OM ŞI LEGE (10)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

În frigul iernii dispărând de mult cântecul greierilor. Dar urechile încercând să prindă orice, zgomote până și greierii care… Și apoi voci printre comenzi străine, o singură voce răspunzând românește. Iar ceilalți…

Copacii, bunii prieteni…

— Și acum o să-l închidă. Dar numai pentru povestea cu ăla după care n-a tras l-au dat afară?

— Dar nu știți dumneavoastră, domnul doctor, cum sunt lucrurile astea? Un fost jandarm, sigur că a fost un ticălos. I-au mai găsit și alte lucruri.

— Ce lucruri?

— Câte și mai câte… Că ar fi bătut oamenii, că s-a pus în slujba exploatatorilor și fasciștilor… O să-l acuze și de crimă, să vedeți. Și-acum… chiar dacă o să vină americanii, tot rău, va fi de el!

— La ce oră o să ajungă americanii?

— Cum, vă rog?!

— Americanii n-or să vină…

— Eu cred că da.

— Atunci să-i aștepte pe ei!

— Domnul doctor, mergem?

Doctorul sorbea acum încet din ceai. În lăzile ferecate din încăpere se afla fără îndoială și un serviciu de ceai japonez șase cești și cinci farfurioare (una dispăruse încă înainte de a apuca el să cunoască această nobilă familie de porțelanuri), un ibric pântecos pentru apă și unul ceva mai mic pentru lapte, precum și zaharnița mare și cea mică, ultima servind unui scop care i-a rămas necunoscut. O mișcare imprudentă la transportul lăzilor a provocat un zgomot suspect din interiorul lor un scrâșnet ca un strigăt de durere umană. Nu, doctorul P. nu dorea să vadă serviciul mutilat prefera să-l aibă, chiar inaccesibil în lăzi, dar așa cum îl iubea de când se știa.

— De ce l-ai ascuns? Au venit după el?

— N-au venit încă, dar pot să vină oricând.

— Uite, acum că vrei să-l dai pe mâna mea, eu te rog să-mi răspunzi ca la duhovnic. Sau ca la avocat. Au fost sau n-au fost după el?

— A fost cineva și a întrebat de el. Unul în civil. Dar a venit singur. Așa că nu cred că a fost să-l ridice.

— Și ce te-a întrebat?

— Unde e.

— Și ce i-ai răspuns?

— Că-i în oraș.

— Nu te-a întrebat unde? Și când se întoarce?

— Nu.

— Și nici ce vrea cu el nu ți-a spus?

— Nu. Dar l-am întrebat eu. A spus că se mai întoarce.

— Și a mai venit?

— Că abia ieri a fost.

Doctorul P. se sculă din fotoliu și se pregăti de plecare. Femeia își înnodă și ea broboada. Dar medicul se răzgândi și se așeză la loc.

— Uite ce e: cine mai știe că vrei să-l internezi la mine?

— Nimeni. Numai doctorul Jager și cumnată-mea.

— Bine. Atunci spune-mi tot adevărul ce a mai făcut Alexandrescu, pentru ce ar putea fi acuzat?

— Păi, v-am spus, dom’ doctor!

— Nu mi-ai spus nimica.

— Vreți să-l aduc aici?

— Aici? Acum? Doamne ferește!

— Atunci să mergem, dom’ doctor!

— Mergem, dar unde?

— Să vorbim cu bărbatul meu.

— Unde?

— Ne așteaptă el într-un loc.

— Adică nu-mi spui unde l-ai ascuns până nu mă duci la el, pentru ca atunci să nu mai am încotro, să se poată spune că am știut unde se ascunde și să fiu și eu complice…

— Doamne ferește! dom’ doctor, cum puteți să vă gândiți la așa ceva?

— Și dumneata la ce te-ai gândit?

— Nu vă supărați, e bărbatul meu! Eu nu vă cunosc cine știe cât! Nici dumneavoastră nu vă vindeți cu totul. Altfel mi-ați fi spus cu cine vreți să vorbiți să-l apere.

— Numai că în treaba asta nu-i vorba despre mine! Eu nu știu dacă respectivul vrea să preia cazul. Și, în afară de asta, omul trebuie să fie astăzi prudent. Pentru asta nici nu te condamn.

— Că nici n-aveți de ce!

