Spitalul (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

Cineva încercă să intre în încăpere, dar după o scurtă luptă fu dat înapoi. Lazăr nici nu se întoarse vadă cine e.

După o vreme, își spuse totuși că a sosit vremea să se despartă de geam. Era caraghios să stea acolo și să nu facă nimic. După ce se întoarse cu fața spre încăpere, își aminti că, doar cu câteva clipe mai înainte, își spusese că e caraghios chiar dimpotrivă: să te agiți în ademenea momente.

Scotoci prin sertarele biroului și -și vârî în buzunare toate plicurile cu bani pe care le mai găsi. Tabelele și actele din celelalte sertare le aruncă în foc. Ieși în anticameră, le dădu lui Chirian și lui Vasile câte un plic și le spuse să se țină peste tot după el. Pe coridoare era înghesuială, unii încercau să iasă încărcați cu mobile și cu dosare, alții încercau să intre, iar locul mai era încărcat cu paturi abandonate, tot felul de lucruri fără stăpân sau în așteptarea unor stăpâni care le căutau cine știe unde.

Într-o cameră goală, singur pe un pat, îl găsi pe Bârzu.

— Ce faceți aici, dom’ judecător?

— Domnule Lazăr, dumneata mi-ai mai făcut niște servicii și îmi este greu să te rog din nou, dar fă ceva să se termine cu balamucul ăsta! Eu sunt într-adevăr bolnav. După ultimele schimbări și de când am început să fiu într-adevăr îngrijit, parcă-parcă am început să mă simt ceva mai bine. Acuma se duce iarăși totul dracului.

— Trebuia să fiți operat?

— Nu. Dar trebuia să primesc din șase în șase ore niște injecții.

— Ei, în curând o să se termine toată nebunia asta și atunci o să vă puteți urma

tratamentul în liniște.

— Am auzit că acum iar vor să ne mute de aici. Ce rost au toate astea?

— Pe mine mă întrebați? Eu execut doar niște ordine.

— Ordinele cui?

— Păi, credeam că știți că domnul Comandant a dispus ca toate aceste schimbări…

— Domnul Comandant? Care domn Comandant?

— Și dumneavoastră vorbiți așa? Chiar dumneavoastră care ați fost unul dintre

favoriții Iui Luca?

— Zi mai bine că am fost unul dintre cei pe care a reușit să-i îmbrobodească cel mai

bine acest domn! Nu, nu- i fac niciun reproș ! Doamne ferește? El n-a vrut decât să-și urmeze calea și ar fi fost un prost fără pereche daca nu ar fi încercat totul cu niște smintiți bătrâni ca mine.

— Nu vă înțeleg, domnule judecător! Dumneavoastră ați fost după câte îmi amintesc, aproape pe drumuri, nu vă supărați, atunci când v-a luat Luca în grija lui. Pe urmă, acum, când v-au prins evenimentele astea din nou, tot Luca a fost cel cu ajutorul căruia ați reușit să vă procurați această situație deosebită.

— Ce situație deosebită, domnule?

— Ei, acum a-o să negați că v-ați bucurat aici de niște condiții deosebite! Îmi amintesc că după ce Guneș…

— Guneș? Ucigașul ăla… Omul aceia este un criminal din convingere… Nu. domnule Lazăr, mă dezamăgești profund! N-are rost să-ți pierzi acum vremea cu mine…

— Dar n-am nici o treaba!

— Cum așa? Toată lumea se agită.

— Eu nu.

— Nu știu ce fel de om ești dumneata. Dar mă dezamăgești dacă îmi spui serios că ai impresia că domnul Luca mi-a făcut vreun serviciu real în toată perioada în care s-a ocupat de mine.

— Nu?

— Păi, uite unde eram atunci și uite unde sunt acum!

— Atunci erați pe jumătate mort de foame. Acum nu se știe în ce situație sunteți. Dacă ați fi știut să vă descurcați cât timp ați avut posibilitatea… Acum, oricum, veți fi în curând un

bolnav ca oricare altuia.

— Crezi? Din păcate nu va mai fi așa… Dar dumneata? Dumneata ce ai de gând să

faci?

— Eu? Când n-o să mai fie nevoie de mine aici, am să-mi reiau afacerile de la depozit.

Din păcate, e timpul să mă ocup din nou de ele…

— Bine, dar crezi că e chiar atât de simplu?

— La ce vă referiți?

— Păi, după ce o să vină alții aici, o să se găsească întotdeauna cineva care va căuta vinovații de dinaintea lui. Și e si cinstit așa… Cineva va trebui să plătească.

