În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
Dar secretara reveni și-i șopti: „Vă caută domnul Iancu la telefon“. Lazăr ridică receptorul, dar femeia întârzia să iasă.
— Alo? spuse Lazăr în aparat și-i făcu secretarei semn să părăsească încăperea. Dar aceasta nici nu se mișcă din loc.
— Domnule, îi spuse Iancu fără a-i mai rosti titlul, am să-ți comunic ceva care cred că te interesează.
— Ascult, spuse Lazăr, făcându-i cu pumnul secretarei, dar. aceasta rămase nemișcată arborând o mână impertinentă, motiv pentru care Lazăr nu fu în stare să fie atent la începutul convorbirii cu Iancu. Îi trebui o vreme până să se hotărască s-o dea afara cu forța sau să aștepte să se răfuiască mai târziu cu ea. Renunță deocamdată pentru că își spuse că bestia putea oricum să asculte prin telefonul din antecameră convorbirea.
— După cum știi, continuă Iancu pe un ton triumfal, tâmpiții aceia care s-au denumit „poșta specială“ s-au îmbolnăvit cu toții. O intoxicație destul de serioasă. Or fi mâncat din același blid… Dar am aflat oarece de la ei. Printre altele aveau la dânșii o scrisoare către dumneata o scrisoare deosebit de compromițătoare. Am distrus-o, scutindu-te pe dumneata de treaba asta.
— Ce scrisoare?
— Pai, n-are importanță, din moment ce nici n-ai primit-o, nu ești amestecat în nimic.
Mai ales că adresantul a precizat negru pe alb că este pentru prima oară când îți scrie. Asta te-a scutit de o serie întreagă de necazuri. Sunt convins că, dacă i-ai fi răspuns l-ai fi pus la punct, așa cum o merită…
— Pe cine, domnule?
— Păi, pe adresant.
— Ascultă, domnule Iancu, dacă vrei să-mi spui ceva, spune-mi până, la capăt! Dacă nu…
Între timp, Lazăr îl văzu prin ușa deschisă pe Stein. „Cum, Dumnezeu, l-au găsit atât de repede?“ se întrebă el și nu se putea concentra ca lumea la discuția cu Iancu. Ba îi mai făcu semne și secretarei să închidă ușa, ceea ce aceasta și făcu, trântind-o de dinăuntru la loc cu piciorul.
— Păi, adresantul, hai să-l numim mai bine așa, e mai indicat, adresantul mi-a spus și a și pomenit despre asta în scrisoare, că a discutat cu dumneata, domnule Lazăr, după ce ai binevoit să-l cauți, după ce ai mai făcut și eforturi pentru asta, scrie dânsul. Numai că dacă scrisoarea nu te-a ajuns, n-ai nicio vină. În afară de asta, am mai confiscat la „poșta specială” niște bani care ți-erau adresați și pe care o să-i primești, precum și un alt plic care nu cuprinde nimic compromițător. O să-l primești și pe acesta.
Tăcură amândoi câteva clipe, fiecare așteptând ca celălalt să spună ceva. Lazăr își imagină mutra radioasă a lui Iancu și-și căuta cuvintele. cu care să-1 pună la punct. Până la urmă, se răzgândi și puse receptorul în furcă.
— Vă așteaptă domnul Stein, îl anunță secretara și ieși din încăpere.
— Trimite-mi curierul, îi spuse Lazăr, văzând că e obligat sa amâne ă se răfuiască deocamdată cu ea.
Apoi, în biroul domnului administrator general. Stein îi raportă acestuia despre modul în care i-a plasat bunurile pe care le-a primit în păstrare. Își notase totul într-un caiețel, dar vorbea fără să se uite pe el, înșirând cifre cu dezinvoltură și controlându-se din când îh când în notițele sale, fiind încântat de buna lui ț inere de minte, spunând „exact așa“ sau „fix cum am spus“ și bucurându-se ca un copil că nu a greșit. (Dacă cineva ar fi avut curiozitatea să-l urmărească după carnetul după care se controla, ar fi avut uimirea să constate că pe filele acoperite cu un scris de școlar erau notate cu totul alte lucruri un text aparent fără nici un sens în care litere și cifre se succedau alandala — de fapt, cifrul lui Stein, căruia îi era frică să nu-i fie descoperite vreodată de cine nu trebuia arhivele secrete și care pentru a le masca, încropise acest limbaj aiurit, dar în care el se descurca de minune.. Numai că problema mare i se părea lui — și așa și era — modul în care va trebui să explice ce a notat el de fapt acolo, așa că fiecare carnețel avea și o legendă falsă care mai mult încurca lucrurile pentru că dădea naștere unor interpretări atât de trase de păr încât nici un om normal n-ar fi fost dispus să le accepte, cu atât mai puțin cineva care ar fi fost pornit să-i scotocească printre însemnări mânat de o bănuială… Dar ăsta era riscul meseriei…)
— Nu vă notați, domnule administrator general, ceea ce am plasat eu? Nu vă faceți o contabilitate, ceva care să vă poată permite să controlați oricând ceea ce…
— Nu, domnule, e foarte bine cum ai făcut dumneata!
— Vă mulțumesc! Eu…
— Ce vrei?
