PIETRELE (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE  apărută la Editura Eminescu în 1978.

XVIII

Pășiră apoi prin coridorul întunecat spre camera bătrânei, Lazăr în frunte cu un sfeșnic în mână, Veta ultima, pentru că a rămas să mai adune de pe masă.

Trecuse cu mult de miezul nopții, și miezul nopții pe vremea aceea însemna într-adevăr ora douăsprezece pentru că noaptea începea, mai ales toamna și iama, pe la opt, iar dimineața înainte de cinci.

Părăsind încăperea în care au stat, Penescu, întotdeauna obositor, dar alteori trebuind să fie convins să povestească, se porni de data aceea singur, vinul probabil că îi dezlegase limba. Spunea tocmai ceva despre teoriile care circulau în legătură cu desprinderea uneori dificilă a spiritului de trup și povestea ultimele studii de palingeneză, în vreme ce Ama­rilli zâmbea în întuneric amintindu-și că Veta îi descrisese cum rudele n-au putut să se înțeleagă în legătură cu modul în care să fie înmormântată bătrâna: aceasta avea o pereche de cizmulițe dintr-o piele deosebit de fină, încălțări pe care le cumpărase cu zeci de ani în urmă, chiar înainte de a cădea pentru prima oară la pat; problema era dacă să fie îngro­pată cu aceste cizmulițe sau fără ele, Lazăr preferând îm­preună cu alții ca încălțările să rămână în lumea aceasta și Preta era cu totul de acord, numai ca din cu totul alt motiv, pentru ca, zicea ea, știa ca dacă cineva este coborât în groapa cu pantofi noi, dracu îl cheamă pe mort la dans și dănțuiește cu el pi na ce-i rupe pielea de la pingele.

Apoi, după ce Lazăr deschisese ușa, luminarea nu avusese la început puterea de a le dezvălui întreaga încăpere a bătrânei doamne. Penescu continuă să vorbească mai departe și nu se opri nici atunci când Lazar slobozi o înjurătură, ci doar când o văzu pe Amarilli scoțând un țipăt și prinzându-se de gâtul celuilalt bărbat.

La început, când lumină patul, Lazăr dădu de așternutul răvășit, fără ca cineva să se odihnească în el și trebui să lase mai în jos luminarea pentru a i se înfățișa capul bătrânei cu ochii holbați către ei. Lui Amarilli i se păru ca fața aceea cu pielea parcă tăbăcită artificial de către un meșter nepri­ceput nu este prin nimic legată de un corp. Doamna Gorunescu căzuse din pat și se rostogolise cine știe cum sub el, întinsă pe burtă și doar cu fața ieșind de sub picioarele mo­bilei. Pe deasupra, în timp ce îi privea, își mișca necontenit gingiile știrbe cu un zgomot pe care Amarilli îl simțea undeva în măduva spinării.

Lazăr se scutură, dar femeia își înfipse adânc unghiile în brațele sale și fu nevoit s-o împingă cu toată puterea pentru a se desface de ea.

—           Va trebui s-o legăm de acuma de pat, zise el trăgând vârtos de micul trup al bătrânei și târându-l afară de sub mobilă.

Veta, care venise în fugă la țipetele lui Amarilli, se repezi și ea să-l ajute, îndemnându-l să aibă grijă.

—           Dă-o-ncolo! Nu vezi că azi e pusă pe păcăleli și pe plimbări?

Bătrâna își lovea tot mai tare gingiile și Amarilli simțea că nu mai poate suporta, vru să iasă afară, dar o îngrozea întunericul, rămase sprijinită cu fruntea de perete. Penescu se agita fără rost în jurul celorlalți, încercând să fie de folos, dar mai tare încurcându-i.

—           Stai, zise Veta în timp ce o puneau pe bătrâna înapoi în pat, vrea să spună ceva.

Ascultară, dar doamna Gorunescu își lovea mai departe doar gingiile știrbe.

—           Mă duc să aduc o lingură și o cratiță, mai spuse Veta. Poate dacă bat puțin cratița, se potolește.

—           Nu te duci niciunde! Mâine o să poftească sa-i anga­jăm pe cineva să-i cânte în fiecare noapte din oale.

Dar bătrâna vorbi totuși, a doua oară în ultimii ani și în ziua aceea. Începutul nu l-au înțeles nici unul dintre cei de față.

