Spitalul (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

Ziua fusese lungă și Lazăr începea să simtă oboseala. Fusese întotdeauna rezistent la tăvăleală, câteva ore de odihnă ajungându-i pentru a o lua de la capăt. Acum poate că și cele câteva zile de lenevit în pai în spital au făcut să-i fie îngrozitor de somn. un somn care-1 teroriza.

Orice zi trebuie să aibă un sfârșit, nu? Se culcă pe canapeaua îngustă de consultații care -i fusese pregătită, dar nu reuși să stea mai mult de câteva clipe. Încontinuu intra cineva să-i spună una și alta. Îngrozitor câtă lume voia să-i comunice neapărat atunci și nu mai târziu tot felul de treburi, toate foarte importante, toate foarte urgente — trebuie să iei decizii atunci când acestea se impun atât de acut, trebuie să iei decizii.

Cu toată oboseala, Lazăr putea romana faptul că nu s-a schimbat mare lucru de la momentul de panică intervenit odată cu vestea că prefectura nu a acceptat planul lui Luca.

Nu peste mult timp reapăru și Avram.

— N-a fost ușor, spuse el, dar s-a rezolvat. Tipul se află într-una dintre casele rechiziționate și dimineața va ieși din zona noastră odată cu ceilalți oameni care se vor duce la lucru. Nu va fi nicio problema.

— Crezi că i-ar fi făcut cineva ceva, dacă l-ar fi prins aici?

— Parcă poți să știi? Oricum, omul ăsta poate să ne fie… poate să vă fie de folos. Sunt convins că n-o să vă uite.

Pe urmă iar veni cineva în cămăruța lui Lazăr și acesta începu să regrete că nu i s-a întors secretara, secretara pe care o urâse atâta și de care nu știuse cum să scape. Dar fără ea era parcă și mai rău. Și nici măcar să se intereseze unde e nu putea, cum să te interesezi dacă șeful și-a terminat toanele sau nu?

Dar de lucrat trebuia să lucreze armata de oameni pe care o hrăneau, o îmbrăcau și o asigurau cu de toate, de la săpun la medicamente — atâtea câte erau — trebuia să-și continue viața chiar dacă prefectura refuza să mai colaboreze, chiar și dacă avea să pună bețe în roate bunului mers al lucrurilor — bunul mers? În fine… Trebuiau găsite soluții noi, trebuiau revăzute stocurile existente, verificați furnizorii mai vechi și mai nai, trebuiau căutate alte legături.

Nemaiavând deocamdată secretară, Lazăr se instalase în anticameră și dădea de acolo un telefon după altul, îl chema pe Moravetz din minut în minut și încerca să pună pe picioare noua schemă a serviciului său. Și lucrurile funcționau. Mai erau totuși și probleme, în special în clădirea anexă unde Duma era indisponibil, dar nu se găsise un înlocuitor pentru el, Lazăr insistând ca Penescu să-și reia vechile atribuțiuni de administrator. Caius Moldovan avându-și candidatul său. Șeful clădirii anexe credea că, acceptând sacrificarea lui Duma, a făcut un compromis suficient de mare pentru a nu se mai simți dator cu nimic față de Lazăr, orice altă concesie punându-1, după părerea sa, într-o situație înjositoare, cu mult sub demnitatea sa, Lazăr avea convingerea că este singurul în măsură să numească un funcționar superior administrativ și găsea o știrbire grava în faptul că prerogativele-i erau încălcate de amestecul și nesupunerea lui domnului Caius Moldovan.

