PIETRELE (42)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Penescu începu să râdă, se uită la ceas, fluieră a pagubă, mai avea numai opt minute, risca să întârzie, plecă în fugă. Era fericit că nu mai avea nici un fel de probleme în legă­tură cu seara precedentă. Soluția lui Lazăr îl scutea de orice alt gând. Sora gazdei îl mai opri la ieșire să-i spună că nu găsește nicicum nasturele acela, iar Penescu mai află timp să glumească și cu ea. Simțea chiar un impuls să-i ofere și un mic bacșiș pentru osteneală, dar nu era chiar sigur dacă persoana cu care vorbea era socotită slujnică sau ceva de rang mai înalt, așa că îi fu teamă să n-o jignească dându-i bani. Hotărî să revină într-o zi și să-i aducă o mica atenție. Nu știa însă ce, trebuia să se gândească bine pentru că până la urmă gestul lui s-ar putea interpreta cu totul altfel.

Rămas singur în odaie, Lazăr goli și păhărelul pe care oaspetele său îl refuzase. Apoi își luă nelipsitul său baston și, după ce verifică dacă nevasta-i doarme, ieși din nou.

În clipele acelea simțea un gust amar în gură. Parcursese, o știa, un drum uriaș, un maior, un profesor liceal și alte per­sonalități locale îi ațineau calea și încercau să-i vorbească. Pe vremuri, copil, cu un tată despre care multă vreme nu i s-a spus nimic, crescut ca un fel de băiat în casă, fără perspec­tive, nimeni nu i-ar fi prezis acest viitor. Dar cu cât reușea să urce pe scara socială, pe atât își dădea seama că aceasta este mai întinsă, mai nemăsurată. O vreme avusese complexul diplomei, pe urmă își dădu seama că hârtiile nu valorează mare lucru. Aflase că până și Jager, căruia toată lumea îi spunea „domnu’ doctor“, nu era chiar sută la sută în regulă cu doctoratul lui. Și pe urmă chiar și în jurul lui apăreau ca din pământ indivizi cu coatele hainelor roase care peste noapte reușeau să se îmbogățească. El intrase pe un făgaș, de asta nu se îndoia nimeni și în ultimul rând el însuși, pe care înainta încet, dar sigur, spre o situație certă, de negustor fruntaș în branșa sa. Era lucrul cel mai grozav pe care și l-ar fi putut dori cu ani în urmă. Dar nu acum,… acum când se făceau averi nu numai într-o Americă îndepărtată și legen­dară, dar chiar și într-un târgușor ca Lugoj: unul obținea un comision de un milion pentru că a conciliat ceva și în acest colț de lume, altul pentru că a administrat fabrica de țesături textile a unor elvețieni, trei frați, primul catolic, al doilea protestant, al treilea evreu (altfel înțelegându-se de minune între ei și făcând posibil ca pe lângă principalul lor reprezen­tant să se mai chivernisească, la Lugoj încă o mulțime de oameni la fel ca și în alte părți ale lumii, unde mai aveau ei interese). Și toate astea rapid, aproape fără să apuci să te dumirești, încât dacă ar fi rămas să stea ca Rusan toată ziua sub o streașină din centrul orașului, pălăvrăgind cu aceeași oameni ca acum nu știu câți ani, succesele lui ar fi semănat prea mult cu pașii comicilor de film pe scările rulante care se învârteau împotriva mersului lor.

Încercase să-și transforme depozitul, să introducă mași­nile pentru fabricat scobitori și apoi parchet, dar lucrurile mergeau prea încet, roțile subterane ale scării rulante se învârteau prea năvalnic; încă nu descoperise adevăratul par­tener cu care să trateze, partenerul cel mai inert și tocmai prin aceasta mai ușor de muls: statul, statul român, care prefera să concesioneze totul decât să investească singur ceva. Dar nu știa încă să trateze cu acest partener despre care mai avea imaginea de reclamă din paginile revistelor ilus­trate. Tot ceea ce realiza deocamdată era că reușea să stabilească niște contacte cu oamenii cei mai de vază și în loc să apuce să se bucure de pe urma acestor relații făcute cu atâta trudă, apăreau alte persoane importante, nici nu știai de unde. Și lucrul cel mai rău era că majoritatea noilor ajunși nu era cu nimic mai brează ca el, sau cel puțin așa i se părea lui, și dacă au ajuns totuși respectivii în casele lor frumoase, asta nu făcea decât să-i ațâțe lui ciuda.

Era unul dintre subiectele cu care reușea să se auto enerveze. Ajuns la atelierul de pompe funebre, își consumase toc­mai ideea de a sparge într-o seară geamurile de sticlă colorată pe care și le pusese la ferestrele pivniței unul dintre noii parveniți ai fabricii textile.

Apoi trebui să dea o serie de detalii bătrânului cu care stabili amănuntele înmormântării. Lui Lazăr i se părea evident că omul din fața lui a auzit de mult prea multe ori toate împrejurările posibile în care poate muri un om, dar că asta făcea parte din meseria sa — să întrebe și să-și arate interesul și compasiunea. Așa că Lazăr trebui să poves­tească despre modul în care l-a găsit mort pe stradă pe bătrânul său, că lucrurile s-aii întâmplat în plină noapte și că cercetările mai. continuă, dar că, se pare, n-a fost vorba de o crimă în adevăratul sens al cuvântului, cine să aibă interesul să omoare un bătrân cu mințile rătăcite care nu făcea nici un rău nimănui? Interlocutorul lui Lazăr, bătrânelul cu fața suptă și neagră, îmbrăcat corect și arătând exact ca un cioclu dintr-un film prost, dădea mereu grav din cap și se juca între timp cu un creion lat, de tâmplar, pe care-l avea legat cu un lănțișor de buzunarul vestei.