— Atunci facem așa eu mai stau o jumătate de oră pe acasă și dumneata te duci și afli ce trebuie. Pe urmă te întorci și-mi spui tot.

— Ce să aflu?

— De pildă, dacă mai are ieșirea din spital.

— Păi, nu știu. Poate că o am la mine. Femeia se căută îndelung prin buzunare și scoase două plicuri. Ăsta e pentru dumneavoastră!

— Nu! Pune-l înapoi! O să-mi plătiți, dacă o fi cazul. Aici ce-i?

— Cred că-i certificatul de la spitalul celălalt.

— Dă-l încoace și pune primul plic înapoi!

— Lăsați, dom’ doctor!

— Fă cum-ți-am spus! Doctorul citi hârtiile, apoi i le dădu femeii îndărăt. Ține-le la dumneata, dar să nu le pierzi! Văd că bărbatul dumitale a-mai fost internat o dată și la Lugoj.

— Da, dar atunci n-a stat decât câteva zile.

— N-a lucrat cumva și cu unul Luca?

— Nu, nu cred…

— Da sau nu?

— El a fost, ăăă… un fel de paznic de-al lui Luca, acolo în spital. Așa a și putut să fugă.

— Păi, asta s-ar putea să nu prea fie acum în folosul lui. Dar pe Luca l-a mai întâlnit de atunci?

— Luca a fost legionar. După povestea cu spitalul, Luca a fugit.

— Unde?

— De un’ să știu?

— De la bărbatul dumitale.

— Asta, vă rog, într-adevăr n-o știu. Că el nu-i omul să stea prea mult la povești cu mine.

— Bine. Uite ce e dacă Alexandrescu nu e amenințat decât pentru că a fost polițai sau gardian, atunci îl internez!

— Acum nu-mi spuneți pe cine vreți să angajăm?

— Nu angajați pe nimeni decât dacă va fi cercetat. Bine. Eu m-am gândit la Pietraru.

— Strâmbul ăla?

— E cel mai bun avocat pe care l-ați putea lua. Și cred că e și singurul care v-ar putea ajuta.

— Ăla?!

— Ăla. Altul poate că nici n-ar prelua cazul.

— Că am auzit că dacă nu ia nimeni cazul, îl dă pe unul din oficiu…

— Atunci facem așa eu am să merg mai târziu la spital. Mai înainte mă duc să-mi cumpăr pâine. Când termin acolo…

— Vă aduc eu pâine, dom’ doctor!

— De unde?

— Păi, dacă-l internați pe Alexandrescu, noi mai primim de la cumnată-mea…

— Nu. Acum am să mă duc și eu după pâine.

— Să vă fi adus măcar niște slănină. Că am tăiat doi porci… Dar cu toate câte s-au întâmplat în ultimele zile n-am știut niciunde-mi este capul.

— Lasă, du-te acuma!

— Tovarășul doctor Jager mi-a zis să vă spun că vă roagă el frumos să-l ajutați pe Alexandrescu.

— Păi, că pentru Jager o și fac.

— Că tot vin eu mai târziu să vă aduc niște clisă și ce s-o mai găsi.

— Mai bine să nu te prind prea des pe aici!

După ce ieși femeia, medicului îi păru rău că n-a plecat el înaintea ei.

 

Războiul l-a lăsat pe doctorul P. singur. Bucuria victoriei i-a permis o vreme să uite de singurătatea sa. Apoi anii l-au făcut să fie tot mai derutat. Poate de aceea s-a și împrietenit cu strâmbul acela, cu avocatul pe care-l considera un adevărat geniu al barei, cu omul pe care-l recomanda ori de câte ori avea ocazia. Pentru că și lui Pietraru i-a răpit războiul familia.

Oamenii singuri, dar nu singuratici, sunt cel mai greu de suportat de cei din jur pentru că ei comunică mereu lucruri care nu i-au interesat decât pe cei pe care i-au pierdut. Singurătatea în sine, prin lipsa posibilității de a comunica, se transformă încetul cu încetul în adevărata lor tragedie. Atunci ei caută surogate în prieteni de ocazie și în cunoștințe, dar, vai!, nici măcar acestea nu se nimeresc să fie de față atunci când au solitarii noștri cea mai mare nevoie de ei.