— Aveți dreptate. De altfel sunteți de meserie. Numai că întotdeauna se găsesc destui care să plătească. Unii au vocația asta. În ceea ce mă privește, eu de la început m-am opus și

lui Iancu și lui Duma și lui Dimitrovici și multor altora. După câte probabil că ați aflat, eu am și pătimit destule pentru asta.

— Și credeți că atât ajunge?

— Mie-mi ajunge! Încercați să nu vă mișcați de aici, chiar dacă vor veni să vă propună să vă mute altundeva. Niciunde n-o să puteți rămâne prea mult: acum Luca…

— Nu-i pronunțați numele!

— Și dumneavoastră? Luca se distrează.

— Cum adică se distrează?

— Așa pur și simplu!

— Este singura dumitale explicație?

— Păi sigur! Eu știu ce spun!

— Nu, domnule, Luca nu se distrează. Lazăr observă că bătrânul trebuise să facă un efort ca să pronunțe numele Comandantului. Luca a părăsit corabia pentru că a scos totul din

ea și pentru că a știut primul că avariile sunt ireparabile. El a fost singurul care a știut tot timpul cât mai rezistă hardughia. Dar nu s-a purtat ca un căpitan cinstit de vas și a plecat atunci când n-a mai văzut șanse, fiindu-i indiferent ce lasă în urmă. De cine știe când vaporul este condus doar de umbra lui. Iar el, ajuns la altă farfurie cu miere, nu face decât să-i dea bobârnace de departe corabiei pe care odată a condus-o.

— Și dacă ați știut asta, de ce n-ați făcut nimic?

— Ce anume?

— Ascultați-mi sfatul! Nu vă mișcați de aici!

Acum tot nu mai are nici un rost.

Lazăr ieși și o luă spre curte. Nimeni nu i-ar fi putut scoate din cap că Luca nu se distrează în clipa aceea.

În fața ușii găsi o umbrelă, o deschise și păși în noapte. Afară păreau să fie mai mulți oameni și mai multe paturi ca în interiorul pavilioanelor. Și gălăgie era destulă. Și debandadă accentuată de vremea tot mai rea.

Asigurându-se că este urmat de Vasile și de Chirian, Lazăr o luă spre fundul curții. Pe

alee văzu o grupă de soldați mergând în cadență.

— S-a întors armata? întrebă pe cineva care se nimeri să fie prin apropiere.

— Ăștia-s alții…

Într-adevăr erau înarmați cu un fel de lăncii și aveau haine ciudate. Cei mai mulți purtau bărbi și mustăți răsucite.

— Și ceilalți?

— Care ceilalți?

— Cei care au fost staționați până acum aici?

— Pe mine mă întrebați, domnule administrator general? De ce nu dați mai bine ordin să se termine cu balamucul ăsta?

Omul îi întoarse spatele și se ghemui lângă un foc făcut în mijlocul unui fost rondou

de flori.

— Ascultă! Lazăr era atât de neobișnuit să mai fie interpelat în felul acesta, încât primul impuls fu acela de a se lua după neobrăzat și de a-1 pocni. Dar se stăpâni. Ce-i tot dați cu administrator general? Omul nu-i prea dădea atenție. Sunt și eu un funcționar… Nu eu dau ondine aici.

— Dar cine?

— Cei din statul major. Cei care au funcții de comandă…

— Parcă au desființat statul major… Omul se acoperi cu o pătura peste cap.

— Au desființat pe…

Lazăr se răcori înjurând și o luă din loc. Nici să stea de vorbă cu toți neisprăviții n-avea rost. Și. pe urmă, să ajungi să te și scuzi în fața unor asemenea oameni! N-avea rost să-i facă să-i simtă slăbiciunea. Așa ceva te pune întotdeauna în poziții neplăcute. A câștigat vreodată cineva ceva din asta?

În jurul a doi inși se formase un cerc larg de curioși. Unul cânta cu o voce feminizată exodul dintre pavilioane, celălalt îl acompania la fluier.

Se pomeni la gardul spitalului. Aici se opri. Locul era prea plin de oameni pentru ca el să poată să fugă în felul acesta, sărind peste zid. Nu mergea din niciun punct de vedere. Chirian și Vasile se opriseră și ei și-l priveau ca niște câini credincioși.

