Spitalul (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

Lazăr se încuie din nou în birou, după ce-și postă iarăși un funcționar în anticameră la telefon. „Unde dracu a dispărut blestemata aia de fetișcană?” Pe urmă începu să gândească din nou. Acum una din două: sau va simți Iancu nevoia să lucreze cu un om capabil și atunci vor șterge cu buretele toate neînțelegerile de până acum sau îl va da afară. Bineînțeles, cu nebunii ăștia nu poți ști niciodată, cu el te poți aștepta la ce-i mai rău. Avertismentul pe care i-1 dăduse Dimitrovici atunci când îl încuiase în pivnița aceea friguroasă era încă proaspăt. Numai că acum erau de față Chirian și Vasile. Lazăr ieși și-i invită pe cei doi vlăjgani să se instaleze în anticameră. Ei veniră cu semințele lor cu tot, dar Lazăr nu găsi momentul să le facă observații în legătură cu cojile. (La urmă se dovedi că în anticameră ei nici nu scuipaseră pe jos, având grijă să adune cojile într-un ziar pe care-1 făcură după aceea dispărut.)

Revenit ceva mai liniștit în biroul său, Lazăr ajunse repede la o concluzie de data asta plină de bun-simț: oricum vor evolua lucrurile, sigur este că toată lumea este frântă de oboseală. Frântă ! Așa că cel mai bun lucru ar fi ca el să se culce și să încerce să se odihnească măcar atât încât să aibă cel puțin din punctul ăsta de vedere un avans față de ceilalți. Nu-i puțin lucru să fii cu capul limpede în vreme ce toată lumea bâjbâie amețită. Nu-i era deloc somn, dar disciplina cu care era obișnuit îl ajută să adoarmă în câteva secunde.

La început i se păru că aude ceva. Apoi auzi într-adevăr un ciocănit în ușă. Sări în picioare, se frecă la ochi, dormise poate zece minute, poate o oră, descuie. Funcționarul din anticameră îi șopti că-1 caută domnul Comandant la telefon. „Care comandant?” îi veni lui Lazăr să întrebe. Îi văzu pe Vasile și pe Chirian șezând cu capetele sprijinite de pereți și dormind duși.

— Alo! auzi vocea lui Iancu la telefon. Domnul Lazăr?

— La aparat, răspunse acesta și-și dădu seama că-i va fi foarte greu să conlucreze cu

un om care-1 enerva numai când îi auzea glasul.

— Cred că ați auzit de schimbările care au avut loc.

—Da!

— Nu vă întreb ce părere aveți despre ele pentru că oricum ele sunt acum o realitate.

Vreau doar să știți că am desființat statul major și că am format un grup de conducere din care, prin funcție, faceți parte și dumneavoastră.

— Nu vă supărați, acum puteți să-mi spuneți: cine făcea parte din statul major?

— Lasă, domnule Lazăr, o să-ți spun odată și asta. Pe toți, uite, recunosc, nu-i știu nici eu, încă! Dar o să-i aflu. Însă unii au rămas în funcții. Eu nu vreau să mă răfuiesc cu nimeni.

— Păi, și eu vreau să-mi fac pe mai departe datoria!

— Atunci e în regulă! În cazul acesta ai să rămâi administrator general! Urmă o pauză în care Lazăr probabil ar fi trebuit să mulțumească pentru favoarea că era păstrat în slujbă, dar lui îi era imposibil să se căciulească în fața lui Iancu. „Nu, domnule, va fi foarte greu să lucrez cu încrezutul ăsta! Spune-mi sincer, domnule Lazăr, nu te miri că te mențin în post? Noi nu ne împăcăm prea bine și, te rog să știi și să ții minte, antipatia n-a pornit din partea mea. Lazăr

tăcu în continuare. Alo!

— Vă ascult, spuse Lazăr.

— Uite, am să-ți spun de ce te mențin: pentru că deocamdată lucrurile sunt atât de incerte încât nu am de gând să-ți fac serviciul să te dau afară. Pe urmă ai putea să pozezi în victimă. Dacă totul o să meargă bine și când situația se va mai stabiliza, am să încep să mă gândesc mai mult la comportamentul dumitale.