În rest, lucrurile mergeau fără alte complicații, cu excepția celorlalte crize de orgoliu ale unui șef sau ale altui șef. Doar Luca dispăruse cu desăvârșire și rezolu țiile pe care trebuia să le dea parveneau la diferitele servicii prin câte un adjunct care-și făcea datoria transmițându-le la rândul său prin curier sau prin telefon. Faptul acesta producea o oarecare derută și mai ales un sentiment de nesiguranță pentru că nimeni nu mai era la curent cu fragila și atât de schimbătoarea ordine din fruntea ierarhiei și exista mereu posibilitatea să îndeplinești un ordin care venea de la cineva care n-avea dreptul să-1 dea, de la cineva care și-a asumat singur aceste, responsabilități și — lucrul cel mai neplăcut — cineva care ar putea să dea un ordin din dorinț a de a sabota, un agent al prefecturii sau al cine știe cărui comitet apărut peste noapte și din senin. Și odată îndeplinit acest ordin răuvoitor, exista șansa de a fi tras la răspundere de către adevărații șefi, de a ți se imputa un delict grav, un proces de intenție sau un eșec real. Doar că acest sentiment de veșnică nesiguranță dăinuia undeva subteran, cei mai mulți nici măcar nu erau conștienți de el, pe de o parte pentru că doar șefii de serviciu puteau primi ordine prin aceste telefoane misterioase ale adjuncților, pe de altă parte pentru că lucrurile astea se întâmplau totuși destul de rar. Viața își urma cursul, este adevărat, se lucra mult, fiecare însă își ș tia locul și traiul tuturor mai era serios îndulcit de plicurile care continuau să sosească în avalanșă de la oricine și de peste tot.

La un moment dat, în timp ce Lazăr, agățat ca în toată această ultimă vreme de telefon, încerca în mod zadarnic să-l găsească pe magazionerul șef de la care spera o situație și de la care știa că n -o s-o primească, în anticameră își vârî capul Stein. Lazăr îi făcu semn să intre, dar „curierul fără plată” dispăru. După ce termină convorbire, Lazăr ieși să-l caute și-l găsi în fața ușii.

— Nu, domnule administrator general, nu vreau ascult convorbirile nimănui.

— N-am secretară în clipele astea și trebuie să mă descurc singur, îi spuse Lazăr, indicând-i un fotoliu.

— Nu, mulțumesc frumos, domnule administrator general, mulțumesc frumos, dar trebuie să plec. Sunt numai în trecere. Din păcate, vremurile sunt grele, veștile mele nu mai sunt atât de bune ca de obicei…

— Ce s-a întâmplat, domnule Stein?

— Păi, parcă trebuie să vă spun eu dumneavoastră?

— Vă referiți la povestea aceea de la prefectură?

— De ce să vă spun eu dumneavoastră? Știți mai bine ca mine. Eu nu fac decât să duc bani dintr-un loc în altul. Bani și alte bunuri.

— Lasă-mă, omule, în pace! Dumneata le știi pe toate…

— Doamne ferește! Cum o să le știu eu pe toate? Dacă le-aș ști eu pe toate, ce-ar mai ști domnul administrator general?

— Și dacă le-ai cunoaște pe toate, ai recunoaște-o?

— Da’ ce-s prost? Numai că din puținul pe care-1 știu eu pot să vă spun că lucrurile nu mai merg atât de bine ca până acum și că simplul ieșit și intrat în zona spitalului devine pe minut ce trece mai dificil.

— Cum așa? Nu mai funcționează toate sistemele acelea cu însoțitul alimentelor, cu trecutul prin curțile oamenilor și… și toate celelalte? Mai ales că acum armata se distrează în alte părți…

— Se distrează? Nu râdeți, domnule Lazăr, nu râdeți! Vremurile sunt foarte grele și n-aș vrea eu să fiu acolo unde se distrează acum armata! Numai că au apărut tot felul de afișe pe străzile rechiziționate care vorbesc de nu știu ce epidemii groaznice și care din această cauză interzic oricui să mai iasă în oraș. Se vorbește și de holeră.

— Și în oraș?

— în oraș au dispărut ordonanțele spitalului și au apărut altele care nu mai pomenesc nimic despre ceea ce se petrece aici.

— Oricum, situația nu poate să fie încă atât de rea din moment ce prefectura nu se ocupă încă de noi. Iar atâta vreme cât va trebui să ne aprovizionam din oraș, vom avea posibilitatea să mai trimitem oameni afară.

— Numai că știți ce se vorbește? Dar vă rog să nu spuneți că ați auzit de la mine! Stein tăcu.

— Ei?