Dar după ce terminară de discutat amănuntele unei înmormântări modeste și discrete, iar antreprenorul începu să-i vorbească pe un ton cântat despre vremelnicia vieții pe pământ, despre inevitabilitatea morții, pe Lazăr îl preocupă, problema ferestrelor cu sticlă colorată: încă în aceeași săptămână, într-o noapte, va demonta din țâțâni ramele geamu­rilor de la pivnița profitorului de la fabrica textilă și va arunca în beci cioburile colorate.

(— Știi ce te rog? îl întrebă Onea pe lonașcu. Fii amabil și arată-ți nemulțumirea în liniște! în felul asta nu pot citi mai departe!)

VIII

În dimineața aceea, doctorul Vichentie Fitacek își sus­pendă consultațiile și se încuie în odaia sa. Nu se simțea bine, un acces de amețeală îl obligase să se întindă pe cana­pea cu ochii închiși. Salteaua se legăna cu el ca o barcă pe furtună, și când deschidea ochii totul se întuneca în jurul său, așa că îi reapăru și vechea sa teamă de pat și de noapte. Se sculă și se. așeză într-un fotoliu.

În zori avusese o stare de exuberanță ca pe vremuri, când, rătăcind de unul singur nopțile pe străzi, îi venea să sune pe la porți, să trezească oamenii care dormeau și cărora nici nu le păsa, să-i scoată astfel pe la ferestre și pe la uși și să fugă într-altă stradă în care să repete figura. Odată, după ce își răsese barba, privindu-se în oglindă, noua sa față i se păru foarte cunoscută și abia după câteva zile își dădu seama că fără barbă semăna cu o poză tot de a sa, dar din copilărie. Găsind clișeul vechi, se regăsi după atâția ani cu fața aproape identică, motiv pentru care își lăsă din nou barbă, ca o pavăză a maturității sale, ca un scut al copilăriei sale interioare.

Fusese încă foarte devreme în dimineața aceea când îl copleșise din nou senzația aceea de exuberanță și se mai li­niștise abia după ce ieșise din oraș și se așezase undeva pe malul apei într-un loc de unde putea să vadă și Timișul și orașul.

Pământul era umed, sălciile sugeau apa și îmbibau solul cu ea, trebuise să se scoale în picioare și observase ceva țâșnind de după un smoc de iarbă și, sclipind ca un fulger, topindu-se după o tulpină mai groasă de copac.

Fitacek petrecuse mii de nopți în condiții mult mai grele, nu era obișnuit cu luxul, dar în dimineața aceea și-ar fi dorit o bancă pe care să se poată odihni și de unde să privească până dimineața apa. Îmbătrânise și-și dorea o bancă pe care să șadă, să privească de acolo Timișul și orașul. Dar nu se găsea nici o scândură pe care s-o poată folosi drept bancă, și, căutând un loc mai uscat, văzuse pentru a două oară vietatea aceea mică furișându-se ca un glonț trasor razant cu pământul negru; încă nu se luminase, așa că ființa aceea fos­forescentă ieșea cu atât mai mult în evidență.

Fitacek, privind țintă în locul în care dispăruse micul ful­ger, se grăbise spre el. Dar încă înainte de a fi putut ajunge acolo, flăcăruia țâșnise de sub tălpile pantofilor săi. Încercase să fugă după ea, atât cât îl țineau puterile istovite de ani, lumina însă dispăruse iar brusc, în nimic.

Pământul era negru, în întuneric putea desluși doar brâul larg pe care-l forma Timișul și urme de întuneric și mai compact, acolo unde ziua se înălța un copac. Bâjbâind și gâfâind, privind din nou fix locul în care se stinsese luminița, nu se simțea decât ca o altă pată neagră printre umbrele nopții. Apoi, la un pas de ținta sa, își repezise un picior înainte exact în locul în care văzuse dispărând vietatea luminoasă. Simțise ceva tare, dar nu-și mai putuse opri piciorul din lovitură. Sub piciorul său ceva chițcăise, apoi scoase o scânteie ca de scurt-circuit și se liniștise. Aprinzând un chibrit, Fitacek nu mai găsise în locul acela din iarbă decât o pată de pământ ars și un mic nor de colb gălbui care putuse să apară la fel de bine și în urma călcăturii sale. Simțise un vag miros de ars și, ridicându-și capul, văzuse ceva mai încolo un alt fulger țâșnind din pământ și dispărând după ce străbătuse un zig-zag în aer. Era mult prea mare pentru un simplu licurici, iar de alte animale fosforescente Fitacek nu-și mai amintea nici măcar din lungile-i călătorii pe care le visase. Aprinse un alt chibrit, dar nu mai zări nimic. Abia când flacăra, se stin­sese, mai multe fulgere țâșniseră din diferite direcții pentru ca să dispară tot mai departe de el și de Timiș.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.