— Domnule, ia mai…

— Ascultă! Te sfătuiesc ca de acuma să-ți cauți cuvintele atunci când mi te adresezi

mie! Ești un om capabil și am nevoie de dumneata. Dar nu întinde prea mult coarda f

— Am spus că am să-mi fac datoria. Vă rog să nu mă intimidați!

— Păi, dacă o să-ți faci datoria va fi foarte bine. Numai că și datoria… numai că și atitudinea față de superior face parte din datorie. Nu uita asta! Peste o oră te rog să vii la mine: vom ține prima consfătuire, cei din grupul de conducere.

— Voi veni.

— Bine. Sper că nu ți-e somn! Acum trebuie să dăm dovadă de rezistență în toate privințele. Acum se va vedea cine merită să trăiască printre supraoameni. Te aștept peste o oră.

Lazăr ieși în anticameră și-i spuse funcționarului să-l anunțe peste un ceas. Apoi se încuie din nou în birou și se culcă la loc.

Numai că de data asta nu dori să doarmă. Convorbirea cu Iancu, chiar dacă a fost mai dură ca discuțiile obișnuite cu Luca, s-a sfârșit totuși mulțumitor. De beciul lui Dimitrovici nu era deocamdată vorba. Parcă și întoarcerea în feudalism se petrecea altfel: mai pe înțelesul lui

Lazăr.

Acesta hotărî următoarea înțelegere cu sine însuși: dacă prefectura îl va recunoaște pe Iancu, va rămâne și ei mai departe, dacă prefectura nu va fi de acord nici cu noul comandant, indiferent de armele lui Iancu, Lazăr își va pune toată energia în slujba unui plan care să-l ajute să dispară fără urme și pentru totdeauna din aceste locuri.

După câte s-au întâmplat nu mai avea niciun rost să zăbovească în continuare, afară pericolele care îi făcuseră să-și caute un refugiu în spital nu mai existau sau nu mai ținea nimeni cont de ele. Pericole erau acum peste tot. Deci, principalul lucru de urmărit era modul în care evoluau tratativele cu prefectura. De aceea, Lazăr își făcu planul ca la respectiva adunare de grup de conducere să facă în așa fel încât să-l plaseze pe Avram în afara spitalului, undeva de unde să poată vedea tot ce se întâmplă. Eventual putea, pentru mai multă siguranță, să ia legătura și cu Amarilli și s-o pună și pe ea să-l țină telefonic la curent. Numai că pe

Amarilli, din păcate, nu te poți bizui în nicio privință: dintr-un capriciu, femeia asta e capabilă

să-și părăsească postul și tot ce e în legătură cu el și să plece cine știe unde, lăstndu-1 pe Lazăr sau pe oricine altcineva descoperit. Complet descoperit.

Planurile astea îl liniștiră cu totul. Ora pe care o dormise, precum și vremea cât stătuse doar întins îl odihniseră suficient. Niciodată nu-i trebuise lui prea mult somn ca să-și refacă forțele.

„Acum putem sta din nou de vorbă, își spuse, se dezbrăcă până la brâu și se spălă cu apă rece, se ș terse îndelung și ieși în anticameră gata de luptă. Voia să mani facă o tură prin spital, să mai afle una și alta și pe urmă să meargă la Iancu să vadă noile fețe din conducerea din care făcea acum și el parte. Doar că acel grup nu apucă să-și țină nici măcar prima ședință. Lazăr aproape că se ciocni cu Avram în ușă.

— Domnule administrator general, ați avut dreptate, înălțimea Sa n-a dispărut. Ați avut perfectă dreptate!

— Cine n-a dispărut?

— Păi, domnul Luca, bineînțeles.

— Ce tot vorbești, Ioța? Hai înăuntru!