— Să nu spuneți, vă rog, că ați auzit de la mine!

— Fii pe pace!

— Nu de alta, dar n -aș vrea să se spună că unu’ ca mine se apucă acum să răspândească tot felul de zvonuri. Dar să știți că am auzit vorbindu-se în mai multe locuri, unele de cea mai mare încredere: se spune că Dânsul…

— Cine?

— Dânsul.

— Luca?

Stein dădu din cap. Un tabu ciudat și imperativ îl făcu să nu-i pronunțe numele.

— …a dat ordin să se mai ocupe de către oamenii spitalului o serie întreagă de străzi — băgați de seamă, nu case, ci străzi întregi — care nu au fost incluse în înțelegerea cu prefectura. Se pare că Dânsul se gândește în special la străzile care dau în afara orașului, case cu grădini mari, mă înțelegeți, nu? și Stein își dădu capul pe spate și se așeză picior peste picior, așteptând încântat efectul.

— Adică de aceea să se fi supărat cei de la prefectură?

— Da’ de unde! Glumiți! Păi, e clar că Dânsul vrea să asigure un teren cultivabil în așa fel încât să se poată descurca fără niciun ajutor de afară.

— Prostii! Cum puteți spune asemenea prostii?

— Eu, vă rog, nu repet decât ceea ce se spune.

— Cum poate crede cineva că am rezista aici chiar și numai o lună cu ceea ce se poate scoate din câteva nenorocite de grădini?

— O lună? Dar cine vorbește de o lună? În zilele noastre… o lună este enorm de mult!

Într-o lună se pot întâmpla atâtea…

Lazăr se sculă și se postă în geam. Afară, în locul calului sur. cu care aproape că se obișnuise, văzu o iapă neagră scormonind cu botul în fostul gazon.

— Oricum, nu e vorba numai despre mâncare! Aici avem nevoie de medicamente, de efective, de un milion de lucruri… Nu cred să se ajungă chiar acolo incit să nu mat ieșim de aici până se va întâmpla nu știu ce… Să vă spun ceva, domnule Stein. dacă se întâmplă o schimbare, asta nu poate fi decât în defavoarea spitalului. O schimbare ne dă gata, nu ne ajută.

— Dumneavoastră o spuneți! Dumneavoastră știți mult mai multe decât mine care nu sunt pus decât să mut niște bani dintr-un loc în altul. Așa că mai bine să vorbim despre afacerile noastre!

— Nu cred, domnule, să ajungem să ne auto asediem aici. Măcar dacă ar fi semne că am fi obligați s-o facem… Dar deocamdată nu se întâmplă nimic.

— Așa să fie! Numai că să știți, ceea ce îmi veți da acum vă promit că va ajunge unde trebuie. Ceea ce veți dori să-mi dați peste o jumătate de oră… Peste o jumătate de oră nu mai garantez pentru nimic!

— Întotdeauna ați fost cam panicard.

— Se poate… De aia am dus-o eu întotdeauna atât de bine și de aia toate afacerile mele s-au terminat cu un adevărat triumf… Pentru că văd numai negru în fața ochilor… nejustificat…

— Dar nici de ruinat, nu știu să vă fi ruinat vreodată.

— Să batem în lemn! Numai că asta s-a întâmplat fiindcă nu m-am angajat niciodată să fac cu banii altcuiva ceea ce nu aș fi fost sigur că… cum să spun, că… că știu să fac… Acum mă angajez să vă mai scot niște bani de aici. Peste o jumătate de oră nu știu dacă va mai putea ieși cineva cu banii dumneavoastră.. sau fără ei…

Lazăr nu mai zise nimic. Reveni la birou, desfăcu sertarul în care aduna tot ceea ce primea, împacheta totul într-un ziar, un pachet gospodăresc, bine legat, apoi coletul intră în servieta ponosită a lui Stein.

— Ei, atunci asta ar fi…

— Și încă ceva, domnule Lazăr, iertați-mă că vă spun așa, dar ne cunoaștem de o viață, sfatul meu este să nu-i dați nimănui să mai scoată ceva de aici. Ați pierde și bunii și v-ați putea și compromite pe deasupra.

