Allium: Allium este considerat servitorul personal al lui Juglans, dar un servitor de rang mai înalt. Oleg are chiar trei asemenea tovarăşi – unul mai fioros decât altul. Ajunge ca rusul să facă un semn abia perceptibil şi imediat oricare dintre oamenii săi apare ca din pământ, parcă zburând peste masă, gata de orice. Allium şi cei trei zdrahoni ai lui Oleg au mâncare şi băutură pe lada de lângă perete, primesc tot ce doresc, aud tot ce se petrece la primele mese, însă trebuie să rămână în picioare, loc de o bancă nu mai este şi pentru ei. Ceea ce nu-i împiedică pe nici unul să bea ulcea după ulcea. E de datoria stăpânilor să aibă grijă ca oamenii lor să nu ajungă să se încaiere sau să provoace scandal. Numai că lui Oleg nici prin cap nu-i trece să-şi împiedice oamenii să se îmbete. De altfel, Oleg, vorbitor de unsprezece limbi, mai mult tace cu ochii în cupa sa strălucitoare din aur masiv şi bătută cu pietre de aceeaşi culoare cu nestemata neagră pe care o poartă încrustată în cercelul din ureche. Oleg are un fel cu totul special de a bea. Priveşte îndelung lichidul din cupă, până ce ajunge să se contopească, să fie una cu el; apoi, când îl pune la gură, parcă intră el în vin şi nu licoarea în el. Însoţitorii săi beau mult, înşelaţi de tăria puţină a licorii, comparativ cu ceea ce sunt ei obişnuiţi. De aceea se şi cherchelesc pe nesimţite. Dar Oleg a cutreierat lumea, a văzut multe, a băut multe. Oleg a ajuns un cunoscător. Un filosof al băuturii. În pântecul lui proeminent, se laudă el, se află cea mai mare pivniţă de vinuri din lume. Alături de Oleg, Ţipor vorbeşte cu Gabriel. Coincidenţa (?) vrea ca în colţul acela de masă să se fi adunat poligloţii. Ţipor, Gabriel şi Oleg sunt în stare să se întreţină cu oricine. Când doresc… Evreul o face cu pasiune: lui îi place să intre în polemică, să piardă noaptea toată în dispute de idei. Oleg tace, dar Gabriel îl tot provoacă pe Ţipor. Ceilalţi nu înţeleg decât crâmpeie din cea mai mare parte a acestei convorbiri: cei trei nu vorbesc într-o limbă anume, trec pe nesimţite de la un dialect la altul, încât se întâmplă ca una şi aceeaşi propoziţie să fie începută într-un grai, să continue în altul şi să se termine iarăşi în altul. Uneori, cineva perseverează să folosească o singură limbă, în vreme ce răspunsurile vin în cu totul alta. Nici din mimica celor trei nu-ţi prea poţi da seama despre ce vorbesc: Oleg priveşte în cupa în care parcă se pregăteşte să intre, Ţipor gesticulează mereu la fel de convins, iar Gabriel… Gabriel afişează tot timpul un rictus, de parcă l-ar durea ceva, numai că, în aceeaşi vreme, schiţează şi un zâmbet subţire, de care nu se desparte niciodată, un amestec de suferinţă şi bună dispoziţie ce nu se anulează reciproc.

În partea dinspre nord a mesei, Juglans pare sincer preocupat de ceva, Arnulf tace şi el, iar Ulric mormăie fără contenire. Probabil rugăciuni împotriva ispitelor.

După cum stau la masă, Ulric şi Juglans şed cel mai aproape de Duce, dar trebuie să se întoarcă aproape cu tot corpul spre a-l putea vedea. Arnulf şi Gabriel stau vizavi de Adrian şi îl au mereu sub ochi. La fel şi Ţipor, acesta se află cel mai departe de Duce, însă nu este obligat să facă un efort spre a-i putea urmări fiecare gest, chiar dacă, în acelaşi timp, se preface că e atent la cei cu care se întreţine. Avantaje şi dezavantaje… Juglans nu-l vede pe Adrian, dar îi aude orice şoaptă, ceea ce aceia care se află cu faţa, fiind mai departe, despărţiţi de masă şi de gălăgia tot mai mare din sală, nu pot realiza.