— A venit curierul. Femeia se sprijini de pervazul ușii, anunțându-și astfel intenția că din nou nu are de gând să iasă din cameră. Numai că de data asta Lazăr își ieși din sărite:
— Cară-te afară! Să nu te mai prind că-mi intri aici decât atunci când te chem, că altfel te ia dracu’!
Necalculată, ieșirea lui Lazăr avu darul de a fi cu atât mai eficientă. Secretara dispăru și lăsă să intre un curier mort de frică. Făcând parte din serviciul administrativ, purta și acesta un halat vișiniu.
— Te duci la, domnul Iancu, îi ordonă Lazăr, și-i ceri să-ți dea toate scrisorile și coletele pe care le are pentru mine. Toate! Ai înțeles? Așa să-i spui: domnul administrator general a zis să-mi dați toate, în țelegi? Toate scrisorile și coletele care-mi sunt adresate! Ai priceput? Să-i spui să mi le dea pe toate! Să nu uiți cuvântul „toate”! Ai priceput? mai strigă după băiatul care se făcuse dispărut.
— Ei, mă bucur că sunteți mulțumit de munca mea, domnule administrator general! În mine puteți să aveți deplină încredere! Acum plec, dar dacă mai aveți să-mi dați ceva pentru ca eu…
— Stai o clipă, domnule Stein! Stai jos și mai spune-mi niște lucruri. Ce te tot uiți pe ceas?
— Nu vă supărați, dar eu sunt un om foarte punctual. N-am știut că o să am onoarea să fiu primit de dumneavoastră și acum peste câteva minute ar trebui să fiu la… am promis… ar trebui să fiu la…. nu vă supărați, vă rog mult să nu vă supărați, dar nu vă pot spune nici măcar dumneavoastră unde trebuie să mă duc acum. Discreția, dragă domnule, este prima mea deviză și sunt convins că știți că și dumneavoastră aveți de profitat de pe urma ei…
— Stai, omule…
— Nu, vă rog foarte mult să nu insistați, nu pot să vă spun nici măcar dumneavoastră…
— Ajunge! Din partea mea poți să te duci să te întâlnești și cu împăratul Japoniei, nu mă interesează… Mai bine spune-mi altceva: ce s-a întâmplat cu „poșta secretă?
— Eu nu știu nimic, domnule administrator general, n-am niciun amestec! Și, pe urmă, uitați-vă, am promis să fiu la jumătate… mai sunt numai câteva minute… Eu nu știu să întârzii… Eu în afară de cinste, discreție și punctualitate…
— Spune-mi ce s-a întâmplat cu „poșta specială”? Și mai spune-mi ce dracu’ a reținut Iancu acolo cu care să mă poată compromite pe mine.
— De unde să știu eu?
— Ascultă: eu știu că ești omul cel mai bine informat. Numai dacă lucrezi și pentru Iancu..
— Pentru Iancu? Pentru domnul Iancu? Domnul Iancu este prea antisemit ca să pot să lucrez cu el.
— Dar ai vrea?
— Nu, cu el n-aș vrea să lucrez. Domnule administrator general, vă spun repede, dar nu-mi mai puneți întrebări pentru că nu vreau să întârzii prea mult! De întârziat tot am să întârzii. Vă spun acum și mai mult de trei minute nu mai stau. Între timp, să căutați ce să mai duc cu mine afară!
— Știi că am fost și eu afară!
— Știu. Nu m-ați întrebat nimic în privința asta, așa că nu e de competența mea să vă spun dacă ați făcut bine sau rău cu cine ați vorbit și ce ați vorbit.
— De unde știi dumneata cu cine?
— De unde știu? Și ce-i dacă știu? Dacă vreți, nu știu. Dar mai am numai două minute. Căutați în sertar și dați-mi ce să duc! Cu poșta aceea secretă de care știa toată lumea nu s-a întâmplat decât atât că a trebuit să-i ia dracu’ și i-a luat domnu’ Iancu. Ăia au fost niște tâmpiți care au făcut o afacere fără să se priceapă și fără să fie discreți, cinstiți și punctuali. Și i-a luat domnu’ Dracu’! Bine le-a făcut! Au fost atât de proști încât s-au lăudat că știu toate secretele pe care le duceau de la unu’ la altu’ și între timp și la șefu’ lor ca să-și bage nasul și să afle toate secretele
— Cine a fost șeful lor?
— Mai am un minut. Nu mă mai întrerupeți! Am să vă spun: unu — scrisoarea aceea compromițătoare este de la fostul contabil șef al spitalului. Doi: nu vă pot face nimic pentru asta fiindcă s-a dovedit că scrisoarea nu v-a parvenit niciodată. Trei: ei au aflat și ce ați discutat atunci cu domnul Lucaci când l-ați vizitat.
— Ce am discutat atunci? Zău că nu-mi mai amintesc nici măcar eu amănuntele.
— Nu mă întrerupeți! Căutați prin sertare ce să mai duc afară! Ei își amintesc și amănuntele. Patru: Iancu are acolo o mulțime de lucruri care pot compromite destulă lume, nu vă spun pe cine. Cinci: șeful „poștei secrete” a fost doctorul Cosma. Păcat că nu mi-ați mai dat nimic să duc afară! Am onoarea să vă salut cu multă stimă și considerațiune domnule administrator general, cu multă stimă și sărutări de mâini doamnei, dacă mai treceți pe acasă!
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.