— Vă e frică de concurență, domnule Stein?

— Concurență? Ce fel de concurență? Mie nu mi-a făcut încă nimeni concurență! Asta ar mai lipsi! Dar se poate… Cum să nu? Totul se poate… Eu v-am dat un simplu sfat, dar în legătură cu concurența… Cine lucrează cu mine, n-are de ce să mai apeleze la concurență. Eu sunt verificat: n-am tras încă pe nimeni în piept, cum se spune… Cine-i prostul care să plece de la Stein cel tâmpit la un domn deștept care să-l înșele? Dumneavoastră sunteți prost? Nu sunteți! Vedeți?

(Stein fusese bine informat și de data asta se nimerise să nu fie panicard. Era aproape imposibil să mai ieși din zona spitalului și încă încărcat cu atâtea bunuri. El mai reuși. După aceea se miră de propriul său noroc și de faptul că a găsit probabil singurul loc pe unde te mai puteai strecura. Și-și făcea scrupule că o să mai fie întrebat și de alții și cine o să-l mai creadă pe el că a nimerit locul acela din întâmplare? Parcă poți să crezi așa ceva?)

După ce plecă Stein, Lazăr se apucă din nou de datul telefoanelor și după o jumătate de oră îl uitase de mult pe „curierul său fără plată. Lucră și începu să creadă și el că barca ar mai putea pluti o vreme. În fond, nu se schimbase nimic în afara unei u șoare stări de spirit care amenințase o clipă să se suprapună peste atmosfera atât de suspect de optimistă de până atunci, atmosferă care-i fusese de la început suspectă tocmai lui. Și dacă nu-ți spune nimeni nimic, dacă toți îți îndeplineau la fel de repede toate dispozițiile, de ce să te neliniștești? Dar cum să nu te neliniștești? Lucrând. Uitând. Obosind.

Și Lazăr lucră, obosi și uită.

Doar că sosi inevitabil ș i clipa în care prezența lui Luca devenise indispensabilă. Dar comandantul era de negăsit. Se spunea că în clipele acelea asculta o formație de muzică de cameră special comandată pentru el. De parcă el ar fi înțeles ceva din muzica de cameră… La început radio, apoi fanfară, acum muzică de cameră… „Înălțimea Sa, cum i se spunea mai nou, se întorcea în istorie.

Un zvon nerostit cu voce tare răspândi panica: Luca ar fi fugit. Totul se va duce de râpă. iar cei prinși la posturi vor plăti oalele sparte. Cei nemulțumiți începură să arunce priviri cu subînțelesuri, cei temători își reanalizau — pentru a câta oară? — activitatea și o găseau tot mai dezastruoasă. Însă, datorită inerției, mecanismul funcționa, chiar dacă sincopele resimțite de lipsa lui Luca erau mereu mai sesizabile. Iar vorbe ca ”nuntă apocaliptică”, ”stăpân genealogic,” ”leii și animalele de rând” se auzeau în continuare.

Și din nou totul se dovedi un simplu zvon. Spaima începuse să aibă ciclicitate: un nou val trecuse odată cu semnele pe care le dădu comandantul personal cu tonul său nonșalant dintotdeauna. Doi bolnavi îl recunoscură coborând din diligența care făcea mai nou de două ori pe zi legătura cu orașul fu văzut trecând prin curtea spitalului; cineva îl auzi râzând în hohote; altcineva avusese o discuție absolut lini știtoare cu el. De semnat, însă nu semnase nimic. Fusese grăbit ca întotdeauna, un adjunct de care toată lumea auzise, dar care apăruse abia acum întâia oară în came și oase, îndeplini și aceasta formalitate. Nu era de parcă ar fi semnat însuși comandantul, dar era și asta ceva. Iar comandantul, departe de a da bir cu fugiții, răspândi încă o dată în jur un aer de viață ușoară, un parfum care-ți interzicea să iei lucrurile prea în serios, viața e scurtă, de ce să ne facem atâtea griji? Ele vin și așa n-am dreptate, domnilor?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.