Avram îi povesti că Iancu fusese arestat chiar la el în birou și că s -ar fi opus, acum aflându-se în stare gravă la chirurgie, se pare că ar fi vrut chiar să sară pe geam. (Versiunea ulterioară spunea că a și făcut-o.) În locul lui, comandantul a vrut să-l repună pe Guneș, dar acesta, probabil că încă prins fiind de acea depresiune nervoasă care-1 supăra de când s-a îmbolnăvit, a refuzat cu încăpățânare să-și reia vechile atribuții. Tratativele cu el sunt în curs, își continuă Avram raportul. În afară de asta…

— Stai! Stai puțin! Spune-mi, prefectura a fost de acord cu Iancu în calitate de

comandant?

— Domnule administrator general, vă rog, vă rog foarte mult să nici nu mai pomeniți numele Iui Iancu!

— Ia mai lasă-mă în pace! Aici suntem numai noi doi! L-a acceptat prefectura?

— Nu știu. De unde să știu? Și timpul a fost prea scurt ca să poată lua el o atitudine, dar nu mai vreau să spun nimic… Nimic despre persoana aia… Vai de capul lui…

— Ce s-a ales din el?

— Nu știu exact, dar după ce că abia se mai poate mișca, se zvonește că au să-l decapiteze public. Și au niște călăi foarte proști… Unde ar fi o ghilotină… Dar nici măcar nu-i bine să-1 compătimești…

— Nu te știam atât de fricos… Mă rog, am să mai aflu eu și de la alții… Dar prefectura?

— Cei de acolo susțin că Spitalul nu și-a respectat obligațiile de suzeranitate pe care le avea. S-ar putea să trimită un corp de pedepsire. Se spune că pe unii vasali lucrurile astea i-au…

— ‚om vedea. Dar alte demiteri mai sunt?

— Deocamdată nu se știe încă nimic.

— Și Luca… Domnul Comandant unde este acum?

— Parcă se poate ști…

— Dar văd că tu ești totuși foarte bine informat!

— Încerc să-mi fac datoria și să stau cu ochii deschiși. Și în afară de asta, cele mai

multe lucruri au devenit publice.

— Cum adică?

— Păi. de exemplu un menestrel cântă cui vrea să-l asculte despre cele întâmplate de

la ultima…

— Cine cântă?

— Un menestrel. Un fel de cântăreț ambulant.

— Din ce cântă?

— Din voce. Și se acompaniază la liră.

Lazăr schimbă vorba. În așa de scurt timp de la radio la liră… acum un ăsta… Cum îi zice? Menestrel.

— Și noi ce să facem în noua situație?

— Păi, noi o să ne mutăm.

— Unde să ne mutăm?

— S-a ordonat o nouă reorganizare a spitalului.

— „S-a ordonat?” Cine a ordonat?

— S-a ordonat.

— Luca?

— Este mai recomandabil să nu-i mai pronunțați numele. E un fel de superstiție. Un

tabu.

— Un ce? Ia mai lasă-mă în pace!

— Ceilalți cred în acest tabu.

— Cine crede? Avram tăcu. Și unde ziceai că o să ne mutăm?

— Nouă ni s-a recomandat pavilionul de O.R.L.

— Nu-i rău. E un loc frumos

— Numai că va fi nevoie de dumneavoastră.

— Nu înțeleg.

— Vreau să spun că oamenii sunt morți de oboseală. Mutatul înseamnă căratul birourilor, al actelor și așa mai departe. Nu știu câți mai sunt în stare să facă așa ceva înainte de a se odihni.

— Să le dăm câteva ore de somn.

— Ordinul e clar: mutarea să înceapă imediat!

— Bănuiesc că este vorba despre o problemă strategică Păi, atunci să facem altfel: toți bolnavii care sunt în stare să ne ajute, vor fi obligați să care mobila, hârtiile… Mă rog, fiecare

cât va putea.

— Ar trebui să ne grăbim! Bănuiesc că și celelalte servicii vor apela la bolnavi și mi-e frică să nu ni-i ia pe cei mai buni.

— Cum? Toată lumea se mută?

— Toată lumea.

— Armata s-a întors?

— Soldații au dispărut cu desăvârșire. Dar la bariere au apărut alți soldați care păzesc acum din partea cealaltă.

— Ce vorbești, domnule, de ce?