Lazăr o luă încet pe aleea care ducea pe lângă gard. Încerca să nu se uite nici în stânga, nici în dreapta, dar era tot timpul atent la ce se petrecea în jur. Ploaia îl avantaja: când plouă te uiți instinctiv în pământ în fata ta, altfel riști să-ți intre apa în ochi. În afară de asta, lumea era

mult prea preocupată de problemele el imediate pentru a avea timp să se ocupe și de altceva. Singurul risc era doar acela de a fi recunoscut și de a i se cere un serviciu. După câțiva pași intră într-un con de întuneric compact. Se opri din nou și așteptă. Pe o alee, la vreo douăzeci de metri mai încolo, doi infirmieri duceau o targă cu cineva pe ea. Câțiva bolnavi își cărau paturile în spinare, ferindu-se astfel și de ploaie. („De ce au trebuit să plece cu paturi cu tot? De ce nu s-a gândit nimeni că paturile pe care le tot transportau nu erau cu nimic deosebite de cele care erau cărate în sens invers? Probabil că Luca se distra grozav în clipele acelea.“ Numai că Lazăr nu știa dacă „domnul Comandant” era de față pentru a putea savura spectacolul pe care l-a declanșat sau trebuia să se mulțumească doar cu rapoartele care probabil că îi mai soseau și acum din partea unor ajutoare năroade, scule convinse că trebuie să-șl îndeplinească întotdeauna și până la capăt datoriile, încredințate că mai devreme sau mai târziu vor mai fi recompensate pentru aceste acte de devotament. De cine să mai fie recompensate? Scule năroade!)

Lazăr lăsă orice calcul la o parte, escaladă zidul și trecu în partea cealaltă. După câteva clipe, îl urmară și cei doi însoțitori. Se gândi o clipă dacă să arunce acolo pe loc halatul violet pe care-1 purtase până în ultima clipă de teamă să nu-și ude hainele, dar găsi că n-are rost să se despartă de ceva ce mai poate fi folosit atâta vreme. Pășiră câțiva metri de-a lungul zidului spitalului, protejați de data asta de întuneric. Nici n-avură de cine se ferit, nu întâlniră pe nimeni. Trebuiau doar să ocolească gropile și grămezile de gunoi, dar și așa pantofii erau grei de mâzga care li se prinsese de tălpi. În curând dădură de o străduță care se înfunda chiar la marginea spitalului și o luară pe lângă case, fără a da totuși de un teren mat solid. Ulița era scufundată în liniște, niciun câine nu-i lătră și doar tropăitul picioarelor celor doi însoțitori marca trecerea lor prin acele locuri. La un moment dat Chirian și Vasile se opriră pentru a-și aprinde niște țigări, Lazăr vru să-i oprească pentru a nu fi reperați de la ele, dar se răzgândi. Puteau fi interceptați și așa. Dar chiar și atunci șansa de a le spune cineva ceva era destul de redusă.

Ajunși într-o stradă mai largă putură vedea la câțiva zeci de metri mai încolo bariera și alături de ea militari agitându-se.

— Va trebui să trecem prin curți, spuse Lazăr și cei doi se opriră, așteptând să ia el o decizie. Doar că escaladând gardurile, puteau trezi toți câinii cartierului.

Lazăr se întoarse și o luă înapoi pe străduța pe care venise. La jumătatea drumului coti pe o altă uliță care se desfăcea din prima. La o intersecție dădu de o estradă părăsită. Un eșafod? Apoi coti din nou și după câteva minute se apropiară iarăși de strada mai largă, cea pe care văzuseră bariera. Numai că de data asta lucrurile păreau să stea și mai rău: pe stradă soldați mărșăluiau în patrule și concluzia era fie că nimeriseră o porțiune mai păzită, fie că între timp se înăsprise controlul din jurul spitalului.

— Știți voi vreo ieșire de aici? îi întrebă Lazăr pe cei doi care-1 însoțeau. Dar aceștia continuau să tacă, așteptând ca el să ia hotărârile.

Porniră înapoi pe ulițele pe care veniseră și încercară de data asta să răzbată pe partea cealaltă. După puțin timp dădură de malul Timișului. Reveniră de-a lungul lui până în strada cu bariera. Strada era ocupata de armată. Pâlcuri de călăreți răneau liniștea nopții.