După ce plecase femeia, doctorul P. întârzie să iasă și el. Gata îmbrăcat, cu paltonul pe el, îi era imposibil să se scoale din fotoliu. Nici nu era încă prea târziu. în mod normal pe vremea aceea abia se grăbea să recupereze timpul pierdut cu lenevitul în pat.

Scândurile lăzilor din încăpere parcă aveau proprietatea de a deveni câteodată transparente în dreptul unui serviciu japonez de ceai. Pescăruși ca niște, virgule vii izbucneau atunci de pe cești și ibrice, iar corpul lor se unduia luând forma diferitelor semne ale unui alfabet intim. Și, nebănuită fiindu-i preocuparea, medicul privea cu încordare amintirile mlădierilor temperamentale ale zburătoarelor de pe porțelanuri.

Camera în care se afla era un evident provizorat. Nici măcar nu erau despachetate toate lucrurile din lăzi, iar lăzile constituiau părți importante ale “mobilei“ de care se folosea zilnic. Provizoratul acesta se transformase încetul cu încetul într-o stare de spirit doctorul P. nu-și mai făcea planuri și nu mai depunea niciun efort pentru a realiza în locuința sa ceva cât de cât durabil. Viața de azi pe mâine, convingerea că trăiește o etapă intermediară, că în curând se va “arăta ceva“ ce-i va modifica fundamental existența, era atât de adâncă, încât în numai câțiva ani reușise să devină imobil până la indolență și să nutrească sentimente ușor superioare față de oricine îi propunea ceva ce l-ar fi putut angaja într-un travaliu de durată. Tot așteptând, nici el nu știa exact ce, începuse să uite că mai așteaptă ceva. Se lăsa doar condus de automatismele pe care le-a câștigat în primele luni de ședere la Lugoj și-și trăia viața publică asemenea oricărui alt om. Stătea și el dimineața după pâine, se ducea la spital unde-și făcea datoria ireproșabil și fără a pune probleme altora, ba mai îndeplinea din când în când și serviciul pe lângă tribunal, unde era chemat pentru diferite expertize (și unde l-a întâlnit și pe Pietraru). Se ducea la filme cam de două ori pe săptămână și se spunea despre el că ar citi foarte mult. Viața personală îi era de asemenea în afara oricăror bârfe.

(Totuși, câteva femei continuau să se gândească la el. Una dintre ele, cea mai avantajată, desigur, fiind asistentă la secția de chirurgie, depășise deja de vreo câteva săptămâni faza aceea a “gândurilor“, legătura cu medicul devenind pentru ea un lucru vital. Rodica Roșu țesea planuri pentru viitor, era gata să se sacrifice pentru iubitul ei, fiind chiar tristă că nu găsește niciun prilej pentru aceste jertfe sublime, visa zi și noapte la ce ar putea să se întâmple).

Numai că doctorul P. nu era capabil încă nici acum să se scoale din fotoliu. Ce frumos ar fi să se culce pentru încă o oră! Să se culce înapoi îmbrăcat în palton! Dar țârâi din nou telefonul. Și din nou cel ce a sunat a închis după câteva secunde.

— Centrala! Bineînțeles că nici acum nu știți cine v-a cerut să-i dați legătura aici!

— Bineînțeles! Dacă aveți vreo reclamație, adresați-vă serviciului nostru care se ocupă cu asemenea probleme.

— Țac. I-a întrerupt și telefonista legătura.

Avu atunci senzația unei fâlfâiri scurte, de parcă o pasăre și-ar fi contenit zborul. Amintirea unei umbre lăsate de o ceașcă este întotdeauna înșelătoare. Umbra adoarme atenția și naște mișcări greșite. Iar pasărea, ca o virgulă, stârnită, dispare din nou.

Și dintr-o dată cerul se umplu de fâlfâit de aripi, iar virgulele albe și vii îl înconjurară. Trebui să aștepte domolirea vârtejului și păsările reveniră cuminți pe ceștile de pe care și-au luat zborul. Odată, va deschide totuși lada, va stârni pescărușii și va lua fiecare piesă rând pe rând în mâini. Apoi le va așeza savant pe masă! O ceașcă își va arunca umbra pe ibricul cel mare. O umbră subțire ca un voal. Suficientă pentru a reține o clipă. Pentru a o perpetua.

 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.