— Ne-au cam asediat. Nu știu cum va mai putea ieși cineva de aici.

Pe coridoare era o zăpăceală de nedescris. Bolnavi și funcționari cărau paturi și pachete, așternuturi și noptiere pe care mai erau ce ști cu ceai și medicamente. Fiecare era înnebunit să nu-și rătăcească sau să nu i se încurce noptiera sa, de teama de a nu-și pierde leacurile, de a nu se pomeni fără să-și dea seama cu altele, fiecăruia îi era frică să nu-i dispară bruma de bunuri personale pe care le avea la el. să nu i se fure ochelarii sau, doamne ferește să nu i se spargă borcanul cu compot.

— Cine le spune unde să se mute?

Era o întrebare la care Avram nu știa sau nu dorea să dea r ăspuns. Nici nu era nevoie. Ajungând la pavilionul O.R.L., Lazăr își dădu și singur seama cam cum se petreceau lucrurile. Cei mai în puteri aveau grijă să-și ducă paturile și lucrurile î n saloanele care li se păreau mai bune, ba și le și mai și aranjau în așa fel încât să fie siguri că nu mai rămâne loc și pentru al ții. Pe urmă reveneau și se angajau să mai dea o mână de ajutor — contra cost — și în funcție de cât li se plătea și de cât de repede ajungeau cu noile lucruri, îi asigurau și celui pentru care lucraseră un minim de confort. Cei foarte bolnavi asistau placizi și indiferenți la tot spectacolul, rămânând câte unu sau câte doi în vechile saloane cu paturile în mijlocul

încăperilor, așa cum fuseseră la început.

— Spune-mi, îl întrebă Lazăr pe Avram, numai birourile noastre o să fie mutate la

O.R.L.?

— Așa cred…

— Și atunci unde o să fie duse toate aceste paturi? Că noi nu oferim nici jumătate din

spațiul pe care-1 vom primi…

— Nu știu… Să întrebăm medicul șef al pavilionului.

Doar că medicul șef al pavilionului fugise cu vreo oră în urmă. În curând constatară că și ale cadre fugiseră prin casele rechiziționate de când cu schimbările din ultimul timp. Se părea că și neîncrederea pe care și-a manifestat-o prefectura a contribuit la această dezertare în masă, la care s-a alăturat și fuga unor bolnavi.

— Oare domnul Comandant știe despre acești fugari?

— Domnul Comandant a spus că nu se mai amestecă în treaba asta despre care s-a exprimat că ține de conștiință. Au venit nesiliți de nimeni aici, a spus dânsul, ei au strigat că

vor aici! Nu i-a obligat nimeni. Noi suntem niște mercenari, iar mercenarii n-au voie să dezerteze! Așa că, se spune, a organizat niște grupe de infirmieri care stau pe lângă punctele obișnuite de trecere și fac scandal atunci când mai încearcă unu’ să fugă. Respectivul este imediat prins de cei de dincolo și arestat.

— N-aș crede. În fond, cei de dincolo știu foarte bine, cel puțin în legătură cu medicii, cine a fost și cine n-a fost aici. N-ar avea decât să-i ridice și din casele lor. Și, pe urmă, ce o să le facă?

— Păi, chiar asta-i situația ce să le facă? Se spune ea au să încerce să afle ce hram poartă fiecare și, în funcție de asta, au să le hotărască soarta. Dar eu sunt sigur că n-o să se ajungă până acolo. În primul rând că suntem prea mulți și în al doilea rând că acum n-au nici un interes să mai facă și ei scandal. Tot ce-i interesează nu este decât să ne țină aici; mai ales de când s-au semnalat cazurile acelea de lepră și de la noi, așa că în primul rând populației îi este frică să nu ieșim.

— Păi, parcă ziceai că în oraș bântuie holera…

— Da, dar nu-i totuna… Și, în afară de asta, dacă vin derbedeii…. vreau să zic oamenii

puși — se spune — de domnul Comandant și fac scandal, sunt obligați să-i aresteze pe cei pe care pun mâna. De când e lumea, mercenarii dezertori au pățit-o!