Ploaia nu mai contenise, iar străduța pe care veniseră, paralelă cu malul, dormea mai

departe în întuneric. Era totuși un întuneric mai puțin compact ca pe restul ulițelor, deoarece râul și locul liber răspândeau bezna. Se întoarseră din nou, dar de data asta trecură mult mai încet si mai atenți prin fața fiecărei case. Pe unele porți erau trasate cu bidineaua cruci albe, semn că în casele respective pătrunsese epidemia . Într-un loc, lui Lazăr i se păru că deslușește un fir de lumină în spatele unei ferestre. Ciocăni ușor în geam și așteptă. După ce-și imagină că n-au fost auziți sau că cel de dinăuntru nu intenționează să le deschidă, se pregătiră să plece mai departe, dar se deschise o fereastră — nu cea la care bătuseră și cineva îi întrebă ce doresc.

— Am vrea să intrăm, spuse Lazăr, Nu vă mâncăm.

Mai trecu o vreme până ce auziră pași lipăind prin curte și între timp putură observa trecând prin strada mai largă două cete de călăreți și, separat, câțiva soldați pe jos,

— Ce doriți? întrebă omul, oprindu-se în poartă.

Lazăr nu răspunse și intră, însoțitorii îl urmară. În ușă se mai uită o dată la cel ce le deschisese. Urmărindu-i privirea, observă că gazda părea mai îngrijorată să nu-i ducă străinii toată mâzga aceea de pe pantofi în casă decât de eventualul scop al acestei vizite nocturne. Într-adevăr, în bucătăria în care intraseră era o curățenie desăvârșită.

— N-ai niște ziare? întrebă Lazăr. N-am vrea să murdărim.

— Ziare? Omul nu pricepu ce vor străinii.

— Cum am putea trece prin curtea dumitale în așa fel încât să scăpăm de soldați?

— Dar, domnule administrator general, și dumneavoastră aveți dificultăți cu ei?

— Mă cunoști?

— Păi, vă lăsam altfel să-mi intrați în casă?

Lazăr vru să spună ceva, apoi se răzgândi. Să înceapă să-i povestească și individului ăsta că el nu este de fapt decât un mărunt funcționar… Sau să-i toarne o altă minciună… Ce

rost avea?

— Pe la mine prin curte nu puteț i trece, spuse omul.

— Lasă-1 în pace! îl liniști Lazăr.

— Trebuie să treceți prin multe curți, continuă omul după ce-și mai reveni. Nu-i atât

de simplu.

Chirian îl privi și în ochi i se citea părerea de rău că-i fusese luată din gură o bucată atât de gustoasă. Apoi, fără să se sinchisească de murdăria pe care o avea pe pantofi, traversă bucătăria și se uită afară pe geam. Ceea ce văzu probabil că nu-1 mulț umi întrucât se îndreptă cu hotărâre spre o ușă care după toate aparențele dădea spre celelalte camere.

Gazda se uită cu groază la pantofii intrusului și-l avertiză că toată familia lui doarme, lucru incert având în vedere că și proprietarul casei era, cu toată noaptea înaintată, în haine de oraș. De altfel, Chirian părea că nici nu prea ia în serios avertismentele primite, dădu din mână

lehamite și își continuă drumul.

— Stați! spuse gazda. Stați, vă rog! Poate găsim o soluție. Chirian se opri și așteptă.

— Ai copii? întrebă Lazăr.

— Desigur. O fată măritată care nu mai stă cu noi, dar mai am trei băieți.

— Harnic, harnic, deschise Vasile pentru prima oară gura în seara aceea.

— Păi, știți cum e: la omul sărac se adună plozii, la cel bogat paralele. Stăpânul casei vorbea cu plăcere, sperând poate că astfel să mai treacă timpul. Sau poate că nici nu știa ce speră.

— Ei? îi întrerupse Lazăr euforia. Omul se prefăcu că nu pricepe. Ziceai că știi o cale să plecăm de aici.

Omul se codi, se mai uită la pantofii lui Chirian, la urmele pe care le lăsase acesta în bucătărie.

— Știți, domnule administrator general…

— Ia nu-mi mai spune așa!

— De ce? V-au schimbat și pe dumneavoastră?

— Pe mine? Cum o să mă schimbe pe mine?

— Vă rog să mă…

— Am plecat eu singur! Ce cred ei? Cât o sa-și mai bată joc de oameni?

Gazda se uită nehotărâtă când la Lazăr, când la însoțitorii săi.

— Deci așa… Atunci nu de administratorul general e vorba… Vreau să spui….

— Nu-ți fie teamă! Scoate-ne de aici! Lazăr băgă mâna în buzunar, desfăcu pe pipăite un plic și încercă să afle ce bancnote are în mână. Apoi scoase câteva și le puse pe masă.

