OM ŞI LEGE (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

 

— Adică vreți sa spuneți că nu e frumos din partea cuiva să se spânzure și să nu moară. Sincer să fiu, cred că tovarășul ăsta Alexandrescu nu ne-ar fi făcut porcăria asta. Un fost jandarm are atâta disciplină în el. Eu mă refeream la cu totul altceva. Îmi aduc aminte de un tâmplar Jan Kavalek. Asta a fost omul cel mai cumsecade din lume până ce a murit. Dar din clipa aceea cred că s-a transformat într-un drac veritabil. Prima ticăloșie a făcut-o deja înainte de a-l înmormânta. A răsturnat lumânările pe care de le-au pus la catafalc și, până să se dumirească familia și cei care au fost pe acolo la priveghi, el a și reușit să aprindă toată casa. Într-un sfert de oră, totul a fost scrum. Pe urmă, bieții oameni, care au reușit din toată gospodăria să salveze doar mortul, pentru a-i oferi o slujbă creștinească, au plecat cu el la cimitir. Că nu era să nu-l înmormânteze… Dar Jan ăsta a înnebunit cu totul și a băgat strechea în caii dricului. Caii s-au speriat atât de tare încât au călcat în picioare trei femei și un copil. Două au murit pe loc și alta abia peste trei zile. Copilul, săracul…

— Dom’le, dacă Alexandrescu ăsta s-a spânzurat, înseamnă că avea remușcări.

— Pe urmă, pentru că familia s-a încăpățânat să-l îngroape pe tâmplarul. Kavalek cu orice chip, când să-l pună în groapă, au dat acolo de o bombă căzută și neexplodată tocmai atunci i-a trecut și…

— Nu-i obligatoriu să fi avut remușcări de conștiință, putea pur și simplu să fi fost înnebunit de frică…

— Sau putea să nici nu se fi spânzurat el.

— Vreți să spuneți că…

— Medicul legist și cu procurorul o să stabilească…

— Să-l spânzuri pe unul ca Alexandrescu trebuie să ai multă putere.

— Eu am auzit că nici nu s-a spânzurat.. Că l-au găsit înjunghiat.

— Nu uitați unde era. Acolo sunt tot felul de injecții. Vă spun eu, medicul legist o să stabilească fără dubii.

— Asta așa-i. La tribunalul din Kecskemét s-a judecat o crimă și acuzatul nu voia nici în ruptul capului să arate cum a sugrumat victima două mâini, mai ales că el nu avea decât una singură. Dar domnul doctor legist a găsit urme care, fără drept de tăgadă, dovedeau că pe gâtul victimei au rămas înscrise semnele a două mâini puternice care, prin apăsarea degetelor mari. apropiate pe partea din față a…

— Ascultă, tovarășe, dumneata prea te îndoiești de toate!

— Eu, vă rog frumos, nu mă îndoiesc. Eu și astăzi sunt încredințat că acuzatul trebuia să arate în instanță modul cum a sugrumat cu două mâini victima.

— Cum să arate, dacă susții că avea doar o mână?

— Eu nu susțin nimic. El susținea.

— Și câte mâini avea?

— După declarațiile lui și ale martorilor, una singură.

— Și atunci?

— Atunci partea aceasta a cazului a rămas neelucidată, considerându-se ca neesențială.

— Nimeni nu pretinde că Alexandrescu s-ar fi spânzurat!

— Cum așa?

— Se știe doar că a murit. Nici cum și nici dacă s-a sinucis.

— Dacă nu s-a sinucis înseamnă că a fost omorât.

— Sau că a căzut pradă unui accident.

— Ce accident?

— Câte nu se pot întâmpla? Poate că a căzut pe geam…

— Acolo se spune că geamurile au gratii.

— Poate că, văzând gratiile, o fi făcut o depresie…

— Dumneavoastră pretindeți că l-ați văzut pe Alexandrescu omorând pe cineva.