La întoarcere, reveniră pe altă ușă în pavilionul central . Și aici avea loc o vânzoleală de nedescris. Gemetele și înjurăturile erau singurele sunete pe care le mai auzeau printre zgomotele cauzate de târșitul papucilor și de târâtul mobilelor pe dalele de piatră. Aflară că chirurgia se mută în cel mai îndepărtat pavilion, lucru pe care Lazăr nu dori să-l comenteze, dar care i se părea de acum mult exagera.t Realitatea era că cineva și-a dat seama de lucrul ăsta și a instituit o echipă masivă formată din toți infirmierii și bolnavii mai valizi, iar aceștia cărau în mod gratuit bolnavii operați pe tărgi și apoi paturile acestora spre noile destinații.

Spectacolul nu era prea agreabil și mai ales încăperile rămase goale arătau îngrozitor, cu câte o ploscă uitată în mijloc sau un pat rupt în timpul mutatului, naufragiat pe lângă vreo ușă.

Afară ploua din nou și cineva avu ideea să folosească mașinile și căruțele pentru distanțele lungi dintre pavilioane. Curtea arăta ca un coșmar.

Și atunci, pentru prima oară după multă vreme, se auzi urletul alarmei.

— Am stat zile întregi și am încercat să aflăm împreună cu familia și cu prietenii… mă rog, cu cei cu care se putea discuta ca intre patru ochi… auzi Lazăr pe cineva vorbind. Voiam să știm ce va fi după război… Și acum… acum aici. Dar lucrurile nu se termină atât de repede!

Voiam să ne imaginăm…

— Suntem totuși încă în război, făcu altcineva. Cine nu și-a făcut planuri cum va fi după? Și cum va fi și cum… Și uite că-i încă război!

Numai că nu se sinchisi nimeni prea mult de sirenă. Ei se aflau într-un spital și toate clădirile spitalului aveau vopsite pe acoperișuri câte o cruce roșie mare pe fond alb, așa că din orice avion se putea vedea că în locurile acestea iadul există și în lipsa bombelor și cine o fi atât de nebun încât să arunce material scump de război în mod inutil? Cine o fi atât de nebun? Păi, nu destui nebuni s-au văzut și s-au tot văzut în ultimul timp?

Panica cea mai mare o cauză însă altceva: zvonurile tot mai alarmante că locurile care le erau destinate unora și altora n-ar fi fost suficiente pentru a putea adăposti toți bolnavii. Ceva mai târziu nimeni nu mai putu înțelege cum de au încăput toate paturile acelea și până atunci. Mai nou și coridoarele se dovedeau neîncăpătoare. Câțiva indivizi pe care până atunci nu-i lua nimeni în seamă și care acum dădeau ordine în stânga și în dreapta, trădându-și funcțiile noi sau vechi, avură darul de a stârni și mai mult haosul și spaima. Nu se mai știa despre nicio secție unde va trebui să fie adăpostită și mai ales unde se află în clipa respectivă ca din pământ mai apărură în spital și niște civili, proprietari ai unor case din străzile rechiziționate, care le propuneau bolnavilor contra unor sume acceptabile să se mute la ei. Unii acceptau, alții nu, de frică să nu rămână fără îngrijire medicală. Destui nu mai aveau bani deloc. Foarte mulți umblau năuci, căutându-și peste tot lucrurile personale. Ici -colo câte un pat abandonat te miri unde adăpostea ca o insulă pustie în mijlocul unui ocean dezlănțuit un grav bolnav sau un rănit impasibil.

Asta îi aminti și lui Lazăr de lucrurile sale. Se grăbi să ajungă în biroul său și-și făcu între timp socoteala unde să-și găsească o cameră cu telefon și o anticameră așijderea și în general tot confortul de care tocmai se despărțise.