— Nu trebuie… Că doar n-o să rămâneți aici… Omul se mai uită o clipă la pantofii lui

Chirian, apoi le spuse să-1 aștepte puțin. Îi mai rugă să nu se prea plimbe prin casă, vremea asta… noroiul de afară… Ieși.

Dură destul de mult până ce reveni. Cei trei rămași în bucătărie respectară între timp consemnul și nu se clintiră din loc.

— Domnule administrator general, reluă gazda, eu sunt un om cinstit și nu pot să vă

înșel. Am niște relații cu ajutorul cărora se poate ieși de aici. Dar când au auzit despre cine este vorba, n-au vrut să mă ajute.

— De ce?

— Ce importanță are? Nu vor!

— De ce, domnule? Lazăr începu să se înfurie. Nebunia veche se trezi în el și oboseala

și convingerea lui ascunsă că furia poate să și ajute îl făcură să lase fiara să se dezlănțuie. De ce nu vor, domnule? Pentru că eu sunt un om de treabă și încerc să nu deranjez pe nimeni? De aceea? Sau pentru că ei sunt atât de cinstiți încât nu vor să ne scoată de aici fără bani?

— Nu-i vorba de bani…

— Păi, ce? Eu-s un sac de bani fără fund? Lazăr nu auzi ce-i răspunse celălalt. Ce-s eu? Vă deranjează că am fost… că am fost numit administrator general în spital? Dacă sunteți atât de deștepți, de ce n-ați preluat voi postul ăsta minunat? Că cineva trebuia să facă și munca asta! Credeți că miile de hârtii pe care le-am supravegheat reprezintă o joacă? Credeți că se putea fără ele? Să vedem cum se descurcă ăia acum!

— Domnule… domnule adminis… Domnule… Gazda căuta o pauză în torentul de vorbe care ieșeau din gura lui Lazăr pentru a-și putea plasa și el replica. Domnule, v-am spus

că sunt un om cinstit. Puteam foarte bine să vă conduc exact în mâna soldaților. Că așa am fost sfătuit Dar eu nu pot să…

— Ce nu poți? Nu poți să mă scoți de aici fiindcă ești prea cinstit? Atunci ce cauți noaptea la trei îmbrăcat în haine de oraș? Ce dracu făceai? Voiai să mergi la dans? Ce? Crezi că eu-s tâmpit? Că nu văd? Luați-l, le spuse lui Vasile și lui Chirian, luați-1 și plecăm. Dacă

vrea să ne predea armatei, pai, atunci o să ne ia armata pe toți patru!

Chilian și Vasile îl apucară de câte un braț și aproape că-l luară pe sus, încât bărbatul scoase un icnet scurt

— Plouă, spuse omul când ajunseră afara. Plouă!

— Și ce? întrebă Chirian.

— Nu mai urla așa!

— Lăsați-mă să-mi iau măcar paltonul!

— Ești șmecher, ce mai? Ești foarte șmecher! Iar pe noi ne crezi niște tâmpiți.

La un moment dat, pe stradă, se opriră. În fapt, în loc să-i conducă prizonierul lor pe ei, îl împingeau ei pe el înainte.

— Ai de gând să ne scoți de aici sau nu? întrebă Lazăr.

Dar trebuită să se tragă înapoi în curtea din care veniseră. Un pâlc de soldați încolonați veneau zângănindu-și armele chiar pe străduța pe care se aflau, îndreptându-se spre spital. Chirian rămase în fața porții și se uită ta ei cum trec. Nu-i spuse nimeni nimic.

După câteva minute, mai trecură doi soldați răzleți. Rarele lunii li se răsfrângeau în

armuri.

— Unde mergeți? îi întrebă Lazăr. care ieșise și el în fața porții, având însă griji să-și lase halatul în casă.

— La muieri! îi răspunse un soldat fără să se oprească.

Lazăr stătu să mai asculte zgomotele străzii pustii, dar nu mai desluși decât ropot

îndesat de cai undeva pe o stradă paralelă.

— Vedeți, spuse stăpânul casei în care se refugiară din nou, nimeni nu vrea ca cineva să pățească ceva. Și armata pleacă la spital acum noaptea. Bolnavii nici n-o să se trezească și dimineața se vor afla din nou cu o administrație normală.

— Nici nu se vor trezi? Lazăr începu să râdă. Că mult și dorm ei acum! Dar

administrația prezentă ce are?

— Parcă dumneavoastră nu știți?

— Nu. Nu știu, văd că dumneata le știi pe toate!

Omul tăcu și așteptă.