Oleg priveşte în mormântul cupei ce-l va înghiţi, Ulric îşi vede de mormăitul lui, Arnulf pare preocupat să înregistreze totul, să nu-i scape absolut nimic, Ţipor gesticulează încercând să-l convingă pe Gabriel, Gabriel despre care nu se poate şti dacă suferă sau savurează situaţia. Doar Juglans se plictiseşte. Întotdeauna, la orice ospăţ, Juglans se plictiseşte. Nu mănâncă mult, pentru a nu i se face, mai târziu, rău, bea cu zgârcenie, nu-l amuză scamatorii şi măscăricii. Şi Juglans se află într-o misiune diplomatică. Dar Cel de Al Cincizeci şi optulea n-are deloc plăcere pentru aşa ceva. Dacă rolurile s-ar împărţi după calităţile actorilor, piesele ar fi jucate perfect. Numai că fiul Spiţerului n-are plăcerea pierderii vremii, a discuţiilor fără un rost anume, n-are nici deprinderea frazelor curtenitoare, a ascultatului vorbelor ce nu zic nimic. Pentru el, masa are scopul de a te sătura, actorii sunt meniţi femeilor şi copiilor¹, băutura nu are alt rost decât să-ţi înlesnească digestia. Femeile au fost născocite pentru a fi iubite şi nu pentru a te prosti cu ele şi în faţa lor. Juglans pare să nu aibă nimic de diplomat. Cu toate acestea, Juglans a cutreierat pământul şi i-a adus mai multe servicii suveranului său decât un întreg corp expediţionar. Lumea, toată lumea care ar trebui să ştie de ce s-au adunat oaspeţii în acelaşi timp la palat, e convinsă că emisarul basileului a venit spre a mai împlânta un cap de pod în Italia bântuită de trupele împăratului german. După ce prinţul Otto a primit mâna unei prinţese romee, chiar dacă nu şi porphyrogenete, relaţiile dintre cele două mari puteri creştine au devenit mult mai complicate. Numai că Juglans n-a venit în peninsulă doar pentru a menţine legăturile cu nişte nobili ai locului. Misiunea lui e importantă şi faptul că nu stă la masa de maximă onoare, împreună cu amfitrionul şi cu doi episcopi², ci alături de cine doreşte el, dovedeşte că, în ciuda tuturor aparenţelor, Cel de Al Cincizeci şi optulea este un diplomat eficient, chiar dacă nu şi un diplomat specific. Iar din privirile sale, vizibil plictisite, nu se poate citi nimic. Claudio, omul de încredere al Ducelui, nu izbuteşte să deducă nici el cu cine are grecul misiunea de a vorbi lucrurile cu adevărat esenţiale.

Adelheid, abordând faţa hidoasă, îşi simte, în sfârşit, nerăbdarea răsplătită: la parter s-a ajuns în faza când toată lumea vorbeşte, când nimeni nu mai aude muzicanţii, ochii sunt tot mai înceţoşaţi, privirile tot mai tulburi. Adelheid apare din spatele coloanei de unde se vede tot şi, cu faţa ei încântătoare, de fecioară şi de curtezană, un amestec mai rar decât smaraldul, se avântă pe scări în fruntea cârdului ei de femei, fiecare fluturând în mâini câte o broderie. Ceata gălăgioasă trebuie să părăsească interiorul sălii mari, deoarece treptele coboară în curte, iar revenirea este posibilă doar prin uşa de la răsărit. (Cea din peretele de la apus nu dă decât spre bucătării, iar cea fixată în peretele de la miazănoapte numai spre un coridor ce duce la încăperile gărzilor, la cancelarii, dar şi la apartamentele stăpânului.) Cu aşteptata lor gălăgie, fetele îşi anunţă ispititoarea apariţie. Şi aceasta, venirea femeilor, este bine gândită în regia piesei: chiotele excitante se aud, iniţial de sus, din înălţimi, mai tari, tot mai tari, apoi se diminuează, atunci când femelele ies în curte, zvonul e tot mai slab. Acum se mai distinge doar un ecou. Rumoarea de la parter a încetat şi ea, nici muzica nu mai cântă şi toţi masculii ascultă încordaţi: zvonul mai pâlpâie de câteva ori, apoi pare să înceteze cu totul. O încordare dezamăgită pluteşte pe aburii băuturii prin sala mare. Însă nu! Încet, tot mai distinct, glasurile fetelor se aud iarăşi. E momentul! Vor intra! Uşa din peretele de la răsărit începe să vibreze. Cei ce nu pot s-o vadă din locurile unde şed îşi sucesc trupurile, îşi întind gâturile, se scoală în picioare, se sprijină unii de alţii. E momentul ca femelele să intre. Uşa se mişcă, se deschide.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.