Dar după ce încercă să-și amintească pe cât putea mai exact topografia locurilor din pavilionul O.R.L. și să-și aleagă de acolo ceea ce-i convenea, își dădu seama că trebuie să se grăbească. De undeva veni zvonul și apoi ordinul că s-au modificat planurile noii repartizări a saloanelor și că, de fapt, serviciul lor vă trebui să te mute în apropierea bucătăriei, într-o clădire mai mică. Absolut logic, spuseră mai mulți, absolut logic, dar asta necesita un nou mutat și, ceea ce era mai rău, parcurgerea unor distanțe și mai mari. Apoi mai era și problema că dacă cineva voia să vină la birouri, sosind de la poartă, trebuia să parcurgă toată curtea, lucru nu dintre cele mai indicate.

Bineînțeles că această nouă mutare era mult mai dificilă pentru bolnavi și în special pentru bolnavii grav. Cei mai supărați, mai supărați chiar decât suferinzii, erau acei medici care rămăseseră de la început la datorie și care. nu uitaseră în tot acest timp să facă puținul care se mai putea face pentru însănătoșirea unora și diminuarea mizeriei celorlalți. Medicii au ajuns să se revolte în gura, mare, să amenințe că nu permit să se mai facă noi permutări de saloane și transporturi de paturi. Chiar și felcerii și surorile dădură dovadă de mult mai multă omenie ca până atunci, aproape că nimeni nu mai accepta bacșișuri pentru servicii mult mai serioase ca cele pentru care până atunci păreau să aibă tarife sigure.

O atmosferă de solidaritate între bolnavi și apărători ai sănătății se făcea tot mai mult simțită ș i până și Lazăr începu să se îndoiască de scopul rațional al acestor ordine venite de cine știe unde. Pentru că asta era cel mai neplăcut, de când cu demiterea lui Iancu nimeni nu mai știa care dintre șefi a rămas pe vechiul post și care a „dispărut! și, ceea ce era mai ciudat, nimeni nu mai știa nici măcar de unde veneau ordinele acelea absurde, cine le transmitea și cine era în măsură să urmărească buna lor îndeplinire. Dacă la început s-au mai găsit si argumente rezonabile pentru o mutare sau pentru alta. argumente pornite din tendința multora de a descoperi un motiv pentru tot ceea ce erau puși să facă, oboseala și nemulțumirea trecu în curând simțămintele la polul opus. Lazăr fu primul care hotărî să nu se miște din biroul său si îi postă pe Chirian și pe Vasile în fosta lui anticameră (din care dispăruseră între timp atât telefonul cât și biroul pe care stătuse telefonul) și le ordonă să împiedice cu orice mijloace intrarea cuiva în camera iui, cameră care nu avusese încă nimic de suferit

— Domnule administrator generai, îi spuse Moravetz pe care-1 chemase la el,

domnule administrator general, am lucrat ca niște ocnași pentru ca acum să nu mai știm unde ne sunt actele, iar cele pe care le recuperăm sunt într-un hal fără de hal! Ce se întâmplă?

— Nu vă mai mișcați din birourile voastre decât la ordinul meu!

— Dar ne-am mutat deja în cea mai mare parte! Să ne apucăm să cărăm iarăși totul

înapoi?

— Da.

— Și după aceea să ducem din nou birourile astea masive în cealaltă parte a spitalului? Acum măcar suntem aproape la jumătatea drumului față de sediul care am auzit că ne-a fost

repartizat

— Așa ai auzit? Eu îți ordon să nu te miști cu tot ce ai în subordine, viu sau mort, din încăperile pe care le-ai ocupat de la început!

— Domnule administrator general, nu vă supărați, dar am dat dispoziții să fie mutate toate actele numai acoperite sub pături pentru a nu se uda. Am văzut mulți funcționari care din proprie inițiativă cărau legături de dosare pe sub halate. Am depus cu toții o muncă…

— Alții s-au mutat cu burta tăiată și cu mațele în mâini Mai încetați cu mutatul ăsta fără întrerupere!

— Să le spun oamenilor să ducă totul înapoi? șovăi Moravetz. Mi-e teamă să le dau

așa un ordin!

— Ți-e teamă? Dacă ți-e teamă, dă-ți demisia!

Lazăr se încuiase în biroul său și privea pe geam.

Figura aceea impasibilă de la fereastră îl fixa chiar și prin noapte. De data asta

insistența acelei măști îl enerva.