— Am spus și eu așa.

— Cum “așa“?!

— Tovarășe, să presupunem că dumneata ai fi acum cu mine și cu încă o persoană pe o stradă pustie.

— Cum adică pustie?

— O stradă în care ziua în amiaza mare să nu fie niciun om pe drum. Admiteți că se poate întâmpla așa ceva?

— Puțin probabil, dar mă rog.

— De ce puțin probabil?

— Pentru că ziua întotdeauna se găsește cineva pe stradă. Sau aproape întotdeauna.

— Corect. De data asta cel care se afla pe stradă să zicem că am fost eu. Și în afară de mine încă altcineva, care tocmai a împlântat un cuțit într-o femeie.

— Și dumneata ai văzut toate astea și n-ai spus până acum nimănui nimic?!

— Am subliniat cuvântul “să admitem“. Deci să admitem că am văzut această scenă și că am alergat la prima poantă și am bătut în ea. Să mai admitem că în afară de lătratul unui câine n-am primit niciun răspuns la insistențele mele și că între timp criminalul a fugit prin celălalt capăt al străzii.

— Dumneata trebuia să fugi și să-i dai victimei primul ajutor!

— Victima era moartă. Puteam să dau de bucluc, dacă aș fi fost găsit lângă un cadavru încă aproape cald. Eu, o figură atât de cunoscută în acest oraș…

— Dumitale îți place să faci mereu pe interesantul! De data aceasta spun acest lucru în interesul dumitale, pentru că altfel ar însemna că te-ai făcut vinovat de delictul de tăinuire. Și, în afară de asta, dacă atunci ți-a fost frică să spui tot ce ai văzut, acum de ce nu-ți mai e frică?

— Pentru, că acum și agresorul e mort și dacă acuz de crimă, nu mai are cum să se răzbune pe mine în cazul în care n-aș putea dovedi ce am văzut.

— Omule, nu pricepi că în felul acesta nu te disculpi an niciun caz de…vechea vină de a nu fi ajutat cercetările la timp?

— Nu-s nici eu de ieri de alaltăieri. În chestii din astea mă pricep mai temeinic ca anumiți oameni care pretind… Nu s-au făcut cercetări.

— Cum așa?!

— Așa…

— De unde știi dumneata dacă s-au făcut sau nu cercetări?

— Pentru ca n-a mai existat nicio victimă.

— Ziceai că ai văzut-o.

— Da, dar am fugit de acolo. Era vară și era cald și, trecând prin fața cinematografului Victoria, am găsit ușa de la ieșire deschisă. Am intrat și m-am așezat pe un scaun. Când s-a terminat filmul, m-am pomenit lângă doi vecini de pe strada mea. Am plecat împreună și nimeni nu m-ar putea, acuza că am fost de față la comiterea crimei.

— Să zicem că nu te-a acuzat încă nimeni de treaba asta, dar de ce susții că s-a petrecut o crimă și că organele noastre special destinate elucidării acestor fapte abominabile nu și-au făcut datoria?

— Asta s-a întâmplat când erau încă organele vechi. Prin 46.

— Mă rog.

— Dar adevărul e că și pe mine mă mustra conștiința civică. Așa că am găsit un pretext și am căutat victima la serviciu.

— O cunoșteați? În calitate de vechi lugojean… Până la război nu prea era multă lume în orașul ăsta care să nu mă cunoască pe mine. Fără falsă modestie…

— Ziceai că ai recunoscut dumneata victima și nu ea pe dumneata.

— Normal.

— Nu-i chiar așa de normal. Eu țin minte un caz în care victima a recunoscut un martor.

— N-auzi, dom’le, ca asta era moartă?

— Și aia. Asta s-a întâmplat prin 24 la Bratislava. Victima a fost un oarecare Lovas. Întâmplarea a făcut că după ce a murit s-a găsit asupra sa…

— Lasă-ne, dom’le, acum în pace cu poveștile dumitale!