— Eu zic să mă duc să văd ce mai e pe aici prin casă, spuse Chirian.

— Ce să vedeți? se agită gazda.

— Nevastă ai? Vreo fată de măritat ai? Să le vedem și noi!

— Nu-i nimeni acasă!

— Cum așa? Mai înainte spuneai că ții nu știu câți copii!

— Domnilor, eu v-am deschis poarta… Alții n-au făcut-o… Și tot pe mine vă răzbunați?

— Eu nu vreau decât să ajung în noaptea a ta acasă, spuse Lazăr și între timp Chirian deschise o ușă și dispăru în încăperea alăturată. Așa cum și dumneata ești la ora asta în casa dumitale. așa vrem să dormim și noi acum lângă muierile noastre. Omul încercă să se ia după Chirian, dar Vasile îl reținu. Dumneata spui că te-ai purtat cinstit cu noi, continuă Lazăr, dar noi cum ne-am purtat? Ți-am oferit bani? Ți-am oferit. Uite-i și acum acolo pe masă! Ne-ai cerut să nu-ți murdărim casa? Ți-am murdărit-o? Am stat nemișcați acolo unde ne-ai lăsat! Și în afară de asta am mai avut și încredere în dumneata: ți-am permis să pleci singur și să

vorbești cu cine ai vrut. Cam ce voiai să mai facem în plus?

În timp ce vorbea, Lazăr era atent să audă și zgomotele care veneau din odaia în care dispăruse Chirian și cele care mai răzbăteau din când în când și de pe stradă, unde se părea că s-a stârnit oarecare agitație. Îi veni o idee: întinse mâna spre comutatorul de lângă intrare și stinse lumina.

— Uite, așa nici măcar nu mai trebuie să ne privești chipurile!

— De ce-ați stins lumina?

— Pentru că nu-mi convine să se vadă de afară că dintre toate casele pe strada asta împuțită doar aici arde lumina. Ar putea să devină cineva curios și…

— Dar și domnul care a intrat în camera cealaltă a aprins lumina!

Nu-i răspunse nimeni și ascultară în tăcere. Chirian scotocea printre niște lucruri, și se

auzeau zgomotele făcute, dar ou se putea deduce ce face a de fapt. Când zgomotele acelea

ușoare continuară prea mult, Lazăr începu si fie curios ce dracu-i face omul atât, îl întrebă ce

a găsit de nu mai termină, se așteptase ca celălalt să-i răspundă cu gura plină — crezuse până

atunci că Chirian a găsit ceva de mâncare sau ceva de băut și că se cinstește — , dar nu primi

niciun răspuns. Mai repetă o dată întrebarea și atunci auziră o altă ușă deschizându-se,

probabil intrarea spre o altă cameră, și imediat după scârțâitul ușii, nemailăsându-le timp să

mai facă și alte deducții, izbucni o detunătură, un foc de armă sau de revolver; Lazăr nu era

prea specialist în așa ceva, dar un lucru știa: omul lui nu fusese înarmat și dacă s-a tras, atunci

n-a fost el cel care a apăsat pe trăgaci. Cum rămăsese lângă intrare, nu trebui decât să deschidă

ușa și se și află în curte. Din alți doi pași ajunse la poartă și apoi în stradă. Nu mai avea timp să

mai caute să afle ce s-a întâmplat în casa în care intraseră atât de neinspirat: începu să fugă și

în ploaia măruntă care cădea nu-și auzea decât propriii pași și mai târziu și gâfâitul respirației

agitate. Ținea în mână umbrela strânsă, bineînțeles că n-avea rost să se oprească s-o desfacă.

Cine a mai pomenit om alergând cu o umbrelă deschisă deasupra capului? Fugea și strângea

cât putea mânerul umbrelei în pumn și era atent doar să nu pună piciorul greșit, o dată

alunecase și era cât p-aci să cadă, era atent unde călca și nu-1 interesa direcția fugii, își spunea

că atât timp cât mai poate să alerge, cât mai are putere pentru așa ceva, cât nu mai ascultă picioarele și respirația și mai ales cât timp nu-1 oprește nimeni, totul e în regulă, nu-i nicio problemă, n-are importan ță ce se petrece în spital cum vor fi primiți soldații acolo și cu ce gânduri or fi venit ei, sau mai bine spus ofițerii lor, sau cei care i-au trimis pe ofițeri acolo…