—           …și era frumos și auriu tare… zice Dumnezeu către mine: tu de duci în partea în care merg cei care au murit de câteva ori. ŞÎ m-am dus și era tare frumos, dar cam gol: nu era nimic, nici pământ nici cer, ca într-un nor. Dar dacă te gândeai la cineva, acela apărea și, când nu te mai gândeai la el, dispărea. Și l-am văzut și pe Lazăr acolo, la cei care au mai fost, dar nu era singur, mai era cu cineva și când m-am uitat mai bine să văd cu cine se tot plimba și i-am văzut chipul ăluilalt, am observat că acela era Lazăr și nu primul. Și pe urmă am privit iarăși la acesta și n-am mai știut ce să spun; nu semănau deloc unul cu celălalt, dar amândoi erau el, și atunci m-am înspăimântat: unul dintre ei nu era ade­vărat, că nu poți să semeni în același timp cu două chipuri deosebite! Dar pe urmă am uitat de el și l-am lăsat să cer­șească, chit că m-am mirat că și acolo se mai cerșește, și am vrut să mi-i imaginez pe bieții mei părinți. Dar nu îmi adu­ceam aminte de chipurile lor și ei îmi apăreau ca două ființe fără fețe și, cum mă întrebam cine sunt, ei se topeau ca untul în lapte și nu mai era decât suprafața aceea ca interiorul unui nor. Dar doream din tot sufletul s-o mai văd o dată pe mama și trupul acela fără trăsături îmi tot apărea în față și se îndepărta când mă speriam de el…

După aceea iar nu se putu înțelege nimic din bolboroseala bătrânei până ce o auziră spunând ceva despre un husar și un ofițer francez de pe timpul marilor campanii napoleo­niene, era un soi de poveste dintre cele pe care le istorisesc întotdeauna femeile bătrâne atunci când își amintesc de lumi­noasele zile ale amorurilor lor din tinerețe. Pe urmă adormi fericită.

În timp ce Veta era încă ocupată s-o acopere, iar Lazăr îi comenta apetitul de vorbă, Amarilli scâncea să fie scoasă de acolo pentru că nu mai suportă, înnebunește dacă mai rămâne, nu mai poate sta în camera aceea nici o secundă.

—           Dacă va simțiți atât de rău la noi, nici nu trebuie să mai veniți, îi spuse Veta cu siguranța pe care o simțea ori de câte ori se afla în preajma bătrânei.

Mai mult ca sigur că Amarilli n-o auzi, ieși pe coridor, dar nu îndrăznea să se îndepărteze prea mult din cauza întu­nericului și scâncea ca un copil, chemându-l pe Lazăr s-o scoată în stradă.

—           Sigur, și pe urmă va trebui s-o conduci și acasă, pen­tru că bănuiesc că o doamnă nu se poate plimba noaptea singură pe străzi. Și, în afară de asta, o doamnă care este atât de sensibilă și nu poate să vadă decât frumosul, de exemplu să asculte muzică interpretată de Brahms, dar în nici un caz pe această bătrână sărmană a cărei prezență o dezgustă și o sperie. Pentru a îngriji bătrânii suntem buni… suntem de ajuns și noi, celelalte…

—           Nu sunteți mai bună ca mine, zise Amarilli, care se reîntoarse până la urmă înapoi în încăpere, nu-i vina mea că nu pot să suport anumite situații, iar despre Brahms n-ar trebui să vorbiți așa, nu faceți decât să vă umiliți singură…

—           Lasă, că-mi mai dai și dumneata o mână de ajutor!

Lazăr o lovi, și Veta căzu peste pat, dar se ridică imediat.

—           Dacă te mai apropii de mine în fața acestei femei, îi spuse ea, dar se opri pentru că nu găsi nici o amenințare… Era pentru prima oară că-l înfrunta pe față și mai ales cu martori.

El se apropie din nou, dar Vetei îi trecu prin cap singura idee care se dovedi eficientă: suflă în luminarea care se afla lângă ea și lăsă încăperea în beznă.

Cealaltă începu să țipe, și atunci Veta începu să râdă cu un glas ce parcă nu mai era al ei, o clipă crezură că râde bătrâna.

Amarilli fugi afară în coridor și, lovindu-se de pereții acestuia, ajunse la ușă și reuși să iasă în curte. Lazăr și Penescu o urmară, dar gazda intră în camera în care fuseseră la început, aduse o nouă lumânare, i-o puse lui Penescu în mâna, dispăru iarăși și reveni cu bastonul și pălăria.

Ieșiră toți trei în stradă, Penescu rămânând în urmă și dispărând în umbra unui gard, băutura pe care o băgase în el cerând să fie eliminată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.