În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
În schimb, cu Naumann, Geamănul şi Jean-Paul s-au întâlnit cu atât mai des. Dar nu colonelul Naumann a fost important în ceea ce căutau cei doi. De altfel, acesta nici nu venea la şantierul Palatului Saxon decât din când în când, în scurte inspecţii desfăşurate în stil militar: şefii de sectoare dădeau raportul, Naumann asculta, câteodată şi verifica, după care sancţiona1. Uneori – dar rar, pentru ca oamenii să nu se lase pe tânjeală – recompensa reuşitele2. În restul timpului, colonelul îşi respecta rangul şi îşi trăia viaţa alături de camarila lui Friedrich August. Aşa că Geamănul şi Jean-Paul puteau asista în tihnă la munca de pe şantier, având posibilitatea de a discuta cu cei direct implicaţi în remodelarea grădinii.
Printre şefii de compartimente, era şi un bavarez, Gotfried. Scribul îşi cere scuze că nu a fost în stare să-i depisteze şi numele de familie, în schimb, a aflat destul de multe despre viaţa personajului. Gotfried, născut primul copil într-o familie de ţărani înstăriţi, a lucrat până spre cincisprezece ani pe câmp, moment când a fost remarcat de un călugăr itinerant în trecere prin sat, în drumul său de evanghelizare. Monahul a rămas impresionat de gândirea acelui băiat lipsit aproape în întregime de orice instrucţie şi care buchisea cu greu un text. După o lungă şi încrâncenată discuţie cu părinţii lui Gotfried3, acesta a fost, până la urmă, lăsat să plece cu călugărul.
Însă soarta băiatului n-a fost să devină şi el monah, el nici măcar neajungând să calce pragul mănăstirii ce i-a fost hărăzită de către preot. După ce a colindat, vreme de câteva luni, localităţile, însoţindu-l la predici pe părintele Matheus, într-o seară, în cârciuma unde au mas, a fost din nou remarcat: de data asta de către un doctor. Acesta a rămas uimit de modul cum a fost în stare tânărul să-i rezolve şaradele cu care, până atunci, şi-a uluit întotdeauna publicul de prin hanuri. Medicul, foarte apreciat în regiune, mergea şi el din sat în sat pe la bolnavi. Cum ajutorul său tocmai s-a căsătorit şi a optat pentru o viaţă sedentară în casa pe care a primit-o drept zestre, doctorul s-a străduit să-l convingă pe Gotfried să rămână cu el. Da, dar nu Gotfried a trebuit să fie lămurit, ci părintele Matheus, care s-a arătat „responsabil faţă de părinţii băiatului”. Până la urmă, cu câteva monede lucioase, responsabilitatea aceasta a fost ştearsă. (Pentru tânăr, deşi nu l-a încântat viaţa dusă alături de călugăr, perioada petrecută cu monahul a fost de nepreţuit: în fiecare seară, părintele s-a ocupat de el, l-a învăţat să citească şi să scrie ca lumea şi au făcut şi ore de matematică, latină şi muzică. Iar tânărul s-a dovedit „un adevărat burete”, după modul cum îşi însuşea învăţătura.) Pater Matheus s-a despărţit cu inima grea de Gotfried, iar acesta a rămas lângă medic vreo doi ani. Noul lui mentor a fost un împătimit al şaradelor şi, prin acestea, l-a condus pe tânăr mai adânc în tainele matematicii. După ce doctorul a murit pe neaşteptate, lovit de un cal, Gotfried, acum ajuns la vârsta de 18 ani, i-a luat pentru scurt timp locul. Însă el nu dispunea de un atestat oficial în domeniu. Lucru care, chiar dacă nu era luat foarte în serios, totuşi nu era în regulă. Pe scurt, tânărul s-a întors în satul natal, însă tatăl său s-a prăpădit între timp, iar fraţii l-au primit destul de rece, părându-li-se nedrept ca el, care a părăsit casa părintească, să se întoarcă şi să-i revină – poate – şi pofta de prim moştenitor. În căminul lor cu oameni profund credincioşi, pilda revenirii fiului risipitor n-a fost însuşită. Însă nici Gotfried nu s-a mai putut acomoda în satul său. Prea văzuse multe, prea a ajuns să cunoască multe. Aşa că a plecat din nou şi cu puţinii bani primiţi de la ai săi şi cu multele deprinderi însuşite până atunci a reuşit să colinde aproape tot continentul. La un moment-dat, a fost şi soldat. Aşa a ajuns în subordinea lui Naumann, care l-a remarcat pentru calităţile sale atât de uşor sesizabile, l-a înaintat la gradul de sergent, iar, după o vreme şi în urma unui examen amănunţit, l-a trimis la Palatul Saxon, cu misiunea de a se ocupa de noua înfăţişare a grădinii.