Ce importanță au toate astea atât timp cât el poate alerga, atât timp cât n-are nicio legătură cu cele ce s-au petrecut în camera aceea în care a intrat Chirian și în care s-a tras un foc de armă sau de revolver — Lazăr nu era în stare să facă deosebirea — , atât timp cât n-are niciun interes să afle cine în cine a tras, cât nu-1 întreabă nimeni nimic despre asta, atât timp cât el se…

Fusese atât de atent unde-și punea picioarele, încât nu mai ridicase capul să vadă și încotro aleargă și se pomeni brusc la capătul străzii înfundate care se lovea de spital în locul în care escaladase zidul, însemna că a refăcut fără să-și dea seama tot itinerarul parcurs în noaptea aceea, dar în direcție inversă și probabil acoperind cel mai economicos drum. Se uită speriat în jur, dar nu se vedea nimeni și nici nu se auzea nimic deosebit și atunci o luă din nou la fugă, în direcția inversă, înjurând amarnic și promițându-și să nu ajungă încă o dată să se lovească de zidul spitalului. Orice să se întâmple numai să nu ajungă din nou acolo. Era atât de concentrat… Dar și puterile începuseră să -i slăbea că și, oricât era de atent, aluneca mereu mai des și din când în când era gata să cadă. Nimeri în curând un alt zid, era zidul cimitirului din apropiere și, deși nu era în niciun caz ceea ce se numește un fricos, nu-i surâdea deloc ideea de a străbate cimitirul în toiul nopții, așa că o luă mai departe alergând în continuare și sperând că și zidul acela se va termina la un moment dat și că va găsi o cale pe unde să poată ieși din labirintul acela alunecos de ulițe acoperite cu mâzgă.

Fugea în continuare — nici el nu pricepea cum de mai avea suflu — când văzu pe o stradă câteva umbre, se temu să nu fie soldați și coti din nou. fără să încetinească. Nu mai era în stare să gândească la nimic, principalul era să poată fugi, să-l mai asculte picioarele și răsuflarea. Pe urmă, se pomeni că aleargă în cerc. că a ajuns din nou, cine știe cum, în strada largă pe care veniseră cu un timp înainte cele două pâlcuri de călăreți, strada largă pe care știa cu precizie că se află bariera, dar care acum era pustie și bariera niciunde.

Atunci se opri epuizat. Mai făcu din inerție câțiva pași și se rezemă de o casă. Nu, cu tot întunericul era sigur că nu se înșela: bariera dispăruse. Iar strada era pustie. Doar umbrele vechi și atât de cunoscute ale nopților Lugojului dintotdeauna se frământau neluate ta seamă pe lângă el, Fitacek apărând de după un copac și dispărând la prima încrucișare de străzi pentru a apărea din nou din partea cealaltă. Vancu cel Roșu și nepotul său, Vancu cel Tânăr, care probabil că tăia drumul trecând direct prin ziduri, tot felul de umbre atât de obișnuite încât n-aveai de ce le mai lua în considerare. În rest, nimeni

Asta nu putea să fie adevărat: doar cu puțin timp în urmă strada fusese atât de populată, bariera la locul ei și hotarul acesta artificial imposibil de trecut. Nu putea să fie adevărat și totuși mirajul era atât de mare încât puteai să juri că locul era într-adevăr pustiu, că ai putea trece, că nu va apărea de după primul colț cineva care să te oprească, care să te…

Lazăr își continuă cu precauție drumul, făcea un pas, se oprea, ciulea urechile, mai făcea un pas. Strângea umbrela atât de tare în mână încât începuseră să -l doară degetele. Nu-1 opri nimeni. Atunci începu din nou să fugă. Încetul cu încetul putu să recunoască străzile din centru, locuri care nu fuseseră niciodată rechiziționate de către spital, trecuse deci dincolo.

Doar că nu se putea opri nicicum. Alerga bezmetic, nici măcar nu se îndrepta spre casă, alerga și avea griji doar să au alunece, doar să nu cadă. Dar până la urmă căzu totuși. Când vru să se scoale își dădu seama ei e atât de obosit încât îi vine foarte greu și să se ridice. Rămase multă vreme cu un genunchi pe jos, pe caldarâmul ud, până ce mai observă cu o uimire obosită că o săgeată țintită cine știe când și din ce arc i se împlântase în pulpă și în timp ce și-o scotea, î și aminti dintr-un motiv cu totul de neînțeles de fosta lui secretară, de fata care dansase ultima oară cu Luca și dispăruse probabil cu el. Nu știa de ce se gândește tocmai la

fetișcana aceea cu care nu împărțise niciodată nimic, pe care mai mult o urâse decât o dorise, dar ea nu-i ieșea din cap și cu cât voia el să se gândească mai puțin la ea, cu atât îi apărea ea mai insistent în față, se posta înaintea lui așa cum făcuse și atunci când nu reușise s-o dea afară din biroul său, numai că de data asta ea i se înfipse în ochi și de acolo îi trecuse în creieri și…