— Voiam doar să spun ca și victima să-și recunoască…

— Zi-i mai departe!

— M-am dus la serviciul unde lucra victima și m-am interesat discret în legătură eu ea. Mi s-a spus că e călătorită. Auzi, dom’ le, călătorită…?! Eu ce să fi spus?

— Dumneata trebuia să anunți organele de drept!

— Păi, că le-am anunțat.

— De ce n-ai spus așa de la început?

— Le-am trimis o scrisoare, dar nu mi-au răspuns.

— De ce nu te-ai interesat ce s-a ales cu scrisoarea?

— N-am putut. Scrisoarea am trimis-o anonimă.

— Și pe urmă?

— Pe urmă m-am mai interesat, dar tot așa, fără să par suspect. Însă mi s-a spus mereu că victima ar fi călătorită și pe urmă nu mai știe nimeni nimic de ea.

—Dumneata va trebui să te duci frumos la organele competente și să dai o declarație detaliată despre toate astea.

— Păi, sigur că am să mă duc. Acum agresorul nu mai e periculos.

— Și va trebui sa spui și cine a fost victima.

— Voi spune totul. La mine nu merge cu jumătăți de măsură! Victima a fost o oarecare doamnă Abuceanu.

— Am cunoscut-o și eu.

— Toată lumea a cunoscut-o. Lucra la primărie.

— Avea obiceiul să le ia femeilor capul între palme și să le spună că-s frumoase.

— Doamna asta Abuceanu era o figură în felul ei.

— A fost o persoană cât poate e respectabilă, din moment ce lucra la primărie. Numai că, e adevărat, avea obiceiul pe care l-ați pomenit voi.

— Deci și dumneata ai cunoscut-o?!

— Cine n-a cunoscut-o?!

— Și nici dumitale nu ți s-a părut suspect că a dispărut?

— Eu, vă rog frumos, n-am știut că a dispărut. Acum aud despre acest lucru întâia dară.

— Dar ziceai că ai cunoscut-o.

— Așa, mai mult din văzute.

— Va trebui să dai și dumneata o declarație.

— De ce? Eu l-am cunoscut din văzute și pe regele Carol, atunci când a trecut pe aici prin oraș. Să dau o declarație și despre el?

— Și despre fratele dumitale trebuie să dai o declarație, dacă l-ai văzut că a omorât.

— Eu, vă rog, n-am spus decât că o cunosc… că am cunoscut-o pe doamna Abuceanu. Chiar și tovarășul Rusan a recunoscut că a fost singur pe strada aceea pustie când ar fi fost comisă crima.

— N-am spus ca am fost singur. Am spus că a fost și criminalul de față.

— Eu am afirmat că n-o cunoșteam pe doamna…, pe tovarășa Abuceanu decât superficial și că dânsa avea obiceiul acela ciudat de a apuca femeile de bărbie și de a le spune că…

Între timp, grupul a ajuns la spital dar n-a fost lăsat să intre.

— De ce să nu intrăm?

— E ordin să nu intre nimeni. Zilele de vizită sunt joi și duminică între orele 14 și 16.

— Știi bine că am mai fost azi la doctorul P.

— Se poate dar ordinul e clar: nu am voie să las pe nimeni decât joi și duminică între orele 14 și 16.

— Și atunci altădată de ce?

— Domnule, ce e cu Alexandrescu ăla?

— Care Alexandrescu?

— Ăla care s-a internat și s-a spânzurat.

— Eu, vă rog, nu știu nimic.

— Du-te dumneata înăuntru și spune-ne și nouă ce s-a întâmplat!

— Dacă mă duc înăuntru nu mai cum să vă spun ce s-a întâmplat. Dar puteți să-mi dați telefon.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

1 Comentariu

  1. @ Bradbury , ,,oamenii cărți”, ? Cei care scriu mai multe cărți, iau și de la alții, ?

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.