Cineva bătu la ușă, dar Lazăr nu răspunse. La un moment dat, sună și telefonul fără ca el să-l ridice. Se uita pe geam și cu cât privea mai atent, cu atât pricepea mai mult că a sosit momentul să părăsească spitalul. Definitiv. La început nu voi să-și amintească de legământul pe care-l făcuse cu el însuși ca, în cazul în care Iancu nu va fi acceptat de autoritățile de afară, să renunțe și el. și, totuși, era tot mai încredințat că nu trebuie să mai șovăie.

Ieși în anticameră și ceru să fie trimis Avram la el.

— V-a căutat,.,

— Nu mă Interesează!

Reveni în încăpere și se postă din nou lângă geam. Auzi departe sirena alarmei, dar vedea în curte un spectacol îngrozitor, lume mutându-se în pijamale sau în izmene sub ploaie, paturi duse cu bolnavi în ele răsturnându-se… Și peste tot noroiul care începea să se adune în straturi tot mai mari, Dintr-o clopotniță din apropiere începu să se audă un dangăt spart și Lazăr îl ascultă o vreme până ce se obișnui cu el. La fel cum începu să se obișnuiască și cu straiele ciudate pe care le purtau cei din curte și cu, ceremoniile pe care le organizau în noapte.

— Vreau să vă raportez mai multe lucruri. spuse Avram intrând…

— Nu acuma! Mai târziu, Ioța, mai târziu! Lazăr continua să se uite pe fereastră. Știi că mulți oameni încep să se refugieze în casele din vecini?

— Parcă eu v-am spus

— Tu? Se poate. Ce-ar fi dacă ne-am muta și noi într-o casă cât mai departe de ridurile

spitalului?

— Dar nu se poate Administrația trebuie să fie întotdeauna la îndemână.

— Și acuma-i la îndemână?

— Se spune că motivul acestor permutări este și lepra care a apărut, dar că scopul este

pur strategic.

— Pentru prețul cu care se fac aceste permutări nu mai există niciun scop. Nici în

continuare Lazăr nu-și putea lua ochii de la cele ce se petreceau în curte, învăluit în întuneric,

ceea ce putea vedea părea din altă lume. Vechi amintiri din vieți trecute reapăreau și dispăreau

în scurtele răstimpuri cât planau în raza câte unuia dintre focurile făcute de oameni pentru a se

mai încălzi. Și peste toate, clopotul c re bătea. chiar dacă, obișnuindu-se cu el, Lazăr nu-l mai sesiza.

— Oricum, administrația trebuie să se afle într-un loc în care să se poată ajunge cât mai ușor. În clădirea de lângă bucătărie am avea cel puțin avantajul…

— Ce avantaj, Ioța dragă, ce avantaj? Nu mai avem nici un avantaj! „Atu-urile istoriei”, își aminti Lazăr…

— Dar a spus…

— Cine a spus? Avram ezita. Acel tabu, înțelese Lazăr. Domnul Comandant, nu?

Înălțimea Sa, nu? Acest domn nu vrea decât să râdă, asta vrea domnul Comandant, înălțimea

— Ce… ce tot spuneți?

Altfel Lazăr nu-și mai putea explica nimic.

— Uite care este… Dar de ce trebuie eu să-ți explic ție toate astea? Și de ce trebuie să

te conving?

— Vă rog să mă scuzați!

— Ia nu te mai scuza atât! Ordinul meu este să ne mutăm într-o casă din vecini! Ce mai stai? Du-te și spune-le la toți ce am dispus! Și să înceapă executarea!

Avram ieși și Lazăr, tot cu fața la fereastră, își dădu seama că nu a stabilit în ce casă

anume să se mute serviciul pe care-1 conducea. Dar… Dar asta era nemaipomenit! Așa trebuia să se întâmple î Să plece care încotro cu un dosar sau cu zece dosare! Să dispară cu toții împreună cu toată hârțogăria asta compromițătoare. Dacă Luca tot vrea să se distreze, fugind măcar să nu rămână nicio urmă scrisă a acestei distracții! Să nu rămână nimic!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.