și-l împiedicase… îl împiedica să facă orice altceva decât să se gândească la ea, probabil că așa se întâmplă și când ai o paralizie, nu te mai lasă și faci nimic în afară de… în afară de cine știe ce… Acum el trebuie să se ridice… acum el trebuie să… acum el trebuie să fugă mai departe pentru că bariera aceea nu putea să fi dispărut fără urme, acum el trebuie să fugă să…

Și simțea regresiunea continuând: trecuse deja parcă și de Evul Mediu, istoria îl absorbea tot mai adânc.

Se sculă în sfârșit în picioare, genunchiul pe care căzuse îl durea, Începu să umble, îl întâlni pe Jager .

— Domnule doctor, îl întrebă Lazăr străduindu-se să răsufle cât mai firesc,

deschizându-și în sfârșit și umbrela, ținându-și -o peste hainele pline de apă și noroi, domnule doctor, ce se aude în legătură cu evenimentele din spital?

— Ce evenimente, dragule 7

— Cum ce evenimente 7 î

— Păi, nu vii tu de acolo? Înseamnă că știi mai bine.

— Dar voi… voi de aici, de afară… voi ce știți?

— Noi? Crezi că s-au întâmplat lucruri chiar atât de importante acolo? Sigur, ați făcut și la spital niște porcării, dar astăzi peste tot se întâmplă atâtea…

— Vreți să spuneți că nu v-a interesat ce s-a..

— Ba da. Pe mine da. pentru că eu sunt un chibiț pasionat. Pe mine mă interesează totul. Tăcură amândoi și pășiră fiecare ascuns sub umbrela lui. Știi pe cine a interesat treaba voastră de la spital cel mai mult? Pe cei care au fost bolnavi sau pe cei care au avut pe cineva acolo. Pe ei trebuie să-i întrebi. Ce-ați făcut voi acolo…

— Ce-i tot dați că „am făcut?” Și pe mine m-au prins evenimentele în spital.

— Da? Jager tăcu din nou și Lazăr era convins că bătrânul era conștient că în felul ăsta îl enervează cel mai mult.

— Nu știu… Parcă au fost niște bariere… încă în noaptea asta au fost…

— Și ți-e dor de ele?

— Nu, dar nu înțeleg cum de-au dispărut atât de repede. Cum Jager prefera să-1 enerveze nerăspunzându-i, Lazăr continuă, poate că nu mai e nevoie de ele:

— Cum așa?

__ Păi, probabil că armata ocupat spitalul și atunci nu mai au rost toate aceste bariere.

— Poate. Și fiindcă de data asta Lazăr era cel care nu mai răspundea, începu Jager să vorbească. Numai că să știi, dragule, nu ați fost voi buricul pământului… Mulți au încercat să

pună mâna pe câte un petec de oraș. În alte locuri o să vezi alte bariere.

— N-am mai văzut niciunde altele… Decât poate calea ferată…

— Mai sunt.. Mai sunt. dacă nu le vezi, le simți…

Asta era un fel de a vorbi care-1 enerva pe Lazăr.

Nu era nici banc și nici ”filosofeală.” Erau… i se păreau simple vorbe de bătrân senil care vrea să facă pe înțeleptul.

— Acum n-o să pretinde ți oft…

— Și mai e ceva, continuă Jager, tu erai obișnuit să vezi oamenii chinuindu-se în

nervozitate, omorându-se puțin câte puțin, în privința asta am fost foarte evoluați. Acum, întorcându-ne în istorie, nu mai e timp de așa ceva, acum lucrurile se petrec ca la început și în loc să fii ucis cu propriii tăi nervi, ești omorât direct, fără atâtea fasoane. Măcar cine supraviețuiește rămâne mai calm. Eu știu.

”Păi, da, tu, întâlnindu-te mereu cu morții tăi, știi mai bine ce s-a întâmplat pe vremea

lor!”

Se despărțiră fără să-și ia rămas bun. Dacă i-ar fi privit cineva de sus, ar fi văzut doar două umbrele îndepărtându-se una de alta ca două broaște țestoase târându-se preocupate în căutarea unui țel imposibil de aflat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.