Deşi a constatat de la început că nu a greşit alegerea, Naumann – care vedea refacerea castelului şi a împrejurimilor acestuia ca pe o misiune de război – primea cu neplăcere raportul lui Gotfried, trebuind să depună efort pentru a-i înţelege bavareza doar uşor atenuată.
Ceea ce l-a impresionat pe colonel, dar şi pe Geamăn şi pe Jean-Paul, au fost cunoştinţele de matematică ale fostului sergent de artilerie şi implicarea acestor cunoştinţe în arta grădinăritului. Bavarezul a ştiu să înveţe de peste tot, iar, răstimpul petrecut alături de doctorul pasionat de şarade şi de jocuri matematice, i-a fost şi el de mare folos.
Indiscutabil, Gotfried a fost un geniu. Dacă n-a rămas în istorie, nici măcar atât cât să-i poată descoperi scribul numele de familie, asta se datorează, pe de o parte, faptului că s-a complăcut mereu în ipostaza de şurub într-un mare angrenaj, un sergent exemplar într-o armată învingătoare. Or victoriile le sunt atribuite, în cărţile de istorie, în cel mai bun caz, generalilor, de obicei doar şefilor de state. Iar, pe de altă parte, sergentul Gotfried a fost doar excepţional în aplicarea celor ştiute şi, în nici un caz, un teoretician. Cu atât mai puţin un inovator. Gotfried s-a dovedit într-adevăr un „burete care absoarbe instantaneu învăţătura”, cum aşa de potrivit s-a exprimat părintele Matheus. Ceea ce prindea din zbor, folosea te miri unde. Nu modifica nimic din cele ştiute, doar aşeza din prima încercare fiecare piesă al marelui puzzle în lăcaşul potrivit, intuind de la început ce imagine trebuie să dea întregul.
Indiscutabil, Gotfried a fost un geniu4. Din cunoştinţele sale matematice, a reuşit să formuleze modele noi pentru desenele rondourilor, punctele unde să fie puse sculpturile, divizarea planului cu ajutorul aleilor, secretul labirintului din garduri vii, cât de înalt trebuie să fie jetul de apă aruncat de fântânile ţâşnitoare. Impresia generală apare diferită de la nivelul de la care e văzut ansamblul, astfel încât Anna Franziska, contesă de Kolowrat – Krakowsky, soţia (încă) atât de atotputernicului von Brühl şi, în această nobilă calitate, stăpâna castelului, s-a putut cu greu obişnui cu imaginile schimbătoare pe care le vedea de la înălţimea solului, atât de diferite cu cele privite de la una sau de la alta dintre ferestrele palatului. Anna Franziska s-a căsătorit cu von Brühl în 1934, atunci când şantierul n-a mai fost de acum decât în faza micilor ajustări, iar plantele au avut timp să se acomodeze şi să se dezvolte. Însă cel mai mult a declarat că ar fi fost influenţat de „acest decor unic” fiul cel mai mare, Alois Friedrich von Brühl, care, după moartea tatălui său, şi-a pierdut toate funcţiile înalte, rămânând doar un fel de dramaturg oficial la Drezda. El a pretins că imaginaţia i-a fost educată în mod decisiv de către… grădina fostului palat al copilăriei sale.
Ceea ce a făcut să pară atât de deosebit Palatul Saxon au fost ştiinţele perspectivei multiple, precum şi cea a simetriei matematic aplicate de către sergentul Gotfried. „Deci, nu e totuna de unde priveşti un lucru – deci, obiect, om, plantă sau animal”, le-a explicat simplu Geamănului şi lui Jean-Paul. „De jos, deci de la nivelul cizmelor, un om aflat în faţa ta în picioare pare mai înalt decât este el în realitate. Deci, nu numai mai înalt, ci şi mai puternic decât este. Şi, deci, mai ameninţător. Sclavul în genunchi îl vede pe stăpânul în picioare din faţa sa înfricoşător. Din vârful copacului, acelaşi om pare mic. Deci, slab. Şi nu-ţi mai inspiră nelinişte. Ba, mai degrabă, ajunge să te amuze. Deci, nu uitaţi că este vorba de unul şi acelaşi om”.
Sergentul Gotfried s-a arătat tot timpul prevenitor cu apropiaţii colonelului şi îşi dezvolta cu răbdare în faţa lor cunoştinţele. (Era evident că îi plăcea să se asculte şi se simţea flatat cu un asemenea auditoriu.) „Deci, pentru ca omul despre care vorbim să se afle la locul potrivit, trebuie să poată fi privit din puncte pereche. Să arate la fel, deci, din mai multe puncte diferite şi altfel din alte puncte. Deci, trebuie găsite acele puncte. Asta ne-o învaţă perspectivele multiple”. Nici Al Optzeci şi nouălea şi nici Jean-Paul habar n-aveau ce înseamnă acele „perspective multiple”. Pe care li le-a demonstrat bavarezul cu un băţ în nisip. „Dacă un lucru – deci, obiect, om, plantă sau animal – este privit de sus, deci aşa cum v-am mai spus, distanţa de la ochi la acel lucru pare diferită decât dacă este privit de la înălţimea lui. Dar putem spune şi mai mult, deci, dacă îl privim de sus, aşa cum v-am mai spus, şi înălţimea sa pare diferită. Deci, punctul simetric faţă de locul unde suntem nu este egal cu distanţa faţă de el”.
1 Ca şi marii dregători nemţi din Rusia, nici marii demnitari saxonii din Polonia nu prea se descurcau în limba ţării. (Păi, nici măcar regele nu pricepea mai bine limba supuşilor săi. Iar August III nici nu va sta prea mult în regat, preferând şi el Drezda natală…) Aşa că Naumann primea rapoartele de la şefii de sectoare, în majoritate zdrobitoare nici ei polonezi, cei mai mulţi saxoni.
2 Acele atât de rare recompense erau, de regulă, foarte mari, astfel încât fiecare lucrător să fie stimulat a se întrece pe sine spre a ajunge la un cadou, la care altfel nici n-ar putea visa ca răsplată pentru munca întregii sale vieţi.
3 Pe de o parte, aceştia se temeau ca nu cumva fiul lor să-i fi căzut călugărului cu tronc şi să profite de el, iar, în al doilea rând, trebuiau să se gândească şi la faptul că pierdeau o mână de lucru şi pe cel ce urma să-i moştenească. Merita făcut un asemenea sacrificiu? Şi din punctul lor de vedere, însă şi din punctul de vedere al lui Gotfried?
4 Într-una dintre problemele sale, el a folosit „taxicabul” descoperit de Srinivasa A. Ramanujan şi de maestrul acestuia, Godfrey H. Hardy, cu un sfert de mileniu mai târziu. El folosea, aşadar, numerele care au proprietatea de a fi cel mai mic număr natural reprezentând suma a două numere ridicate la pătrat pentru a calcula proporţiile pieselor sale de mobilier de grădină. Dacă Bernard Frénicle de Bassy ori Pierre de Fermat au supravieţuit în istorie, nu aceeaşi soartă a avut-o Gotfried. Cel puţin nu sub acest nume.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.